Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.2, 2008
Depăşirea reprezentanţilor poeziei moderniste îi devenise un scop,
un pariu estetic deplin asumat în tinereţe. M. Petroveanu propune, pentru
portretul celui mai ambiţios poet postbelic, şi o altă tipologie, a celui care se
voia concurat de colegii de generaţie, dar nu găsea competitori pe măsură:
«Repudiind cu aproape întreaga sa generaţie (Geo Dumitrescu, Constant
Tonegaru, Victor Torynopol, Ben Corlaciu, Emil Manu), placidităţile filistine
sau mincinoasele conforturi ale cotidianului, adolescentul venit din Buzău în
Bucureştii fascismului la putere împărţea, în special cu doi dintre comparşi,
cu Geo Dumitrescu (căruia i se şi adresează într-un vers, ca unui geamăn)
şi Ben Corlaciu, un anticonformism corosiv.» 38 .
Criticul Mihail Petroveanu constată că, pe plan tematic, foarte citadinul
Ion Caraion nu are nimic în comun cu tradiţionaliştii, ci din contră, nu vrea
să pună mai presus „puritatea” vieţii de la ţară. Totuşi răul bântuie arghezian
oraşele, Capitala, iar „cancerul”, cangrenarea, împietrirea în automatisme a
întregii societăţii industrializate este implacabilă. Ea va fi redată după o tehnică
a ilustrării prin imagini hidoase a realităţii cotidiene (ca în avangardistul
„Poem invectivă” sau în cărţile de reportaje ale lui Geo Bogza): «Ostilitatea
faţă de peisajul de piatră şi de ciment este compatibilă cu atracţia condiţiei
citadine ca destin ireversibil. Soarta istorică a omului se joacă, pentru poet,
între pereţii blocurilor şi caldarâmul trecătorilor. Scenă a degradării şi cimitir
al speranţelor, oraşul este în acelaşi timp sediu al resurecţiei posibile, aşteptată
într-o crispare de spasm al nervilor, sângelui, cărnii.» 39 . M. Petroveanu
demonstrează că în Omul profilat pe cer şi Cântece negre, deci între anii
1945-1947, Ion Caraion se exprima prin «stridenţele de ton, reluările voluntare
de lozinci, limbajul publicistic, semănat la întâmplare, ca din neglijenţă,
cu pietrele preţioase ale unor imagini fosforescente», dar observă în poetica
de maturitate problematizarea de către eul său poetic a unui Dasein heideggerian
de neajuns.
În alt studiul critic, dintr-o nouă carte, Secţiuni, Victor Felea apreciază
la Ion Caraion metodica „zidire a cuvintelor”, adică o cizelare atât formală a
poemelor, cât şi a structurii compoziţionale mereu surprinzătoare în fiecare
volum publicat. Constatând că doar o primă parte a volumului Cimitirul din
stele (1971) grupează antologic texte mai vechi ale autorului, criticul caută să
dovedească originalitatea părţii a doua, foarte substanţială. Ciclul Deasupra
deasuprelor, ca şi grupajele de poeme Trib şi Iederi «continuă cel puţin trei
modalităţi ale poeziei lui Ion Caraion cultivate şi în volumele anterioare» 40 .
Se observă încercarea de a resemantiza raporturile obişnuite, convenţionale
dintre cuvinte. Analizând «bucăţile» grupajului poetic Trib, V. Felea descoperă
că autorul îşi prezintă destinul ca pe un ultragiu, dar şi ca pe un «veşnic
început» într-un cadru cultural neprielnic 41 .
Perspectivele «opticii caraioneşti» pe care le enumeră V. Felea din poemele
XV şi XVII ar fi următoarele: «o senzaţie complexă a vieţii, atingând
fiziologicul», «o viziune a aceleiaşi vieţi, deschizând un orizont tragic, dar
asumat cu luciditate », „un ultragiu şi un dezgust ce depăşesc sfera strict
personală şi se înscriu într-o «maladie» a secolului” 42 .
Autobiograficul se reconstituie fascinant. Notarea gesturilor şi descrierea
hainelor, obiectelor, prafului, a aerului de care îşi aduce periodic aminte «nu
au nimic menajant şi contrariază bunul simţ, chiar bunul gust uneori» pentru
că Ion Caraion «s-a scufundat în infernul existenţei» 43 ca într-o procesiune
ritualică a lustrării.
118