Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

poeţii înaintaşi, din care s-a structurat definitiv poezia în modernism, Caraion
îi opune expandarea virotică a îmbolnăvirilor succesive a subiectului poetic,
care tind spre permanentizarea stării maladive – «starea de criză» depistată
de bisturiul critic al lui L. Raicu – a propriului limbaj artistic: „Formă de energie
crispată, biciuită, cuvintele suferă o selecţie inversă, preferinţa mergând
spre acelea neataşate în vreun fel sferei tradiţionale a lirismului în stare să le
asimileze, să le «integreze» fără risc.” 33 . Până şi gramatica sau figurile de stil
din Cârtiţa şi aproapele devin contorsionate, mereu altceva, de parcă noul
limbaj poetic dorit de Caraion ar contopi un fel de limbă vrăjită, a distrugerii
convenţiilor lirismului, sau vorbirii articulate corect şi normat cu generarea
unui inedit fel al disimulării, unui limbaj mult mai simplu, dincolo de cuvânt,
aproape gestual.
Compararea de către L. Raicu a poieticii lui Caraion cu infectarea fluxului
sangvin sau cea a dereglării energetice dintr-un organism viu, prin artere şi
apoi în tot corpul, este cea mai plastică din acest studiu critic şi se adecvează
perfect metodei depoetizante, dusă la stadii foarte avansate încă din primele
lui volumele de poezii: «Mijloacele atât de vitale proprii stării de criză, numite
fără nicio ezitare, trec la îndemâna poeziei însăşi, printr-un transfer de
vigoare, constituindu-se într-un violent, şi poate salvator antidot» 34 ; „Ceea
ce inoculează poemele lui Ion Caraion e această sevă aspră circulând prin
artere neobosit, cu o rară energie, greu de asociat îndeobşte pierderilor de
sens, momentelor de stagnare existenţială: «[…] Eu însumi prin mine arar
întârzii,/ Ca un om care moare şi-şi tăinuie boala.// Un cimitir de pâslă e totul.
[…]» (Pierdere)” 35 .
Concluzia la care ajunge criticul L. Raicu ar fi că lehamitea poetului faţă
de vechile exprimări lirice, faţă de stereotipia vorbirii banale – altfel spus încrâncenarea
versurilor lui Caraion s-ar datora unui proces lung de concentrare
a aluviunilor inconştientului său, a memoriei faptelor trăite, prin oglindirea
răului şi maladivului din lumea contemporană. Tensiunea discursivă este
la Caraion aparent negativă, dar virtual regenerativă (antidotul sperat fiind
chiar „discreditarea «farmecului poetic»”); scurtcircuitarea emoţională indusă
receptorilor, prin fronda sa la adresa unor realităţi sociale, conduce fluxul de
stări disforice la dezvăluirea totală a iluziei confortului ideal, sau la pierderea
conştiinţei subiectului liric în ceea ce Lucian Raicu numeşte: infinitul erotic,
dezarticulare şi regăsire de sine. Eul poetic dă impresia că s-ar se pierde în
Câtiţa şi aproapele, pentru a se reafla mai experimentat prin descoperirile
avute în fiecare poem, instituind un „model de «ermetism», care comunică
totuşi şi divulgă fără reţinere”, „recapitulează într-un fel misterios obsesiile
care urmăresc, care «posedă» poezia lui Ion Caraion.” 36 .
Cu fineţe portretistică şi având un fler de psiholog, criticul M. Petroveanu
realizează mai întâi o evocare portretistică a poetului Ion Caraion, începând
precum Grigore Ureche: «Mic de stat, cum ar zice cronicarul, Ion Caraion nu
este şi firav. Dimpotrivă, de la distanţă pare îndesat. Impresia se explică atunci
când te aproprii de el. E adunat, strâns, ghemuit în sine, ca într-o stare de
încordare, de vigilenţă perpetuă.» 37 . Foarte deschis cu prietenii lui adevăraţi,
chiar faţă de colegii foarte tineri, câteodată, din cauza «firii întoarse», Ion
Caraion se înfăţişa străinilor sau neprietenilor săi, în mod voit, excesiv de
prezumţios şi nesociabil, «aprig la mânie». Petroveanu motivează bine că
aceste reacţii dovedeau «experienţă de viaţă», nicidecum aere de cabotin –
după cum îl învinuiau unii.
Ex Ponto nr.2, 2008
117