Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.2, 2008
apărut din gol, sub aspect expresiv şi ca orizont thematic ea este îndatorată
generaţiei teribiliste şi suprarealiştilor postbelici.» 27 . Generaţia „teribilistă” a
albatrosiştilor este animată, scriitorii publicând încă şi înspre 1947, editând
chiar o revistă de talie internaţională ca Agora, de «o conştiinţă planetară»
împotriva absurdului şi a vieţii social-individuale spasmodice (a ideilor marxiste
cu o circulaţie rapidă în orice meridian). Pe acest moment literar, al Agorei
A. D. Munteanu mizează mult, fiind doar vorba de o „Colecţie internaţională
de artă şi literatură”, în care apăreau în original Blaga, I. Barbu, E. Montale,
Paolo Biffis, Charles Singevin, debuta cu versuri în germană Paul Celan etc.
Concluzia este că îngrijitorii revistei, Ion Caraion şi Virgil Ierunca, se întrecuseră
unul pe altul prin a oferi publicului ce se putea mai modern şi actual la
acea dată în literatura Europei: „Estetica se exercită pe teme la modă şi un
titlu ca Existenţialism-Umanism, comentând lucrarea lui Sartre în momentul
apariţiei sale, nu părea deloc surprinzător. Cum s-ar spune, erau «sincronizaţi»
cu Europa. Lectorului din 1968, Agora nu i se mai pare cu nimic mai
prejos decât Secolul XX de azi. Printre editorii săi era Ion Caraion. El forma
împreună cu Geo Dumitrescu un cuplu teribilist, celebru în epocă. Susţinuţi
de operă, îşi vor extinde influenţa până azi.” 28 .
Capitolul Omul profilat pe cer începe prin constatarea că multe dintre motivele
poeziei de tinereţe sau de maturitate a lui Ion Caraion primiseră demult
verdictul recunoaşterii lor din partea criticii, având în comun faţă de universul
operelor lui C. Tonegaru, Ben Corlaciu, Al. Lungu sau Mircea Popovici „fascinaţia
«alunecării pe meridian» (Vladimir Streinu) […], lirismul provocator,
poezia lumpenului” 29 . Primitiva legătură cu teluricul, «fondul sănătos, glorios
şi arhaic», din ascendenţa ţărănească a lui Ion Caraion, este în simbioză cu
febrilitatea omului erei postindustriale, el ridiculizând ca pe «un spectacol trist»
de bâlci «universal» sentimentele angoasei «de recuzită citadină» 30 .
O altă contribuţie, cea a criticului L. Raicu se referă la noutatea limbajului
şi imaginarului din lirica lui Ion Caraion. Limbajul său are două straturi.
Ambele dau inconfort la lectură: unul exterior, strict formal-discursiv, care
distrage atenţia prin asimetrii, iar altul greu intuibil, de adâncime, unde aflăm
o «stranie, îndârjită vitalitate», «o sensibilitate prea vie» ; din punct de vedere
structural, tensionarea mesajului reiese din «gustul de a fi în contratimp» faţă
de convenţiile literare la modă. Mai exact, «cu o voluptate rea», Caraion şi-ar
propune «să şocheze şi să displacă» unei largi categorii de cititori, neobişnuită
cu inventarea «unui cod secret, într-o variantă foarte personală, trăită şi nu
trucată, a satanismului» 31 . În ce priveşte contorsionarea imaginarului, Raicu
arată în continuare că «existenţa devine fadă şi omul însuşi se desfigurează»,
ceea ce face ca poeticul labirint interior sondat de pulsiunile creatoare ale lui
Caraion să adăpostească «desfigurarea» condiţiei umane, prin declanşarea
«propriei stări de criză» 32 . Creaţia apare atunci când se încetinesc drastic,
prin uzul continuu anterior, procesele vitale ale imaginaţiei coerente la început,
apăsată pe urmă de proliferarea absurdului, monstruosului. Bineînţeles
că nu lipsesc, ci abundă în cauzalitatea discursului poetic al albatrosiştilor
toţi factorii conjuncturali, surplusul de la bilanţul referenţial al cuvintelor, ei
determinând şi extraordinara culpă artistică, starea de «criză» ori inspiraţie
în opera lui Ion Caraion.
De la Urmuz, Bacovia, Arghezi învăţase şi Ion Caraion că lexicul poemelor
sale poate să aibă multe aspecte, fiind pus «când să-mbie, când să-njure»,
de parcă limitarea răului existenţial prin estetic ar cere deranjarea tuturor
organelor perceptive ale lumii. Nucleului tare al celulei cuvântului rostit de
116