Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

cerea eului în trecut fiind o anamneză, o revelaţie a extazului interzis (de
parcă l-ar experia zadarnic, numai ca amintire), iar V. Cristea vorbeşte despre
variaţiunile groteşti dar şi sublime ale temei destinului la Ion Caraion. Ca un
actant din basmele sau baladele noastre, eul său poetic se autodefineşte prin
proiectarea nevolniciei sale, sau nepriceperii iniţiale de a schimba lumea, în
toţi şi în toate. Ion Caraion, după cei unsprezece ani petrecuţi printre „triburi
de tenebre şi lacrimi”, voia să îşi recâştige poziţia în istoria literaturii române,
ce-i fusese subminată încă din 1947, la apariţia incriminatelor sale articole
„Criza culturii” şi „Criza omului” – primul său act de dizidenţă politică în faţa
extinderii mondiale a doctrinei comuniste.
II. Un poet albatrosist aflat constant în reflectorul criticii
Ex Ponto nr.2, 2008
Critici români foarte importanţi şi-au dovedit abilitarea lor profesională comentând
pe rând volumele controversatului în epocă scriitor Ion Caraion. Încă
din primele pagini ale Teritoriului liric din 1972 Gh. Grigurcu scria: «Dacă ar
fi fost poet, Diogene ar fi putut scrie ca Ion Caraion. Nu cunoaştem în literatura
română postbelică o carte mai cinică decât Cârtiţa şi aproapele. Începând cu
titlul şi terminând cu textul şi cu subtextul aproape al fiecărei poezii. O creaţie
torturată parcă de teama că nu va aduna suficientă elocvenţă a cruzimii, că
nu se va învenina pe sine ca un scorpion pentru o spectaculară sinucidere»;
„Secvenţe delirante dintr-o lume bruegeliană, vădind o perversitate a ochiului
nu mai prejos de cea a fanteziei propriu-zise. Imagini de ospiciu ricanând
în nenumărate oglinzi, pentru a culmina într-un soi de – presupunem – autoportret
obiectualizat: «Eşti cârpa care spală pe jos./ Celălalt ochi nu ţi l-a
scos. […]»” 20
Gh. Grigurcu afirmă că scara sarcasmului are mai multe trepte în Cârtiţa
şi aproapele: „capătă câteodată o funcţie de pavoazare: «Stă agăţat un
vultur pe cer,/ ca o foarfecă/ rece.» Sau mişună de monştri liliputani”. Criticul
depistează şi alte ipostazele ironiei, ale sarcasmului, trimiţând spre: „sensul
de romanţă dură”, „elanul vizionar primitiv: «şi s-a-mbrăcat/ pământul/ într-o
pasăre mare.» ”, „o savantă compoziţie şahistă: «Timpul e-o rocadă bruscă
de ferestre.» ”, „sau o senzaţie impudică: «Subţioara ca o jumătate de sex/ o
simt – şi-n coastă simt sânul.» ” 21 .
Trivialul şi ironia i se par criticului Grigurcu două constante de limbaj poetic,
două supape textuale specifice liricii lui Ion Caraion de reprimare a nostalgicului
şi evocativului de ordin biografic. Prezentând starea poetică din poemul
Hotel, concluzionează că de fapt arta inovatoare a depoetizării limbajului ar
consta la Ion Caraion chiar într-o «triplă investire, de simbol, caricatură şi
fişă clinică», deoarece «erosul se integrează tonalităţii generale, cu aceeaşi
hirsută îndoială de sine şi de lume a meşteşugarului.» 22 .
Criticul Aurel Dragoş Munteanu se dovedeşte a fi primul exeget al generaţiei
„Albatros”, fiindcă realizează, încă din anul 1972, o aproximativă
distingere a membrilor ei în partea secundă a cărţii Opera şi destinul scriitorului:
Constant Tonegaru, Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Al. Lungu – „Un
Verhaeren roman”, Ben Corlaciu, C. T. Lituon 23 . Aici, Dimitrie Stelaru este
considerat doar „Vestitorul” albatrosiştilor, într-un întreg capitol intitulat chiar
aşa. Criticul îi apropie pe albatrosişti de „naufragiaţii” cu zece ani mai tineri
decât ei – din grupul suprarealist postbelic (v. cap. „Naufragiaţii” şi „Critica
114