Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Expresivitatea limbajului poetic al lui Caraion nu se mai observă uşor după
anul revenirii sale ca poet în 1966. Victor Felea accentuează un aspect esenţial.
Îndreaptă orizontul de aşteptare al cititorilor spre disimulările mesajului
protestatar din subtext : «Limbajul versurilor sale e frondeur, cu imagini de cele
mai multe ori insolite, dispreţuind calofilia, iubind în schimb efectele şocante,
dar nu de dragul epatării ieftine, ci dintr-o secretă conştiinţă a mesajului adânc
uman al artei»; deoarece explicitările retorice, frecvente în modernism, dispar
total la Caraion, într-o discursivitate nemetafizică ce descărnează ideea trăind-o,
sau asumând-o riscant prin intermediul eului liric: «Dacă poetului îi este
dat să străbată infernul, cuvintele lui vor purta urmele neplăcute ale beznei;
însă acestea fac parte din însuşi trupul martirizat al poeziei şi cititorul le va
lua ca atare, neîntorcându-şi faţa de la o privelişte care poate îl aruncă într-o
stare de iritare şi angoasă. Metaforismul ciudat, neobişnuit al lui Caraion s-a
ivit odată cu primele poeme.» 17 .
Absurdul imagistic derivă din incompatibilele «întâlniri între termenii
concreţi», fiind sugerată de către Ion Caraion, mai ales în poemele Ciclului
schizofrenic din Panopticum o radiografiere realistă a evenimentelor, prin
activarea nestopată a memoriei personale, în faţa «maladiei timpului său» –
uitarea sau nepăsarea. Orice poem constituie un simbol ritualizat al revoltei
energice, al «tensiunii spirituale tot mai accentuate prin timp» 18 .
Din aceste prime discuţii ale criticilor asupra operei lui Ion Caraion, apărute
chiar în anii destinderii culturale, până la tezele lui Ceauşescu din 1971,
deducem că s-a remarcat factura postmodernă a versurilor lui, pentru că Geo
Dumitrescu îl situase clar printre postavangardişti. Peste zece ani, Marin Mincu,
în Eseu despre textul poetic (II), teoretizează experimentalismul literar
românesc, iar exemplificările sale despre procesul acestei continue inovări
lirice în postmodernitate încep cu textele scriitorilor generaţiei „pierdute” Albatros,
întâlnindu-le în Poeticitate românească postbelică (2000): «situarea
antimetafizică a congenerilor lui Geo Dumitrescu îi singularizează în contextual
dat, conferindu-le o originalitate absolută, anticipatoare, explicabilă între
altele şi prin puternica manifestare anterioară a tendinţei avangardiste; «În
loc să fi avansat în direcţia experimentalistă a debutului, majoritatea se lasă
anihilaţi de ignaritatea colectivist-anonimă a discursului agreat de ideologia
oficială. Singurii care nu cedează acestor presiuni extra-literare sunt doar Geo
Dumitrescu, Ion Caraion şi Gellu Naum» 19 .
În toată creaţia de maturitate poetică a lui Ion Caraion este de remarcat
instrumentarul prozodic pe care l-am socoti postavangardist – dar mai indicat
ar fi calificativul de „experimentalist” (cum afirmă criticul Marin Mincu), în acest
instrumentar Valeriu Cristea văzând împletindu-se cei doi poli ai expresiei
poetice, versul liber şi prozodia clasică. Va predomina depoetizarea, verslibrismul
şi-n poezia de maturitate, de după 1966, a lui Ion Caraion. Critica
românească va discuta în deceniul opt din secolul XX despre o latura deloc
secundară, cea erotică din tematica sa, care-i dă o deosebită carnaţie, cu tot
dizgraţiosul din lexicul folosit, Valeriu Cristea sesizând şi faptul îmbucurător
că, treptat, Ion Caraion trecea la o versificaţie cultivând plăcerile ritmului.
Totuşi V. Cristea, ca şi M. Mincu, apropie viziunile halucinante ale poetului
Cântecelor negre de imagistica suprarealiştilor ; coşmarescul lor venea şi
dinspre cel al marilor pictori abstracţi sau postavangardişti ai secolului XX,
P. Picasso şi S. Dali.
Un suflu poetic obosit sau timbrul afectiv-vocal tragic devine specificul
poemelor din volumele Dimineaţa nimănui, Cârtiţa şi aproapele, reîntoar-
Ex Ponto nr.2, 2008
113