Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.2, 2008
poeme din 1946, Ion Caraion le răspunde cu un uşor aer polemic: «Unii nu
înţeleg nimic: Se uită/ Trişti la cântecele mele brute, aspre/ – „A uitat de tot
ce-i poezie…/ Crede-acum că scrie pentru sute de mâni/ Se înşeală.»// Nu,
prieteni, nu mă înşel/ N-am uitat nimic şi nu voi uita nimic/ N-am uitat poezia
mea neagră şi urâtă.// N-am uitat libertatea voastră de a privi într-un lighean
cu apă,/ N-am uitat bibliotecile voastre, în care puteţi intra şi citi din Mallarmé».
[…] Un mod, dintre cele mai clare, de a situa la antipozi pe poetul social şi pe
poetul turnului de fildeş.” 10 .
În aceste rânduri – totuşi meritorii sub aspectul nivelului criticii româneşti
din deceniul al şaptelea – Perpessicius intenţionează să-l propulseze pe Ion
Caraion poetul şi eseistul înspre vârful unei scări valorice. Aprecierile critice
de care se bucură Ion Caraion din partea lui Perpessicius îl situează din start
în preajma unor scriitori de dinaintea sa, pentru calitatea poetului de a fi eseist
şi mare critic – similară «cazului unui Călinescu, unui Blaga, unui Philippide»
11 . Nu degeaba Perpessicius încearcă să reevalueze primele volume ale
lui Caraion şi să atragă atenţia că «au note comune cu poezia de astăzi, din
Eseu», adăugând: «Verbul lui Ion Caraion, imaginea, atmosfera, solicitudinea
formală, într-un cuvânt tot ceea ce determină sigiliul unei originalităţi lirice, au
o aceeaşi sorginte, comună.» 12 .
Perpessicius constată că în tematica Omului profilat pe cer din 1945
deja putea fi semnalată, în poemul Oamenii dintâi nostalgia după primitivitate
sau fuga omului de sub teroarea istorică: „unul din cele mai vibrante manifeste
din poezia socială a lui Ion Caraion, cu evocarea acelui paradis preistoric,
barbar desigur, dar atât de cast, sub raport etic, când «… nimeni nu stăpânea
pământul pe mii de hotare/ şi nimeni nu pornea oamenii în turme la muncă/
atunci munca nu era un bun pentru magaziile de bucurii ale celor puţini/
nu era o marfă, pe care unii o cumpără şi fac palate/ iar alţii o vând şi fac
puşcării…»” 13 . Iată că, printr-un spirit mucalit, Perpessicius insinua prezenţa
subtextelor protestatare şi în poezia socială de tinereţe, dar şi în aceea din
acest Eseu scris în deplină maturitate creatoare.
Modelele literare interbelice respectate de criticul-poet reies din fragmentul
în care Perpessicius vede în poet «pe unul din cei mai ingenioşi interpreţi ai
noştri de poezie», aşezându-i pe modernişti, tradiţionalişti sau pe avangardişti
în «cele paisprezece fotolii de orchestră (printre ele, e just, şi câteva strapontine)
» ale olimpului lui Ion Caraion» 14 .
Un alt studiu literar, tot din 1971, este cel al lui Victor Felea, care doreşte în
cartea sa Poezie şi critică a da tonul exegezei asupra operei de maturitate a
lui Ion Caraion. Portretizarea autorului volumului Panopticum, scris cu talent
încă din tinereţe, dovedeşte admiraţia criticului Victor Felea faţă de prietenul
său, Ion Caraion, despre care-şi aduce aminte că «şi-a asumat de la început
cu luciditate conduita de om şi totodată de poet al timpului său», «un destin
care, venind din stihiile dezlănţuite ale istoriei, lua fizionomia chinuită a unui
poet cu trup firav şi ochi larg deschişi. » 15 .
Situaţia războiului îi provocase lui Caraion «revoltă, dezgust, disperare,
nevroză», astfel încât comportamentul civic al studentului de la Litere tindea
să devină unul de anti-erou, de prim sabotor al literaturii clasicizante, zisă
şi păşunistă, ce se impusese în presa cenzurată sub Antonescu. Gradul de
suportabilitate a ravagiilor sufletului atingea ultime limite, iar experienţa juvenilă
căpăta literar expresia aceea postavangardistă, brutală şi sarcastică,
după cum reiese din «situaţia existenţială incomodă în care se află prins eroul
poemelor lui Ion Caraion». 16
112