Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

avangardei, prin asimilarea orientării ei constructiviste: „ […] suntem chemaţi
să merităm noul apelativ de «constructivişti», să simţim cotul, să facem front
în lupta care a început şi care avea nevoie de noi.” 4 .
Al. Piru include subcapitolul „Ion Caraion” (pp. 152-154) la „Generaţia
tânără” din Panorama deceniului literar românesc 1940-1950. Din punct de
vedere formal, discută metaforismul lui Ion Caroian, care provine din efectele
secundare ale distorsionării imaginii lucrurilor de către subiectul poetic. Surprinde
bine viziunea lui metaforică, precizând şi faptul că «poetul o preîntâmpină
cu ironie»: „Între obiecte, fiinţe şi oameni se produc, prin antropomorfism,
mutaţii bizare: copacii «merg pe trotuare», vitrinele «se caută-n buzunare»,
tramvaiele «se uită pe geam», cablurile «dau din cap», cerul «fumează»,
munţii „se plimbă»” 5 . Tonul criticului, după acest preambul de investigare a
discursului liric din Panopticum, este cu totul altul: «cea mai mare parte din
poeziile volumului, cu excepţia poate a ciclului Vegetaţia turbure, păcătuiesc
din dezordinea limbajului. În jumătate din volumul al doilea, Omul profilat pe
cer (1946), maniera se continuă.» 6 .
Deşi îi apăruseră lui Ion Caraion şi Eseu ori Dimineaţa nimănui până în
1967, se observă evident faptul că Al. Piru nu consultase bine primele volume
de tinereţe ale acestui mare poet albatrosist. Panopticum n-a fost publicat în
1944, cum crede criticul, iar cel de-al doilea, Omul profilat pe cer nu în 1946.
Ci ambele cu câte un an mai devreme. Cel mai talentat poet al „generaţiei
tinere” din deceniul al cincilea, Ion Caraion, nu ar fi «original» faţă de «Bacovia,
Barbu, Arghezi»; «Cântece negre conţine versuri de război cu imagini
feerice […] sau macabre, în stilul lui Arghezi din Flori de mucigai, notând
de exemplu căderea la datorie a unui ostaş» 7 . Comparaţiilor li se recunoaşte
calitatea de a fi inedite, însă li se reproşează absurditatea.
Actuală rămâne sintagma stilistică «metaforele antropomorfice». Dintre
ele Al. Piru enumeră: „«ciorapii vremii» (norii), «fâneţile luminii», «moşiile de
necaz», «vadra de necaz», «pogoanele de gânduri»” 8 .
Perpessicius, în volumul Lecturi intermitente din 1971, include studiul
exegetic „Eseu de Ion Caraion” raportând gama protestatară a ideaticii din
poezia lui de tinereţe la o nouă discursivitate. Nu constată o schimbare radicală
de la Cântece negre (1947) la lirica destul de angajată a volumului Eseu
(1966) al lui Ion Caraion, ce seamănă cu «poemele bistriţene, de larg suflu
whitmanian, ale lui Geo Dumitrescu». Antedatează mult publicarea primului
volum al lui Caraion: „Panopticum, placheta sa, pare-se, de debut, din 1938,
îmi este deocamdată absentă”. 9
Constatăm că Perpessicius insista asupra insurgenţei poetului albatrosist,
chiar din poemele tinereţii sale. Dinamica imagistică a descrierilor de tip
tablou literar şi intonaţia, mai îmblânzite de către Ion Caraion în Eseu, arată
rapidele modernizări ale ţării. Criticul Perpessicius vedea ca pe-o necesitate
reimpunerea ca scriitor a fostului deţinut politic revenit în literatură pe uşa
de serviciu proletcultist, mai întâi doar printr-o tematică socială, pentru ca el
să încerce apoi desprinderea demnă din şabloanele oficiale de atunci. Se
face aluzie la talentul neîntrecut al albatrosistului, care nu putuse fi înnăbuşit
de nicio carceră: „Poezia de astăzi a lui Ion Caraion a străbătut purgatoriile
ciclurilor anterioare şi, purificată, mai mult, intens spiritualizată îşi poate îngădui
chiar şi un pic, revérence parler, cum spun francezii, de «mallarmeism».
Într-unul din Cântecele negre, răspunzând unora dintre confraţii, de poezie
şi generaţie, înverşunaţi să nu găsească «frumoase» deznădăjduitele sale
Ex Ponto nr.2, 2008
111