Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

comentarii
DRAGOŞ VIŞAN
Receptarea critică
a poeziei lui Ion Caraion (I)
I. Primele încercări de interpretare a operei
I
Ex Ponto nr.2, 2008
nteresul scăzut de recenzare a volumelor publicate în prima perioadă a creaţiei
lui Ion Caraion devine explicabil dacă am vizualiza, mai întâi, prin anii
1943-1947, climatul tensionat din cultura românească. Din 1950 poetul a
avut două lungi condamnări pentru dizidenţă politică anticomunistă, scăpând
traumatizat fizic şi moral din temniţe, mine de plumb şi de la Canal abia în
1964. Totuşi presa literară nu-i ocolea numele: scurte evaluări interpretative
a volumelor sale Panopticum (1943), Omul profilat pe cer (1945) şi Cântece
negre (1947) îi apar de timpuriu. Oficializarea artei cu tendinţă, în anii
1940-1944, respectiv după 1947, ideologizarea şi-n versuri a „războiului sfânt”
de pe frontul de Est pe timpul regimului antonescian, după care s-a impus
treptat proletcultul – au provocat, deopotrivă, rezervata simpatie a criticilor
faţă de tinerii scriitori neangajaţi. Preferinţele publicului cititor nu se îndreptau
spre o poezie militaristă, „păşunistă” – în special a tinerilor refugiului ardelean.
Apăruse încurajarea poeţilor postavangardişti din Bucureşti. Ei publicaseră
deja volume de debut, premiate de jurii cu scriitori şi critici consacraţi.
În revista Veac nou (1945), conducătorul acestei noi grupări literare „albatrosiste”,
Geo Dumitrescu, avea curajul să reimpună, drept modelizantă, poetica
lui T. Arghezi, cel care suferise a doua sa detenţie politică după publicarea
pamfletului antinazist „Baroane!”, „«creatorul limbii româneşti moderne», căreia
i-a imprimat «irezistibile elanuri de progres şi perfecţiune pe care le întâlnim
astăzi în plină fervoare.»” 1 . Încă de la sfârşitul anului 1944 Geo Dumitrescu
înfăţişase orientarea postavangardistă a generaţiei Albatros într-un articol din
Orizont, ea apărând răsfrântă cu fidelitate în poemele întâiei cărţi publicate
de Ion Caraion cu un an înainte, Panopticum. Pe aceasta o considera «un
raport al activităţii negativiştilor în timpul războiului, dar şi un ordin de zi» 2 ,
aşadar o ilustrare în versuri incomode a programului estetic al albatrosiştilor.
Acest «ordin» literar «de zi» putea sincroniza noua poezie postbelică de
tip social şi protestatar de la noi, «concurând» – după afirmaţia criticului Al.
Piru – «poezia franceză de rezistenţă din vremea ocupaţiei germane, a unui
Aragon, Eluard, Emmanuel» 3 . De fapt, Geo Dumitrescu susţinea, recenzând
Panopticum în 1944, o revenire ponderată, în premieră la noi, la programul
110