Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

une, purta împlântat în inimă pumnalul primului născut dintre fraţii vrăjmaşi,
respectiv eroul povestirii, care se ştia doar martorul acestei aventuri.
Nălucile neliniştii îl gonesc pe cioplitorul în piatră – ale cărui lucrări neînţelese
sunt refuzate – (Fuga pietrarului) din oraş în oraş.
Prietenul, cu care se întovărăşise în căutarea relicvelor istorice, dispare
misterios. Îl regăsim mai târziu, hangiu pe locul unde poposiseră cândva.
„Cuminţit”, îl privi ca pe un străin (Aureola neagră).
În aşteptarea „Celui – mai – mare” – regenerarea, prefacerea – , locuitorii
fac intense pregătiri. Furaţi însă de febra lucrărilor, uitară de el.
Înceţoşatul Orfeu îl incită pe drumul marii aventuri, ale cărei urme însă
le încâlci: în locul femeii care-l obseda, desmăţul bordelului.
O subtilă parabolă a efemerului ne poartă pe urmele straniilor sculpturi în
trunchiurile copacilor, din misterioasa insulă a artiştilor (Artiştii din insulă),
care se reîntorc la viaţa ce însemna de fapt moartea lor: „le daseră crengi
subţiri, pline de frunze”. Creşteau peste tot mlădiţe, „statuile se întorceau în
stejari”.
O rafinată dantelărie metaforică învăluie această poetică proză, născută
parcă din nestatornicia cromaticii şi enigmaticul adâncurilor marine.
IV. CONCLUZII
Ex Ponto nr.2, 2008
O parte a criticii noastre (G.Călinescu, Al. Philippide, T.Vianu) a susţinut
multă vreme ideea inexistenţei vocaţiei pentru fantastic a literaturii române,
cu argumente oarecum similare: „... slaba înclinare către fantastic la scriitorii
noştri este un fenomen caracteristic pentru firea românească însăşi” (Alexandru
Philippide – Fantastic şi senzaţional), „... un român nu-i născut să
fie fantast” (G. Călinescu – Fata răpită), structura sa primară fiind aceea a
unui „clasicist – realist” (T.Vianu – Realismul clasic). Părerea este, evident,
eronată.
În realitate, proza fantastică românească dispune de un orizont vast, mai
mult, se poate vorbi de o tradiţie a speciei, ale cărui începuturi se datorează
lui Eminescu.
„Scriitorul român a arătat predispoziţie pentru acest fel de proză şi o
preocupare permanentă. Speţa n-a avut însă la noi şansa doctrinarilor sau a
teoreticienilor. Ceea ce s-a cultivat, cu perseverenţă în schimb a fost o proză
care „să concureze realul..., aspiraţia spre insolit şi enigmatic”. (Ungheanu,
M.: Indeziciile prozei fantastice româneşti, Gazeta literară, 16.XI.1967)
Scriitorii noştri „au o vocaţie specială pentru ceea ce depăşeşte ordinea
şi realul, şi chiar la cei mai cumpătaţi dintre ei (Sadoveanu) aflăm gustul
pentru ceea ce e lunar şi neguros în elemente, marea plăcere, într-un cuvânt,
de a construi utopii”. (Simion, E.: În jurul unui concept, Gazeta literară, nr.
36/1968)
Sensibilităţi şi fantezii distincte ne sunt chemate de „inima neguroasă şi
enigmatică a lucrurilor” (Simion, E.: În jurul unui concept, Gazeta literară,
nr.36/1968) şi mai ales secolul al XX-lea vădeşte o preocupare constantă în
cultivarea fantasticului.
Apele inspiraţiei îi poartă pe scriitorii fantasticului românesc spre ţărmurile
enigmaticului (I.L. şi Matei Caragiale, Agârbiceanu, Gib Mihăescu, Bacovia,
108