Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Relatarea la persoana întâi a celor şase „monologuri” trădează o puternică
tensiune interioară insuficient mascată. Se vrea nepăsător; este un
înfrigurat.
Un timp mai prielnic e o patetică confesiune a unui veşnic nemulţumit
de sine, incapabil însă de a-şi schimba cursul vieţii. Schiţa debutează printr-o
conversaţie purtată între erou şi câinele Arabellei, Zod, care adoptă faţă de el
o atitudine ironică, pentru că nu se poate hotărî să devină un om de acţiune,
veşnic tergiversând cu el însuşi. De fapt, Zod este elementul acuzator al colţului
de conştiinţă ce trăieşte starea de nemulţumire. Eroul, variantă modernă
a „omului de prisos”, scrie un roman intitulat S.O.S., al cărui protagonist este
Brutus „un domnişor languros, blazat şi cheltuit” şi căruia visarea îi răpise
orice urmă de vitalitate. Un autentic campion al ratării pe care însuşi autorul
îl va conduce la sinucidere.
Femeia care-l interesează, Arabella, se va căsători cu doctorul care
reuşeşte s-o distreze mai bine (mima excelent răgetele unui leu din junglă),
invitându-l la nuntă. El îi dăruieşte manuscrisul său neterminat. În toiul ospăţului,
îşi face apariţia Brutus, personajul pe care-l lichidase, cu o înfăţişare
regenerată: „... limpede, tânăr, primăvăratic”. Refuzase soluţia la care aderase
şi el pentru un moment, dezgustat de aspectul insalubru al râului. Ursitul să
fie un alter-ego al său se răzvrătise, răpind-o şi pe Arabella, lăsând în urma
lor o scurtă înscenare: „Avea un timp mai prielnic”.
Fantezia onirică Râsul tăcut ni-l relevă fugind de lume şi părăsind-o,
plăsmuirile amăgitoare ale minţii consolidându-i decepţiile. Însinguratul,
dornic de extaz şi dăruire nu găseşte suficiente resurse de energie pentru a
se înfrupta din fructul pietros al vieţii, căruia i se substituise reveria, al cărui
simbol este insula Naxos.
Paginile din Echinoxul nebunilor şi alte povestiri, ale lui A.E.Baconsky,
ne pun în intimitatea altui spirit refractar obişnuitului, a unui însetat de perpetuă
cunoaştere şi experienţă, ce o dată parcusă, nu-l mai satisface.
O lume de himere, ce populează un ţărm indecis al mării, răvăşit de fantastice
furtuni, se perindă în paginile acestei cărţi, al cărui erou e în căutarea
unor frânturi de mărturii despre timpii trecuţi şi a altora mai pline, mai concrete
despre tumultul vieţii în pragul căruia se află.
O notă constantă: ubicuitatea lirismului, ale cărui efluvii se revarsă delirant.
Tonurile predilecte sunt cele crepusculare când siluetele îşi pierd din duritatea
conturului, învăluindu-se într-o poezie a neprevăzutului.
Aventura cu femeia din Farul o aminteşte pe cea de o noapte a lui Miron
cu Victoria din Dropia (St.Bănulescu): ispititoarea necunoscută, la lumina
dimineţii are peste cincizeci de ani, e costelivă, cu ochii alburii, oribilă.
Echinoxul nebunilor este parabola tinereţii nesăbuite, ale cărei capricioase
nostalgii precipită dansul fantomelor minţii. „Începuseră furtunile.
Septembrie trecuse de jumătate şi cerul continua să rămână mai mult senin.
Ziua, goniţi de vânt, norii alburii erau în amestec de cai şi lupi, cerbi şi lupi,
tauri şi lupi... Marea avea un delir sec. Oraşul amuţise sub invazia rafalelor
care măsurau străzile pustii...”.
În această atmosferă de nelinişte latentă sunt posibile cele mai stranii
substituiri şi proiecte de răzbunare, cele mai imprevizibile apariţii.
Febra echinoxului multiplică prezenţele, înfierbântă imaginaţiile, repunerea
în matca normalului având loc abia după stingerea ei, când abia din loc în loc
se mai desluşesc urmele fostei tensiuni: cadavrul străinului venit să se răz-
Ex Ponto nr.2, 2008
107