Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

ea, necunoscut era şi conţinutul scrisorii, necunoscut era şi timpul de sosire,
necunoscută era şi aşteptarea”.
Într-un fel exasperat, povestitorul scrise unui prieten din Teheran să-i
copieze Apocalipsul şi să i-l trimită în plic. Sosi când el nu era acasă. Când
se întoarse, Hialmar se mutase.
L-a regăsit în timpul unei călătorii la Rotterdam, „Era în cămaşă până
la curea şi cu mânecile sumese. Împingea cu braţele un căruţ cu cornuri şi
franzele de argint”. Îşi găsise rostul.
În prozele culegerii, căutarea deznădăjduită din Psalmi a divinităţii este
înlocuită cu preocuparea de a scruta sensurile existenţei, ţelul aspiraţiilor
umane, pe care le vede realizându-se într-un efort constructiv, pe pământ şi
nu în cer. Neliniştile au fost biruite.
Ex Ponto nr.2, 2008
Tonalitatea argheziană se vitriolează în proza fantastică a Cimitirului
Bunei-Vestiri.
Cartea, compusă din trei părţi, exprimă o dată în plus indignarea scriitorului
în faţa murdarelor maşinaţiuni ale unei cârmuiri axate pe necinste, corupţie,
obtuzitate, incapabilă de regenerare, la un pas de faliment. Polemica argheziană,
necruţătoare, pune în bătaia reflectoarelor inconsistenţa mistificărilor,
dând în vileag tocmai ceea ce se dorea ţinut în umbră, ocolit, necercetat:
dărâmă idoli de hârtie, repune la justa ei valoare micimea căpătuită, murdăria
abil poleită, ignoranţa inutil camuflată, într-un cuvânt, tarele incurabile ale unor
timpuri sortite pieirii. Instrumentul folosit – umorul negru, ce capătă o funcţie
socială antiburgheză precisă.
La polul opus acestei lumi viciate în însăşi esenţa ei, se petrece miracolul
regenerării, fantastica înviere a morţilor din cea de a treia parte a prozei.
Episoadele cărţii se îmbină prin prezenţa lui Gulică Unanian, care, deşi
prieten cu un ministru şi excepţional pregătit – îşi luase doctoratul – , nu reuşeşte
să obţină decât intendenţa cimitirului unde va începe învierea morţilor
şi al cărei martor devine în mod expres.
Evenimentul, deşi grandios, nu are nimic spectaculos în declanşare: nu
deschidere de ceruri, nu trâmbiţări de îngeri, totul desfăşurându-se cu un
incredibil firesc. Ocârmuirea institui imediat o comisie, pe lângă Parchet,
însărcinată să judece cât mai drastic presupusele cazuri de înviere, numai
oamenii simpli fiind convinşi de autenticitatea acestor întâmplări.
Poliţia şi siguranţa nu mai pridideau în inutila arestare a sculaţilor din
morţi, pentru care nici lanţuri, nici gloanţe nu erau eficace, totul risipindu-se
în vânt.
Nedumerit este şi poporul ce se trezeşte în mijlocul lui cu demult-îngropaţii,
cu care avusese sau nu a se răfui.
Ştirile primite stârnesc panică: deruta e regimul sub care trăieşte cârmuirea.
Orice măsură luată îşi dovedeşte imediat ineficacitatea. Odată cu înviaţii,
prind viaţă şi condamnările nedrepte: osândit pentru o nelegiuire pe care nu
o înfăptuise, relată un înviat, se împotrivi anarhic, trăgând cu revolverul în
magistraţi, dar fu făcut inofensiv şi pedeapsa comutată din ocnă pe viaţă, în
spânzurătoare. Îşi începu însă răzbunările postume: şicană şase sute cinci
zeci şi două de zile pe unul din judecători – punea obiectele din casă să-l
lovească sau să defileze prin cameră, îl înfricoşa în timpul somnului – până
când se sinucise. Umorul dobândeşte aici o tentă sinistră.
Diatriba argheziană loveşte necruţător mai ales în biserica ce a devenit
pe parcurs o instituţie a trufiei şi a înscenărilor dibace şi care se simte inca-
104