Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

interpretări
ELVIRA ILIESCU
Proza fantastică românească
în secolul al XX-lea
8. Fantasticul filosofico-polemic
L
umea, existenţa – au constituit pentru Tudor Arghezi un prilej perpetuu de
înfiorată meditaţie. În faţa minunilor firii, poetul trăieşte o veşnică stare de
uimire, nesăturându-se în a-i recepta tâlcurile ascunse. În paginile creaţiei
sale, natura îşi dezvăluie tumultuoasa-i viaţă, rămasă statică ochiului
superficial. De fapt, miracolelor şi forţei ei nemărginite i se închină cu
adâncă evlavie Arghezi, pentru care nimic nu este lipsit de interes sau
respingător.
Culegerea Ce-ai cu mine, vântule? reprezintă un dialog al prozatorului-poet
cu natura pe care o vede într-o continuă însufleţire şi prefacere.
Descifrându-se convorbirea dintre înţeleptul papagal al sicilianului şi
zurbagiul, ignorantul vânt (nu ştie nici să citească, bun doar să încurce
iţele celor aşezaţi), Arghezi aduce un elogiu înţelepciunii roditoare capabile
să reanime aparenţele.
Existenţa muştelor, care semnifică pentru Coco „prezenţa unanimă a
parazitului ce contraface zborul ciocârliei şi cântecul rugăciunii”, i-a dat
poetului „intuiţia puterilor scăzute ale lui Dumnezeu”, de la care în definitiv,
la ce te puteai aştepta dacă „l-a făcut pe om într-un ceas de scârbă divină,
amestecând ţărâna şi făcând mocirlă?” (Musca)
Idealul perfecţiunii umane, identificat cândva cu divinitatea, în cele din
urmă, descoperit de poet în strădania truditorilor pământului. De aceea,
eforturile seminţiei umane sunt proslăvite de poet. Culegătorului de semne,
tocilarului (Tocila), sfinţeniei muncii lor, Arghezi le înalţă osanale.
Uneori, Arghezi se lasă purtat de fantezie în imaginarea unor vietăţi
ciudate, ca aceea a Zburătorului, nici bărbat şi nici femeie, scos din mare
de către pescarii de scrumbii, pe care l-au crezut iniţial aviator, apoi înger
din cauza aripilor crescute ca la păsări, din umeri, lungi, „urzite din pene
amestecate, de şase, şapte culori” şi care „murise de curând şi încă nu
murise tot, ca fumul depănat cel din urmă, de făclii, după ce s-au stins”.
Alte ori, îl preocupă psihologiile ciudate, ca de exemplu, vecinu-i de
cameră Hialmar (O voce din cer), ce aştepta înfrigurat o scrisoare care
nu-i mai sosea. „Necunoscut era şi acela care trebuia să-i trimită scrisoa-
Ex Ponto nr.2, 2008
103