Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.2, 2008
atunci cel puţin să schimbe macazul şi să opteze pentru o formă de expresie
literară mai potrivită personalităţii sale. Să vedem cum înţelege el să procedeze
pentru moment.
Conştient de limitele propriei experienţe şi de pauperitatea fanteziei sale,
harnicul scriitor se simte obligat să recondiţioneze materialul deja existent
şi să transfere numeroase fragmente în texte de factură diferită, cu un pronunţat
caracter ficţional, în felul nuvelei sau chiar al romanului, gen cultivat
cu suspectă insistenţă întreaga viaţă. Lovinescu se gândea, se pare, şi la
succes – or, ficţiunea a avut mereu trecere la public. Să reţinem deocamdată
că procedeul cu pricina semnalează cristalizarea unei serioase conştiinţe
critice, conturate pe deplin ulterior, în maniera obiectivată cerută de principiul
revizuirilor şi de teoria mutaţiei valorilor estetice. Autorul nu vrea să ascundă
nimic şi, ca atare, în prefaţa la volumul de Nuvele (1906) mărturiseşte cu o
frumoasă sinceritate că s-a „inspirat” temeinic din notele de drum risipite în
paginile gazetelor 9 . Pesemne că tot de aici, din acest memorial de călătorie
en miettes, iese şi nucleul aşa zicând „subiectiv” al lucrării prezentate ca
teză secundară la Sorbona la câţiva ani după aceea (Voyageurs franπais en
Grèce au XIX-e siècle). Presupoziţia e confirmată chiar de scrisoarea care
însoţea textul trimis la „Sămănătorul”. Acolo se spune că însemnările ar avea
„un dublu scop literar şi ştiinţific”: „Voiesc (îşi exprimă debutantul curajoasele
sale intenţii) ca sub formă mai avântată şi saturată de antichităţi să descriu
şi urmele civilizaţiei greceşti ce îmi va da prilej ca să tratez despre cea mai
dragă ştiinţă – arheologia – cât şi impresiile mele cu totul subiective, mai mult
sau mai puţin poetice...” 10 .
Apoi, prin însăşi caracterul lor eteroclit, notele de călătorie îi ofereau
lui Lovinescu prilejul să-şi exerseze atât talentul critic, de observator lucid,
cât şi fantezia, înzestrarea propriu-zis artistică. Dealtfel, în aceste pagini de
început este anticipat destinul scriitorului dispus mereu să oscileze, ca un
Janus bifrons, între creaţia critică şi aceea literară stricto sensu – fertilă indecizie,
care explică şi austeritatea discursului romanesc din epoca maturităţii
creatoare, şi severele exigenţe impuse profesiunii de cronicar literar. Tot din
aceste însemnări (nucleul originar al operei lovinesciene, un fel de „proto-literatură”,
dacă acceptăm ideea evoluţiei organice, fără „mutaţii” imprevizibile)
va ieşi ulterior şi bovarica... „proiecţie bovarică” 11 a personalităţii criticului din
Memorii. Observaţia merită reţinută, măcar pentru faptul că de la ea pleacă
multe dintre interpretările cu pretenţii de originalitate (un moft, desigur!) din
lucrarea de faţă.
Cât priveşte valoarea în sine, Alexandru George atrage atenţia asupra
importanţei strict documentare, fără cine ştie ce relevanţă estetică, a paginilor
respective, complet ignorate de exegeză şi aproape necunoscute, îndeosebi
datorită faptului că nici autorul nu le-a adunat în vreunul dintre volume (şi doar
se ştie cât era de atent cu textele sale!) şi nici „nu le-a comentat vreodată în
acel fel care să ne permită să bănuim atitudinea sa faţă de ele, dincolo de
ceea ce se poate deduce din această tăcere” 12 . Cât priveşte natura acestor
notaţii, ele ar ilustra doar „o oarecare aviditate a tânărului ce doreşte a se
informa”, exprimată într-un „stil degajat, dezinvolt, al unui om de cultură
livrescă, prevenit din lecturi asupra marilor surprize ce-l puteau aştepta în
ordinea descoperirilor.” 13 .
Într-adevăr, Lovinescu întruchipează tipul „anticălătorului” 14 prin excelenţă,
care-şi culege informaţia din cărţi, nu din viaţă. Odată plecat de acasă, iată
ce-i mărturiseşte unui prieten, obişnuit probabil, în circumstanţe similare, cu
98