Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

studiosul tânăr se îmbolnăveşte de plămâni şi e sfătuit să plece în Italia. Zis
şi făcut. Dar, după câteva luni petrecute pe ţărmul Mediteranei, se convinge
că diagnosticul fusese greşit, şi în primăvara lui 1905 se întoarce în ţară
sănătos, cu mare poftă de muncă. Rezultatul? Un an mai târziu scoate două
volume de critică (Paşi pe nisip) şi tot atâtea de beletristică (drama De peste
prag şi Nuvelele florentine).
Mai curând nehotărât până la apariţia primelor cărţi (şi mult după aceea),
Lovinescu se gândeşte iniţial la o stimabilă carieră de filolog, apoi abandonează
repede ideea, din pricina unor „vagi planuri literare”. În fine, dorinţa de
a deveni scriitor nu-i mai dă pace şi ajunge să-l acapareze cu totul. Aşa se
face că, deşi lipsit de imaginaţie, cu sensibilitatea zdruncinată, tânărul cărturar
îşi înfrânge anxietăţile ivite pe fondul presentimentului unei morţi timpurii şi
găseşte unica sursă de inspiraţie numai în împrejurările stricte ale propriei
existenţe, în experienţa directă de viaţă, recte în condiţia sa de călător, de
„străin” rătăcind fără ţel prin lume 7 . Voit sau nu, contactul cu oameni şi locuri
exotice îndeamnă la autoanaliză, favorizând totodată o mai bună cunoaştere
de sine. Ca atare, scos din habitatul obişnuit şi confruntat cu experienţe
inedite, sedentarul moldovean îşi descoperă un suflet de artist şi, asemeni
predecesorilor săi din secolul al XIX-lea, ţine să-şi noteze cât mai expresiv
impresiile, visând cu ochii deschişi la gloria literară.
Numai că, ghinion! Lui Iorga nu-i plac textele fostului său student şi nu le
publică în revistă, considerându-le prea artificiale, afectate de materialul inutil
al unei erudiţii ostentative, de manual: „...interesantul dumitale articol e prea
învăţat pentru Sămănătorul şi pentru un articol literar în genere” 8 . Însă cauza
despărţirii de Iorga nu trebuie căutată aici, în acest amănunt biografic (adus
mereu pe tapet de adversari spre a justifica existenţa unui presupus, ignobil
resentiment), ci în diferenţele mai mult decât evidente de concepţie şi personalitate,
deşi e posibil ca refuzul categoric al profesorului venerat să fi lăsat
urme adânci, greu de bănuit. Lovinescu fusese dispus să treacă peste modul
tendenţios şi nedelicat în care i se interpretase gestul (semn al unei admiraţii
spontane, neprefăcute, şi nu onctuos premeditat, după calcule meschine) de
a-i închina magistrului adorat prima lucrare de specialitate, broşura intitulată O
chestie de sintaxă latină. Însă după respingerea colaborării la „Sămănătorul”
raporturile dintre cei doi se deteriorează progresiv, fantoma răzbunătoare a
istoricului afectând în mod negativ, şi de-a dreptul absurd, destinul criticului
rămas în conştiinţa contemporanilor ca marele nedreptăţit sau, după vorba
nimerită a unui apropiat, „învinsul situaţiilor oficiale”.
Orice debutant aşteaptă tremurând sentinţa unui critic cu autoritate. Şi,
dacă se întâmplă ca verdictul să fie negativ, după speranţă urmează, firesc,
îndoiala de sine, accentuarea neîncrederii în propria valoare, sau chiar abandonul.
Dar nu era Lovinescu omul care să se descurajeze de la primul refuz.
Nici măcar Iorga, poligraful de geniu, personalitatea cea mai prestigioasă la
momentul acela, nu-l poate clinti în hotărârea de a deveni scriitor. Prin urmare,
în loc să arunce textele la coş, el le trimite altor gazete, mai puţin exigente.
Aşa începe colaborarea la „Epoca”, unde îşi face mâna ca foiletonist şi unde
publică nu doar paginile atât de prost primite de redacţia „Sămănătorului”, ci
multe altele, şi încă în acelaşi gen, desuet, al notelor de călătorie. Cu toată
perseverenţa ambiţiosului gazetar (impresiilor din Grecia le urmează o sumă
de secvenţe similare referitoare la alte spaţii culturale, de la Bosfor la München,
cu un popas prelungit pe tărâmul Italiei), reacţiile favorabile întârzie să
apară, ceea ce-l determină dacă nu să-i dea dreptate finalmente lui Iorga,
Ex Ponto nr.2, 2008
97