Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.2, 2008
Nemi. Luni, 24, Ostia, catacombe. Marţi, 25, Neapole, Solfatari. Miercuri, 26,
Pompei. Joi, 27, Capri. Vineri, 28, Veneţia, 12 noaptea. Luni, 1, plecare. Marţi,
2, Buc, ora 12 noaptea. Reîntoarcerea din Italia”.
Oricâte conjecturi am face asupra mobilului ascuns al intempestivului voiaj,
discreţia criticului ne obligă la o rezervă pe măsură, avertizându-ne astfel în
privinţa capcanei interpretărilor tendenţios biografiste – atât de ispititoare,
însă! Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă am fi descoperit mai multe asemenea
pasaje enigmatice... Noroc că în celelalte cazuri (spre exemplu, călătoria din
1935, la Karlsbad de data aceasta), autorul ne furnizează indicii ceva mai
explicite: „Vineri, 26 apr. (1935). Tribulaţiile plecării – în condiţii materiale şi
morale grele”. Excursia are aşadar nişte cauze (boala, suferinţa) şi un scop
bine determinat: „începe cura marţi dimineaţa, ora 6”. Consemnările din caiete
nu mai par, iată, atât de misterioase. Ele ne spun foarte limpede că, în ciuda
„condiţiilor morale grele”, deşi supus tratamentului care presupune respectarea
unor prescripţii constrângătoare, Lovinescu nu stă degeaba. Dimpotrivă!
Vizitat de o muză binevoitoare, scrie întruna, cu frenezia dezlănţuită a unei
tinereţi redescoperite: „30 aprilie. încep roman Diana – fără pregătiri. Cea mai
mare putere de activitate (până la 44 p. pe zi), program de lucru 8 ore, 6-8,
10-1, 3-6. Romanul isprăvit în 13 zile (416p.), apoi intercalări de scene până
la 500 – isprăvit joi, ora 5 (16 mai)”.
Acelaşi gen de însemnări bifează apoi şi periplul parizian: „Am venit la
Paris ca să scriu 10 ore pe zi! Poate Fălticenii erau mai indicaţi”. Şi, mai
departe: „Programul meu e şi făcut. Lucru de la 6-8; ape 8-10; lucru 10-1;
liber 1-3; lucru 3-6; ape 6-8; culcare la 10”. Atâta dezinteres pentru lumea
din jur e, într-adevăr, un fenomen curios, ba chiar strigător la cer 5 . Nu se
poate aşa ceva: să mergi la Paris şi să nu ieşi din hotel toată ziua! Cu toată
ciudăţenia lui, faptul nu trebuie să ne mire. Să nu uităm că omul despre care
vorbim trăieşte exclusiv pentru scris. De aceea probabil şi sugerează Eugen
Simion existenţa unui blocaj psihic, ce ar motiva călătoria altfel decât prin
cauze de ordin sentimental: „Lovinescu a mers la Paris, după 15 ani, ca să
revadă locurile şi emoţiile tinereţii şi, în primul rând, ca să poată scrie. Nu
mai călătoreşte ca să vadă, ci ca să scrie” 6 . Interesantă explicaţie, însă la
fel de neverificabilă ca şi ipoteza duioasă a căutării tinereţii pe veci trecute.
Personalitatea criticului modernist era fixată deja în liniile esenţiale încă de la
primele texte. Ce urmează (din perspectivă psihologică, nota bene!) e numai
operă cumva minoră, artizanală, de clarificare a ideilor preexistente, in nuce,
asemeni statuii în blocul de marmură. Printre altele, Lovinescu rămâne Lovinescu
şi pentru că, nici în tinereţe măcar, el nu călătoreşte „ca să vadă”, ci
(la fel mai târziu) tot „ca să scrie”. Se cuvine, cred, să dăm câteva exemple
în sprijinul celor afirmate până acum.
Pentru a înţelege exact angoasa legată de intensitatea cu care percepea
criticul pierderea vremii, eveniment amplificat de conştiinţă până la nişte proporţii
catastrofale, trebuie să ne întoarcem niţel în timp, la epoca debutului
publicistic, când proaspătul licenţiat în filologie clasică încerca să-şi caute
adevărata vocaţie şi să se afirme în viaţa literară. Ca student făcuse nişte
excursii de documentare, mai întâi în Grecia (în 1902, cu profesorul Gr. Tocilescu),
ulterior în Germania (în 1904), la München, ca să-l audieze pe vestitul
arheolog Adolph Fürtwaengler şi să adune material în vederea elaborării
unui studiu despre Horaţiu şi avatarurile receptării satiricului latin de-a lungul
veacurilor. Aşa cum se întâmplă adesea, lucrurile iau altă întorsătură, în spiritul
zicalei despre nepotrivirea dintre socoteala de acasă şi aceea din târg:
96