Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

cu caracter documentar, având ca ţintă librăria, locul unde criticul se simte
ca acasă şi se trezeşte la viaţă, devine curios, cere informaţii despre autorii
de prim plan ai momentului, consultă şi achiziţionează noile apariţii. Atât.
Pe lângă cotidienele ieşiri în decor prevăzute de calendarul intim, nimic nu-l
cheamă afară. Nici glasul naturii, nici spectacolul străzii.
Indiferent şi abstras, privind lumea cu un ochi absent, predispus la visare,
Lovinescu îşi luase obiceiul de a petrece verile la Fălticeni, în casa părintească,
departe de canicula şi zgomotul capitalei, ca să nu mai vorbim de vizitatorii
inoportuni, care-i consumă nervii şi-i fură din preţiosul timp al creaţiei. Bună
alegere, pentru că temporara schimbare de domiciliu se dovedeşte cum nu se
poate mai fericită, ţinând cont de recolta manuscriselor aduse din concediu în
fiecare toamnă. După propriile mărturisiri (vezi şi notele din „agendele literare”),
directorul de opinie de la „Sburătorul” lucra cu spor maxim abia pe timpul
vacanţelor, când nu-i bătea nimeni la uşă şi nu-l mai împiedica de la lucru
nici un fel de obligaţie socială. Într-o pagină de confesiune târzie, anticipând
parcă iminenţa ultimului bilanţ, prolificul autor se consideră nimic mai mult
decât un simplu „om al muncii mediocre” şi pune succesul în carieră exclusiv
pe seama disciplinei („numai disciplina salvează”). Şi dacă tot trebuie să tragă
linia, socoteşte că zilele de odihnă, irosite în călătorii de plăcere, momentele
de evaziune în care oamenii obişnuiţi îşi caută periodic refugiul, toate clipele
acestea trecute fără rost, adunate, nu însumează în propria-i existenţă mai
mult de patru săptămâni 2 . Dar nici atunci Lovinescu nu pare să fi stat chiar
degeaba, cu mâinile în sân.
Dacă punem cap la cap informaţia biografică şi consemnările diaristice
(lapidare, condensate până la scurtimea enigmatică a formulelor oraculare),
observăm că niciodată criticul nu pleacă de acasă fără motiv, de dragul
aventurii. Lovinescu nu e un plezirist. Căsătoria (în 1915) îl leagă şi mai mult
de cămin, pe care îl transformă apoi în salon literar. Aici, în locuinţa de pe
strada Câmpineanu, se adună cei mai importanţi scriitori din tânăra generaţie.
Amfitrionul are de ce să fie mulţumit. Literatura se scrie acum în preajma
sa, iar el este implicat în procesul acesta, ca şi în toate dezbaterile de idei
din presa culturală. Lumea nu-i mai ignoră cuvântul. Dar ce folos? Gloria nu
e decât suma unor stupide neînţelegeri, îşi zice mereu, repetând cuvintele
unui moralist frecventat cu plăcere în tinereţea sa studioasă. Şi totuşi, omul
nu are o capacitate de suferinţă nelimitată. De aceea, repetatele eşecuri ca
romancier (persistentă iluzie!), precum şi colapsul propriului mariaj (divorţează
în 1935) care aduce cu sine boala şi anunţă sfârşitul apropiat, îl determină
să plece din nou în străinătate, după aproape două decenii, din cauze încă
neelucidate. Se pare că la mijloc va fi fost speranţa recuperării unei „stări
de graţie” 3 , literaturizată în textele de tinereţe, mai cu seamă în nuvele. 4 O
formă de evaziune retrospectivă, poate, în căutarea timpului pierdut... Aşa
să fie oare?
Posibil. Oricum, dincolo de romanţioasa presupoziţie, posteritatea nu va
şti niciodată mai mult despre perioada aceasta de trei săptămâni din viaţa
criticului. Însemnările precizează cu stricteţe itinerariul, fără nici o impresie
personală, nimic. Doar notaţia seacă, de telegraf: „Plecat în Italia în dimineaţa
zilei de 11 aprilie (marţi) şi întors la miezul nopţii, marţi, 2 mai *933. Trei
săptămâni de călătorie. Itinerar. Plecat marţi, 11, ora 7. Veneţia, miercuri, 12,
ora 3. Padova, joi, 13. 14 Florenţa, vineri seara, 8. Pisa, sâmbătă, 15. Fiesole,
duminică, 16. –„- marţi, 18, dies Ille (Cascinele). –„- miercuri, 19, Viale. Joi,
20, ora 3, Roma. (Vineri), 21, Quirinalele. Sâmbătă, 22, Tivoli. Duminică, 23,
Ex Ponto nr.2, 2008
95