Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

mari critici literari
ANTONIO PATRAŞ
Un călător fără voie (I)
C
Ex Ponto nr.2, 2008
94
ine şi-a pus în gând să moară cu condeiul în mână nu va găsi prilejuri de
satisfacţie în afara orelor de lucru intens, ritmate după metabolismul bizar al
unui organism făcut parcă să înghită numai hârtie. Nici n-ar putea fi altfel de
vreme ce, antrenat într-o activitate susţinută, acaparatoare, spiritul tinde să
dezechilibreze balanţa obişnuită, neglijând cu totul fireştile nevoi ale vieţii. De
aceea şi recomandau înţelepţii din vechime mişcarea, exerciţiile fizice menite
să întreţină vigoarea trupului („fratele porc”, după gingaşul alint al magistrului
de la Păltiniş) şi să acorde minţii un binevenit răgaz, clipa aceea de relaxare
absolut necesară în confruntările de lungă durată. Preocupat să nu-şi irosească
nici un strop de energie cu lucruri neînsemnate, omul bolnav de patima
scrisului alege dintru început, ca pe un rău necesar, cea mai comodă formă
de tratament: plimbarea.
Productivitatea nu e însă totdeauna în proporţie directă cu cantitatea de
timp petrecută în faţa foilor albe. Ca să dau un exemplu clasic, autor al unei
opere monumentale, Goethe făcea de toate, ştiinţă, literatură, sport, cultiva
cu plăcere societatea şi ştia să dea vieţii multul ce i se cuvine, fără a dezerta
de la datorie. Flaubert în schimb, cu toată asceza autoimpusă („am devenit
un om-peniţă”, zicea cu mândrie), fără să se mişte din loc decât cu mare
greutate (de plimbări nici nu mai vorbim), nu a dat decât câteva cărţi. Chiar
dacă n-ar fi aşa, şi tot ar sări în ochi discrepanţa dintre natura armonioasă a
unuia şi contorsiunile personalităţii schizoide a celuilalt. Diferenţa se observă,
apoi, fizionomic. Faciesul olimpianului de la Weimar se desenează discret pe
o carnaţie suplă, elastică, pe când Flaubert poartă pe chip semnele supliciului,
cu ochii săi imenşi, minerali, fixaţi ca nişte mărgele de piatră pe dantela
neagră a cearcănelor.
Pentru scriitorul modern, exemplul lui Goethe rămâne fără urmări notabile.
Mult mai fertil pare a fi fost modelul celălalt, de la care se revendică toţi cei
ce cred în religia scrisului. Printre ei, bineînţeles, intră şi Lovinescu. Lăsând
la o parte nuanţele psiho-somatice (portretul schiţat de Călinescu epuizează
întregul repertoriu 1 ), e limpede că nici criticul nu dezerta de la program cu
una cu două. Iar în programul plimbărilor sale urma invariabil acelaşi traseu
(Cişmigiu, Alcalay), la ore fixe, dovadă caracterul lor pur mecanic, de uşoară
gimnastică, relaxantă destindere musculară, fără alte pretenţii. Dar până şi
aceste nevinovate deambulări se transformă de regulă în veritabile expediţii