Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

transsubstanţiere mitică într-o salutară lume de dincolo. Moartea linişteşte,
împacă şi înţelege, ceea ce satisface apetitul pentru pace sufletească al
eroului: „A fost întâia întâlnire cu moartea, întâlnire de pe urma căreia am
rămas cu imaginea ei armonioasă, ocrotitoare, având oarecare ironie pentru
zbaterea şi neliniştea noastră, dar în fond camaradă şi prietenă”. Nostalgia
din romanul lui Sebastian este o nostalgie a maturizării.
Un autenticism de esenţă etică
Este în spiritul „generaţiei” (şi poate cel mai consistent tribut plătit de
Sebastian, în această scriere, spiritului vremii) ca Fragmentele să se încheie
cu o apologie a sfinţeniei şi a miracolului. După ce a descris idealul său de
„grandoare” ca pe o viziune a individului matur, împăcat cu sine, naratorul se
lansează în consideraţii despre imoralitate ca semn al sfinţeniei („Moralitatea
şi sfinţenia se exclud. Dacă asta mi-ar fi meseria, m-aş duce să-i caut pe sfinţi
în ocne”). Asta chiar dacă, cu câteva pagini mai târziu, acelaşi narator va fi
silit să se confrunte cu chinurile morale în faţa injustiţiei sociale şi chiar divine,
recurgând astfel la valorile pe care, din neprevedere, le minimalizase mai sus.
Întâlnindu-se (într-o scenă cam kitsch) cu o fată tânără care cerşeşte, el se
opreşte din cugetările-i cinice, deoarece cinismul său afişat mai ales în faţa
divertismentelor erotice nu mai funcţionează într-o situaţie chestionabilă etic:
„Hotărât lucru, nu sunt eu un filozof: fata asta opreşte în loc mersul lumii pentru
mine! Îmi spun că totul e compromis până în adâncuri, că tot e mizerabil şi
meschin şi abject, de vreme ce faptul ăsta a fost cu putinţă. Ce aş putea să-i
reproşez universului, altceva mai umilitor decât ochii fetei de adineauri, care
mi-a cerut mie (probabil pentru ca ironia întâmplării să fie mai biciuitoare) să-i
dau bani? Dacă astă-seară m-aş găsi la Judecata din urmă şi dacă mi-ar veni
rândul să vorbesc, cred că aş da dracului toate răfuielile mele metafizice şi
aş povesti ce am văzut acum 15 minute”. Echilibrul moral al naratorului se
restabileşte datorită unei întâlniri neprevăzute, ivită din cel mai pur hazard.
Iată „experienţa” în accepţia celui care a scris Accidentul. Departe de a avea
un caracter experimental şi insolit, fără a porni dintr-o iniţiativă a eroului autenticist,
experienţa are efecte durabile asupra acestuia, deoarece îl obligă
să-şi reevalueze indiferenţa şi cinismul programatic.
Autenticismul lui Sebastian este, spre deosebire de cel al majorităţii colegilor
săi de generaţie, unul de esenţă morală. În această lumină, pledoariile
din carte pentru individualism şi independenţă, respingerea ideii de destin
şi de ratare se desenează altfel. Eroul îşi caută independenţa şi autonomia
din dorinţa de a deveni un judecător de sine stătător al naturii umane, un ins
matur, posesor al unei conştiinţe morale indivizibile. El nu-şi poate rata destinul
profesional sau spiritual, deoarece singura sa vocaţie este aceea etică.
Împlinirea şi căderea lui nu pot avea loc decât pe acest tărâm. Într-o generaţie
a imoraliştilor şi gidienilor, Sebastian reformulează etic, în scurta scriere din
1931, imperativele autenticismului.
Ex Ponto nr.2, 2008
93