Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

La raza unui astru-n aşteptare,
pe fundul mării, aceeaşi bucurie
în tristeţe, ca şi în osteneală
ori extaz. Cuvintele apar încet,
regeşte, domnesc fără a-şi şti puterea,
(se cred, pesemne, doar
delfini exuberanţi).
În numele tău ascuns
Locu-i steril, în ciuda strălucirii.
Un câmp de săbii cenuşii. Nu foşnesc spice:
se-aude zăngănitul patimii. Din cuiburi de metal
ies scorpioni. Vrajba de-acum va suna până-n
copiii din urmă. Neştiind de ce, dar în numele
tău ascuns. Războiul ţi-e copt până în meandra sfârşitului.
Nu e nimic de făcut. Vântul fatal aduce izul
ultimei cenuşi, al ultimului sânge. Din trup
se vor sorbi şi ultimele vinuri. Nenăscutul din capăt
îşi zbate deja ochiul plin de oştenii tăi.
După movile de morţi, iezi inocenţi, cristalizaţi
pe jumătate, se-alungă pe tăpşanul final, sub frunzarele
mustind de ură. Atunci, planeta, înnăscută-n sine,
discret se va îndepărta (o sferă-n feşe albe).
Şi-acest scenariu va fi fost la fel de-adevărat
ca altul tocmai părăsit – sau precum cel ce vine.
În tine vei simţi sfârşitul vremii, chiar când va fâlfâi
batista albă a unei fiinţe mici, la geamul expresului solar.
Dacă s-ar putea muri şi vedea în moarte
Dacă acest împărat ar putea muri şi vedea
în moarte, rana şi frigul, oroarea, n-ar mai durea,
ar lua sfârşit şi Marea Dependenţă, ar zvâcni,
calmă lentilă-n mare, străveziu, sfârşitul şi,
treaz, el s-ar simţi ucenicind fără coroană
sub lespezile violete, strivit de adâncimi însă
învingător. În loc de vreun răspuns, nimic decât
un fierăstrău spasmodic, atent şi dulce totuşi,
domol, (atent cum taie), lamă docilă (la a cui
poruncă? Fiindcă e clar că susură un ordin),
lamă docilă ca o pleoapă neîntrerupând privirea
care acum te sfâşie, în fapt din suflet răsărită
(o floare carnivoră, veche) doar ca să-ţi afli,
în răul fără margini, izvorul Marii Dependenţe,
să dibui locul cu degetele disperate, să scormoneşti
Ex Ponto nr.2, 2008
9