Încetarea contractului individual de muncă

ori situaţia de fapt care a stat la baza pronunţării hotărârii s-a schimbat, se poate determina reanalizarea
condiţiilor de reprezentativitate.
§4. Încheierea contractelor colective (negocierea colectivă)
În literatura de specialitate s-a arătat că, spre deosebire de Legea nr. 130/1996, care prevede
obligativitatea negocierii doar la nivelul unităţilor cu peste 21 de salariaţi (art. 3 alin. 1), Codul muncii, fără să
facă distincţie, dispune, cu caracter general, că „negocierea colectivă este obligatorie, cu excepţia cazului în care
angajatorul are încadraţi mai puţin de 21 de salariaţi” (art. 236 alin. 2). Prin urmare, se poate aprecia că a operat
o modificare implicită a Legii nr. 130/1996 prin Codul muncii, negocierea devenind obligatorie la orice nivel –
naţional, ramuri de activitate, grupuri de angajatori şi angajatori care au cel puţin 21 de salariaţi. Contrar acestei
opinii, se poate considera că din formularea art. 236 alin. 2 din Cod se subînţelege condiţia obligativităţii
negocierii numai la nivel de angajator, cu excepţia arătată. În orice caz, pentru nivelul angajatorului, dispoziţiile
trebuie înţelese în sensul că acestuia îi revine obligaţia ca anual să iniţieze negocierile colective, să invite
salariaţii să participe la aceste negocieri.
Obligaţia de a negocia este una de diligenţă şi nu una de rezultat. Prin urmare, încheierea contractului
colectiv nu este obligatorie; acesta se va încheia numai dacă, în urma negocierii, părţile au căzut de acord.
Această concluzie logică este susţinută şi de art. 240 alin. 1 din Codul muncii şi art. 10 alin. 1 din Legea nr.
130/1996; conform acestor dispoziţii (supletive şi nu imperative), contractele colective de muncă se pot încheia
la nivelul angajatorilor, ramurilor de activitate şi la nivel naţional.
Legea nr.130/1996 conţine unele dispoziţii referitoare la procedura negocierii contractelor colective de
muncă, în cazul angajatorilor.
Negocierea este obligatorie şi trebuie să aibă loc în fiecare an după cum urmează:
- după cel puţin 12 luni de la data negocierii precedente, neurmată de încheierea contractului colectiv de
muncă sau de la data intrării în vigoare a contractului colectiv de muncă, după caz;
- cu cel puţin 30 de zile anterior expirării contractelor colective de muncă încheiate pe un an.
Iniţiativa negocierii aparţine patronului. În situaţia în care el nu angajează negocierea, aceasta are loc la
cererea organizaţiei sindicale sau a reprezentanţilor salariaţilor, după caz, în termen de 15 zile de la formularea
cererii. Într-un asemenea caz, patronul trebuie să convoace cealaltă parte în vederea efectuării negocierii.
Neîndeplinirea obligaţiei patronului de a negocia (iniţia negocierea) constituie contravenţie.
Cu ocazia primei întâlniri a părţilor, se precizează:
- informaţiile pe care patronul le va pune la dispoziţia delegaţilor sindicali sau ai salariaţilor şi data la
care urmează a îndeplini aceasta obligaţie (se consideră că informaţiile trebuie să permită o analiză comparată a
situaţiei locurilor de muncă, a clasificării profesiilor şi meseriilor, a nivelului de salarii, a duratei timpului de
lucru şi a organizării programului de lucru);
- locul şi calendarul reuniunilor.
La întocmirea calendarului întâlnirilor, părţile trebuie să respecte dispoziţia conform căreia durata
negocierii obligatorii nu poate depăşi 60 de zile.
Legea nu interzice şi, prin urmare, părţile pot conveni ca la negociere, în afară de reprezentanţii lor, să
participe anumiţi specialişti – jurişti, economişti, mediatori – care să sprijine desfăşurarea tratativelor pentru
stabilirea clauzelor contractului colectiv de muncă.
§5. Conţinutul contractelor colective de muncă
În această materie trebuie avute în vedere dispoziţiile generale ale Legii nr. 130/1996 care nu limitează,
în principiu, libertatea părţilor în negocierea şi stabilirea conţinutului contractelor colective. Totuşi, părţile
trebuie să ţină seama de o serie de reguli de bază consacrate în lege.
Astfel, clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele şi condiţiile prevăzute
de lege; la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un
caracter minimal. În acelaşi timp, contractele colective nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un
nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar contractele
individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin
contractele colective de muncă, indiferent de nivelul la care acestea au fost încheiate.
Se poate deduce că un contract colectiv de muncă concretizează nu numai prevederile legii, ci şi pe cele
ale contractului superior. Aşa fiind, contractele colective la nivel de ramură vor avea la bază contractul colectiv
de la nivel naţional, cele de la nivelul de grupuri de angajatori, contractele de la nivel de ramură ş.a.m.d. În
consecinţă, se va putea remarca faptul că, în timp ce contractul la nivel naţional cuprinde clauze de maximă
generalitate, un contract de la nivelul angajatorului trebuie să conţină clauze concrete, specifice tipului şi
activităţii acestuia.