Încetarea contractului individual de muncă

Prin raport de cauzalitate se înţelege legătura necesară dintre două fenomene, dintre care unul (cauza) îl
precede şi determină pe celalalt (efectul). Acest raport trebuie să existe pentru a se putea angaja răspunderea
patrimonială a salariatului.
e. Vinovăţia.
Răspunderea patrimonială presupune cu necesitate vinovăţia autorului faptei ilicite cauzatoare a
prejudiciului. Legea nu prevede nici o excepţie de la acest principiu.
Vinovăţia, ca element subiectiv al răspunderii, constă în atitudinea psihică a persoanei fizice faţă de
fapta sa cât şi faţă de consecinţele ei păgubitoare.
Ca şi în dreptul civil, răspunderea patrimonială este angajată în egală măsură pentru toate formele
vinovăţiei (intenţie, directă sau indirectă, imprudenţă sau neglijenţă) şi indiferent de gradul culpei (foarte uşoară,
uşoară sau gravă). Cu unele excepţii (spre exemplu, paguba cauzată de mai mulţi salariaţi - art. 271 din Codul
muncii), pentru răspunderea patrimonială, distincţia dintre formele şi gradele vinovăţiei nu produce efecte
întrucât salariatul răspunde chiar şi în cazul în care culpa sa a fost foarte uşoară (culpa levissima).
Sarcina dovedirii culpei revine angajatorului potrivit unei dispoziţii de ordin general aplicabilă în
raporturile de muncă. De la aceasta regulă există unele excepţii, în cazurile în care se aplică prezumţia de
vinovăţie (spre exemplu, în cazul constatării unor lipsuri în gestiune).
§4. Răspunderea conjunctă
În situaţia în care prejudiciul este cauzat din vina mai multor salariaţi, făptuitorii au, de regulă, o
răspundere conjunctă. Conform art. 271 din Codul muncii, când paguba a fost produsă de mai mulţi salariaţi,
cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport de măsura în care a contribuit la producerea ei. Dacă
măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinată, răspunderea fiecăruia se stabileşte
proporţional cu salariul său net de la data constatării pagubei şi, atunci când este cazul, şi în funcţie de
timpul efectiv lucrat de la ultimul inventar.
Răspunderea conjunctă este tot o răspundere personală şi reprezintă o multitudine de răspunderi
individuale ale unor persoane cu vinovăţii concurente în producerea prejudiciului unic.
S-a apreciat în mod judicios că măsura în care fiecare persoană a contribuit la producerea pagubei
este determinată atât de fapta ilicită în sine (examinată sub aspectul legăturii de cauzalitate cu prejudiciul), cât şi
de gradul de vinovăţie.
În cazul pagubelor constatate într-o gestiune în care manipularea bunurilor se face colectiv sau în
schimburi succesive, fără predare între schimburi, despăgubirea se repartizează proporţional atât cu salariul, cât
şi cu timpul lucrat de fiecare, de la ultima inventarie în gestiunea în care s-a produs paguba. Şi această
răspundere, denumită uneori „colectivă”, este o răspundere conjunctă care presupune ca trăsătură particulară o
prezumţie de participare culpabilă a tuturor membrilor colectivului de gestionari la producerea pagubei (această
prezumţie este relativă).
§5. Procedura de stabilire si recuperare a prejudiciilor
Principalele modalităţi de stabilire şi recuperare a prejudiciului produs angajatorului (atât în cazul
răspunderii patrimoniale, cât şi în cazul obligaţiei de restituire) sunt: prin acordul părţilor; prin acţiune în justiţie.
a) Se apreciază că nimic nu împiedică cele două părţi ale contractului să convină, prin bună învoială,
asupra întinderii despăgubirii şi modalităţilor de reparare a prejudiciului.
În favoarea acestei soluţii s-au adus mai multe argumente:
- conform art. 295 alin. 1 teza a II-a din Codul muncii, dispoziţiile sale se întregesc cu cele ale
legislaţiei civile (care permit plata prin bună învoială);
- în această materie operează principiul simetriei juridice (în temeiul art. 269 alin. 2 din Codul muncii,
salariatul se poate adresa instanţelor judecătoreşti atunci când angajatorul refuză să-l despăgubească; refuzul
presupune existenţa unei oferte de a se plăti de bună-voie, ca încercare de înţelegere amiabilă a părţilor);
- din moment ce chiar efectele nulităţii contractului de muncă se pot stabili şi produce prin acordul
părţilor, tot astfel se poate ajunge şi la acoperirea prejudiciului produs de o parte celeilalte.
Se consideră că din acordul părţilor trebuie să rezulte neîndoielnic următoarele: recunoaşterea
salariatului că a produs o pagubă angajatorului prin fapta sa ilicită; descrierea pagubei; cuantumul acestei pagube
şi modul de stabilire; căile de recuperare a prejudiciului (acoperirea acestuia printr-o singură plată la o anumită
dată sau prin plata în rate la salariu ori la diferite alte date).
În acelaşi timp, s-a arătat că nu există nici un impediment ca salariatul să recunoască în mod unilateral
producerea pagubei şi să-şi asume un angajament scris de plată (care însă nu constituie titlu executoriu). Pentru a
fi valabilă recunoaşterea trebuie acceptată de angajator.