o_191909n721l9k1o1t3o5lmk1nrva.pdf

Istoria oraşului Timişoara
Vol. 1
realizat pe baza materialului din cărţile
"Timişoara - Monografie istorică"
Dr. Nicolae Ilieşiu
si ediţiei in limbile germană si engleză
"Timişoara - Istoria unui oraş european"
Petru Ilieşu
Colecţia Banat Media
© 2014 Verlag für eMedien Emil Banciu
www.banat-media.eu

Cuprins
Timişoara din cele mai vechi timpuri până în sec. XIV
Vechea cetate
Epoca de înflorire. Timişoara capitala Ungariei
Timişoara centru al operaţiunilor împotriva turcilor
Timişoara asediată de către răscoala lui Gheorghe Doja
Turcii sub zidurile Timişoarei
Timişoara sub ocupaţia otomană (1552-1718)
Timişoara după anul 1718
Ciuma
Sistematizarea oraşului
Timişoara - oraş liber regesc
Evenimentele din anul 1848
Din 1848 şi până la primul război mondial
Timişoara în timpul primului război mondial (1914-1918)
Toamna anului 1918
Perioada interbelică
Timişoara după 1944
Revoluţia
Istoria recentă

Timişoara din cele mai vechi timpuri până în sec. XIV
Istoricii consemnează faptul că pe locul unde se află astăzi
oraşul Timişoara, sau chiar în nemijlocita ei apropiere, exista în
vremea regatului dac şi epoca romană, castrul militar Zurobara
(Zambara). Consemnarea o face geograful Claudius Ptolemeus.
T. Ortvay susţine că Zurobara, indicată în Tabula Teutingeriana
nu este de fapt Timişoara şi că pe locul unde se află astăzi
Timişoara ar fi existat un alt Tibiscum, iar Zurobara este Zenta
de astăzi ( TRE,1904/ op. 44) ori Zanta (Arh. Kozlon, X 41-44).
Faptul că aici a existat un castru roman, se poate constata din
diferite inscripţii, ca de exemplu: “Deac Vemesi Aelius
Diogenes et Silia Valeria, pro salute sua et filiorum suotun
mater et pater ex vota a solo templum ex suo fecerunt collegio
utricularium”. (Vihdel J. Ackner : Die Römischen Inschriften
in Dacien. Wien 1865, p.14) sau prin descoperirea, cu ocazia
diferitelor săpături a unor monede şi obiecte de provenienţă
romană. Între anii 1901 şi 1902, când au fost dărâmate o parte
din zidurile cetăţii, au iesit la iveală diferite obiecte, monede,
urne, fragmente de vase din epoca romană. Pe tabula
Peutingeriană, localitatea Zambara este marcată ceva mai spre
Nord de Timişoara de astăzi, pe locul unde se află comuna
Garmata Vii.
În timpul năvălirilor barbare, mai ales sub Avari, în locul
castrului Zurobara (Zambara), care se ruinase, s-a ridicat
localitatea Beguey, denumire luată de la râul Beghei. Românii
au păstrat vechiul nume al râului Beghei (Bega), ceea ce este o
dovadă în plus a continuităţii elementului roman în aceste
ţinuturi. Deşi a fost ridicată pe meandrele râului Bega, datorită
confuziei care se făcea frecvent în Evul Mediu între râul Bega
şi râul Timiş, localitatea a fost numită Timişoara. Cele două
ape, Bega şi Timişul, nu-şi aveau o albie precisă, ci în multe

locuri se împreunau, formând mlaştini, ramificaţii de ape,
ţinuturi inundabile şi insule. Locul unde s-a zidit importantul
centru militar Zurobara (Zambara), mai apoi Beguey, a fost ales
din motive şi calcule strategice şi nu la întâmplare, fiind situat
la confluenţa Timişului Mare cu râul Bega sau Timişul Mic.
Înconjurat de mlaştini, păpuriş, braţe de apă curgătoare era deci
locul potrivit pentru o rezistenţă militară.
Faptul că românii au fost cei dintâi locuitori ai Banatului este
incontestabil. În cronica sa, notarul anonim al regelui Béla arată
că locuitorii Banatului din secolul IX erau cumani, bulgari şi
vlahi. Vlahii, care locuiau în părţile Timişului, au fost supuşi de
către Zuardu, Cadusa şi Boyta, conducători maghiari trimişi de
regele Árpád să cucerească noi teritorii.
În secolul XII, în timpul împăratului Manuil Comnen, ţinutul
Timişoarei a fost invadat de armata bizantină, pustiit apoi în
lung şi lat, iar armata trufaşului rege maghiar Ştefan II înfrântă
pe râul Caraş. Cronicarul Thuróczy spune că în această luptă
ungurii au fost măcelăriţi ca vitele “şi nimic nu-i putea scăpa
din mâna Grecilor”.
Cea dintâi menţionare a oraşului Timişoara s-a făcut în anul
1203, când comite de Timiş era Poth. De la sine se înţelege că
din moment ce exista un comite de Timiş, deci comitatul Timiş,
comitatul a avut si o capitală care nu putea fi alta decât
Timişoara.
Castrul Timişoara a fost amintit în diploma regelui maghiar
Andrei al II-lea, din anul 1212. Acest rege a donat comitelui de
Sebus mai multe posesiuni, printre care şi pământul Gyad, nu
departe de castrul Timişoarei. Dieta maghiară a promulgat în
anul 1212 o lege, prin care l-a ridicat pe comitele de Timiş, al
cărui sediu era la Timişoara, în rang egal cu cel de comite al
Secuilor. După alungarea tătarilor din Ungaria, cetatea
Timişoarei a fost întărită de către regele Béla al IV-lea.

În anul 1266, pentru a răsplăti meritele comitelui Parabuch,
regele Ştefan i-a donat acestuia mai multe posesiuni printre care
şi feuda Rety de pe teritorul castrului Timiş, iar ţinutul Poth,
care se afla în comitatul Timiş, l-a donat şefului cuman Keyran
sau Beyran.
În anul 1278 regele maghiar Ladislaus al IV-lea Cumanul a
venit în castrul Timişoara însoţit de Grigorie, episcopul de
Cenad. În timpul şederii sale în Timişoara a adunat o armată
pentru expediţia pe care magister Georgius a condus-o apoi
împotriva voievodului Ţării Romaneşti, Litovoi.
Wilhelm Dilich – Timişoara, gravură

Vechea cetate
Cetatea Timişoarei datează cu aproximaţie din secolul al X-lea.
Istoricii o descriu ca o cetate înălţată după modelul
fortificaţiilor avare, adică din pământ amestecat cu pietre. În
jurul cetăţii, în imediata apropiere, se înălţau diguri de pământ
acoperit cu iarbă, după care veneau şanţurile umplute cu apă.
“Vechea cetate de pământ a Timişoarei” s-a zidit astfel
deoarece, în acele timpuri, puterea de rezistenţă a cetăţilor se
baza în primul rând pe sistemul şanţurilor umplute cu apă.
Aşezate în zone mlăştinoase, cetăţile se mai numeau şi
Wasserburg.
Cea dintâi amintire despre cetatea Timişoarei („castrum regius
Temesvar”) se face într-o diplomă din anul 1212 a regelui
Ungariei, Andrei al II-lea, prin care se dă comitelui Sebus
prediul Gyad.
Cetatea Timişoarei în forma ei originală a fost un castru
împrejmuit de apa Timişului, râu care avea mai multe braţe ce
formau insule, mlaştini, tufişuri, păpuriş. Vechea cetate s-a
ridicat în secolul X, pe o suprafaţă cuprinsă între două braţe ale
Timişului şi aşa cum se aminteşte, era încunjurată cu ziduri de
pământ amestecat cu piatră, şanţuri pline cu apă peste care erau
trase poduri care se ridicau seara la o anumită oră.
Cu toate datele existente, poziţia vechii cetăţi a Timişoarei nu o
putem identifica precis. E foarte probabil ca cetatea primitivă să
se fi aflat pe locul unde este astăzi Teatrul Naţional şi Piaţa
Libertăţii. Castelul cetăţii, de asemenea încunjurat de apa
Timişului, se situa puţin mai spre răsărit, deci în apropiere de
locul unde se află astăzi Muzeul Banatului. De la castel spre
răsărit, cam la 100 de paşi, acolo unde s-a zidit ulterior cazarma
Transilvaniei şi o parte din Liceul Industrial, se întindea o zonă

de pământ uscat înconjurat de apă, numit Insula. Insula era
despărţită de castel prin 3 şanţuri prin care curgea apa râului
Bega.
Pentru o vreme, în secolul XI, cetatea a ajuns sub stăpânirea
cumană. De altfel, din acest secol cumanii au început să aibă
posesiuni în Banat, posesiuni dobândite din donaţii făcute de
regii maghiari iar prin actul din 1266, conducătorii cumani
Parabuch şi Keyran primesc domeniile Reti şi Papd, domenii
care aparţinuseră castrului Timişoara.
Zidită din pământ într-un mod primitiv, cetatea Timişoarei nu
era încăpătoare şi nici atrăgătoare pentru familia domnitoare şi
din acest motiv regii din casa lui Árpád, care în drumul lor trec
prin Banat, nu poposesc în Timişoara ci la Cenad, unde se afla
reşedinţa unui episcop şi un palat potrivit pentru curtea regală.
După pustiirea Ungariei de către tătari, cetatea Timişoarei a fost
solid întărită şi în locul pereţilor de pământ au fost zidite pietre
amestecate cu var şi cărămizi. În jurul cetăţii s-au săpat şanţuri
mai adânci şi mai late prin care curgea apa râului Bega.
A doua etapă în istoricul cetăţii Timişoarei a început odată cu
urcarea pe tron a regelui Carol Robert.
Fiind în ceartă cu o parte a nobilimii, regele şi-a mutat reşedinţa
de la Buda la Timişoara. Pentru reconstruirea cetăţii şi a
palatului regal, regele Ungariei, Carol Robert vine la Timişoara
încă din anul 1307 şi personal dă îndrumări asupra felului cum
să i se amenajeze reşedinţa. De la cetatea de pământ din timpul
Arpadienilor (pe care Carol Robert nu a dărâmat-o), s-a ajuns la
o fortificaţie din piatră, zidită pe o insulă, situată ceva mai spre
răsărit de cetatea iniţială. Insula avea o suprafaţă de cca. l jugăre
şi jumătate. 5754,6 mp. Cele două cetăţi erau despărţite de un
braţ al Begăi.

Construcţia palatului regal a durat opt ani şi a dus la zidirea
uneia dintre cele mai puternice fortificaţii din Evul Mediu.
Cercetătorii trecutului Timişoarei susţin că palatul regal a fost
zidit pe locul unde, mai târziu, în anul 1443, s-a ridicat castelul
lui Ioan Huniade, adică acolo unde se află astăzi Muzeul
Banatului.
Întrucât cerinţele strategice din Evul Mediu considerau
vulnerabile fortificaţiile izolate şi le concepeau într-un sistem
unitar, Carol Robert a întărit cu ziduri puternice şi vechea cetate
de pământ din timpul regilor arpadieni. În felul acesta
Timişoara avea doua fortificaţii puternice, una lângă alta,
despărţite doar printr-un braţ al râului Bega. Carol Robert a stat
în această reşedinţă fortificată până în anul 1323, când s-a mutat
la Buda. Însă după mutarea reşedinţei regale zidurile cetăţii
încep să fie neglijate. De altfel, prin descoperirea prafului de
puşcă şi a bombardelor, sistemul de luptă şi de apărare al
cetăţilor s-a modificat. În locul întăriturilor de nuiele s-au făcut
obstacole puternice din stejar (palănci), cu două-trei rânduri de
şanţuri de apărare; pe zidurile cetăţii au fost amplasate tunuri iar
în pereţii fortificaţi au fost decupate mici ferestre pentru bătaia
puştilor, tunurilor şi altor arme de război.
Cel care a transformat apoi cetatea Timişoarei adaptând-o la
cerinţele timpului a fost românul Ioan Huniade.
Ioan Huniade a mărit vechea cetate a lui Carol Robert, a dotat-o
cu tunuri, a înconjurat-o cu două rânduri de şanţuri şi a
transferat în incintă populaţia care până atunci locuia în afara
zidurilor. Această populaţie care trăise în împrejurimile cetăţii
era o populaţie citadină formată din români şi sârbi. Făcând deacum
parte din componenţa locuitorilor cetăţii ea s-a aşezat
între fortificaţiile formate din ziduri, şanţuri şi scânduri de
stejar. În felul acesta au luat naştere suburbiile.

Cetatea lui Ioan Huniade era bine apărată la sud şi vest de
mlaştinile şi meandrele râului Bega iar la nord şi răsărit de
întărituri puternice din cărămidă, piatră şi lemn de stejar
(palănci), din vechile fortificaţii păstrându-se doar fundaţiile şi
turnul de apă.
Cetatea Timişoarei din timpul Huniazilor avea patru porţi şi
anume: poarta Transilvaniei sau a Caransebeşului, poarta
Lipovei sau poarta Praico, poarta Arădeană şi poarta Turnului
de apă. Castelul şi fortificaţia internă, alcătuite după conceptul
întăriturilor din Evul Mediu, aveau mai multe bastioane şi
turnuri. Accesul în cetate se făcea prin trei porţi şi anume cea de
răsărit, care ducea spre Insulă, cea de apus sau poarta Tata, şi
cea de nord, care ducea spre o altă insulă a râului Bega.
Castelul lui Ioan Corvin (Huniade) servea drept corp de locuit şi
s-a zidit în mijlocul cetăţii, pe fundaţiile palatului regal
Anjouvin. “Din acest palat, de la o fereastră, priveau în anul
1514 comiţii Ştefan Báthory şi Ioan Szápolya (acesta din urmă,
voievod al Transilvaniei) supliciul lui Doja”.
După moartea lui Matei Corvin (Huniade), castelul regal a
devenit reşedinţa prefecţilor de Timiş până în anul 1552, când
Timişoara ajunge sub stăpânirea turcească.
În secolul al XVI-lea, fortificaţiile oraşului erau puternic
favorizate de faptul că cetatea era înconjurată din toate părţile
de apă, mlaştini şi stuf.
După însemnările lui Tinódi, Forgách şi Istvánffy, Timişoara în
acea vreme se compunea din trei părţi: Oraşul, Cetatea şi Insula.
Spre sud şi sud-est de Cetate se întindea câmpia Ulicia. Cetatea
internă, reprezentată de castelul Huniade, era puternic apărată şi
înconjurată de apa unei ramificaţi a râului Bega. Fiind astfel
întărită, cetatea nu putea fi atacată decât din partea de nord sau
vest, iar Insula, numai dinspre răsărit.

Asediul turcesc din anul 1552 a distrus o mare parte din
fortificaţii iar odată cucerit turnul de apă, Timişoara a fost silită
să se predea. Armata creştină care apărase până atunci
Timişoara, a părăsit oraşul prin poarta Lipovei (Praico).
Turcii şi-au dat seama de importanţa strategică a Timişoarei şi
în consecinţă au reparat zidurile, îmbunătăţindu-le structura.
Castelul cetăţii, adică fostul palat al lui Ioan Corvin (Huniade),
a devenit reşedinţa paşei, turnul de apă a fost refăcut şi Insula
din nou populată.
Pe lângă mlaştinile care înconjurau Timişoara şi serveau ca
fortificaţii naturale, turcii au ridicat întărituri, palisade din stejar
şi au săpat şanţuri adânci în jurul oraşului. O descriere germană
arată că în jurul Timişoarei se găseau tranşee circulare şi
paralele, iar în centrul lor se afla reduta.
În epoca turcească, cetatea avea următoarele porţi: Poarta Azab
(existau două porţi cu această denumire), Poarta Cocoşului,
Poarta de Apă (de veghe), şi Poarta Limanului. Pe
frontispiciul acestor porţi erau imprimate versete din Coran.
Cetatea Timişoarei ne este descrisă de vestitul călător turc
Evliya Çelebi, care scria: “…cetatea stă pe o insulă, e
puternică, cu edificii frumoase, iar la poalele cetăţii curge
Timişul… Are porţi de fier boltite care se deschid spre oraş şi
între fiecare două porţi câte un pod. În interiorul cetăţii sunt 5
turnuri foarte ascuţite, zidite din cărămidă, acoperite cu
scânduri şi cu steaguri în vârf. În cetate e o curte lată,
cimentată… În turnuri, în magazii sunt multe avuţii, armament.
Oameni străini nu sunt admişi nici să vadă, iar dacă ceri
permisiune de-a intra în cetate, nu ţi-se admite decât dacă îţi
dai armele păzitorului de la poartă. E de tot frumoasă această
cetate…! „
Franceso Griselini dă următoarea descriere a cetăţii:
“Timişoara, în epoca turcească se compunea din 3 părţi:

Oraşul, Castelul şi Palanca. Palanca se numea spaţiul din
interiorul palisadelor şi avea mai mulţi locuitori decât întreaga
Timişoara. Palanca era o fortificaţie prevăzută cu un şanţ
căptuşit cu zid de cărămidă, după obiceiul turcilor. Oraşul
avea întărituri exterioare, şanţuri duble pline cu apă.
Întăriturile exterioare erau încunjurate cu pari de stejar ca
grosime de 15-18 ţoli diametru, având înălţime de 7 picioare”.
În anul 1716, când trupele conduse de Prinţul Eugen de Savoia
au atacat Timişoara, au întâmpinat o rezistenţă foarte îndârjită,
pentru că cetatea - pe lângă fortificaţiile amintite făcute de către
Turci şi cele cu care o înzestrase natura - era aşezată pe mlaştini
inundate de apele râului Bega. De asemenea, în partea de
sud-est, terenul era acoperit cu stufăriş.
Pentru a se putea apropia de cetate, trupele imperiale au
construit poduri solide şi au răsfirat scânduri peste locurile
mlăştinoase. Atacul Timişoarei s-a început asupra casei de
vilegiatură a paşei, aflată în suburbia Palanca Mare. În data de
29 august a fost cucerită moscheea din Palanca Mare. În
ajutorul celor asediaţi a sosit Mustafa Paşa aducând cu sine
14.000 tătari care, după ce au trecut Dunărea, s-au apropiat de
Timişoara. În data de 22 septembrie au fost însă înfrânţi,
pierzând, se spune, 4000 de soldaţi. În 29 septembrie,
garnizoana turcă din cetate a încercat să-şi croiască un drum de
ieşire, dar fără succes iar două zile mai târziu, în urma unui atac
general, imperialii au ocupat Insula.
Văzând că orice rezistenţă devenise inutilă, armata turcă a
capitulat în ziua de 12 octombrie 1716.
Se aminteşte că după asediu a urmat o perioadă de sărăcie şi
foamete în întreaga regiune iar din vechea cetate a Timişoarei,
printre mormanele de ruine fumegânde, se mai înălţau doar
şapte clădiri stinghere.

Refortificarea Timişoarei a început în anul 1723, sub comanda
contelui Mercy. Fortificaţiile au fost concepute îndeosebi din
raţiuni militare şi aveau un brâu triplu de ziduri, despărţite de
şanţuri care la nevoie erau umplute cu apă. După ultimul şanţ,
urma un câmp liber de 950 metri, numit Glacis, pe care nu era
permis a fi construită nici o clădire. În 1868, acest câmp s-a
redus la 570 metri. Aşa se explică de ce cartierele Timişoarei
s-au dezvoltat independent de Cetate.
“Râul Bega (canalizat între 1728 şi 1732), a fost transformat nu
doar în sursă energetică pentru manufacturile dependente în
mare măsură de furniturile militare, ci şi în principalul cărăuş al
materialelor de construcţie (lemn, var, nisip, pământ şi piatră),
necesare înălţării noii cetăţi, ale cărei zidării au depăşit imensa
cantitate de 16.000.000 metri cubi, şi la fundaţiile căreia s-a
lucrat mai bine de 15 ani, astupându-se braţele de râu,
demolându-se cartiere întregi şi stăpânindu-se un nou curs de
apă principal. Bega a devenit, pe lângă sursa principală de apă
potabilă şi supapă permanentă pentru dejecţiile oraşului, şi un
element organic din sistemul de apărare exterior – obstacol
natural în faţa zidurilor către est, sud şi vest – replică adâncită
în pământ a valului ”circumvalaţio”, înălţat spre nord (actualul
bulevard al Circumvalaţiunii).
Faţă de suprafaţa de numai 5 ha a vechii cetăţi, cea nouă, la
temelia căreia s-a pus o placă comemorativă din cositor, noua
cetate – cea mai mare de pe teritoriul de azi al României – era
realizată în sistemul, modern pe atunci, conceput şi pus în
practică de mareşalul francez Sébastien de Vauban: o fortăreaţă
cu plan stelar, îngropat în pământ, practic invulnerabilă”,
notează istoricul Florin Medeleţ.

Pe atunci cetatea avea trei porţi de acces (Poarta Vienei,
Poarta Transilvaniei şi Poarta Petrovaradinului), porţi care se
închideau seara la o oră fixată.
Pe fiecare din aceste porţi nu putea intra sau ieşi decât câte o
căruţă şi aceasta numai pe o parte, deoarece pe cealaltă parte
circulau pietonii. Porţile se închideau cu o oră înainte de miezul
nopţii şi unele chiar la ora nouă seara, fără ca întârziaţii să mai
poată intra în cetate. Cheile porţilor erau strict păzite de garda
militară. Cel care a întârziat în cetate după orele fixate pentru
închiderea porţilor nu mai putea ieşi din oraş decât dimineaţa.
Pe astfel de porţi, se făcea întreaga circulaţie din cetate şi înspre
cetate.
Între aceste porţi s-a ridicat un bastion, pe care era inscripţionat:
Magno Belliduci Eugenio Francisco Serenissimo Sabaudiae
Principi votivum devotionis pignus consecratur eiusque herois
honoribus angularis praesidii lapis dedicatur qui Caesari
reddidit invicto provinciam prostratis Barbaris vindicans
praelio perditam. (Semnul de devotament promis marelui
beliduce Eugen Franciscus, serenisimul duce de Sabaudia şi
pentru a-l cinsti, se dedică eroului piatra de fundament a
cetăţii, lui cel care a redat provincia împăratului neînvins,
răpindu-o de la barbarii cuceriţi şi care provincie fusese
pierdută prin război).
Străzile Timişoarei aveau denumiri legate de instituţiile care se
aflau acolo: Strada Spitalului, Strada Farmaciei, în plus cetatea
mai avea trei porţi şi trei rânduri de ziduri. Între ziduri se
întindeau şanţuri cu apă, care erau focare de infecţii şi boală.
Pentru ca cineva să intre în Cetate trebuia să treacă peste trei
poduri. După ce se trecea al treilea pod se ajungea la poarta
cetăţii. Podul al treilea, care era mai aproape de cetate, era
ridicat noaptea, în felul acesta orice comunicare cu cetatea se

întrerupea până dimineaţă. Cei care veneau în Cetate în zi de
târg, trebuiau să plătească vamă la pod.
Dificultatea cu care se circula a determinat autorităţile militare
ale oraşului ca în anul 1877 să facă o spărtură de 4-5 metri
lăţime lângă fiecare poartă. Prin deschiderea acestei spărturi s-a
creat o nouă poartă lângă cea veche. În felul acesta trăsurile
intrau în cetate pe o parte şi ieşeau pe cealaltă. Autorităţile
militare admit în anul 1891 ca porţile cetăţii sa fie demolate cu
totul. În unele părţi ale oraşului se mai pot vedea şi astăzi
resturi din fortificaţiile lui Carol al VI-lea. Cu ocazia
refortificării din 1723, cetatea se populează şi ca efect se ridică
mai multe edificii publice.
“Această imensă construcţie militaro-civilă care, ca amploare,
poate fi comparată cu Sankt Petersburgul rus, a fost demolată
între anii 1891 şi 1910. S-au mai păstrat până în zilele noastre
venerabilul castel al Huniazilor şi câteva frânturi de ziduri şi
clădiri risipite pe str. Popa Şapcă, în Piaţa Mărăşti, în Piaţa
Timişoara 700 şi în Parcul Botanic. Înlăuntrul zidurilor s-au
înălţat cam 180 de clădiri militare, administrative, ecleziastice
şi private care, pe parcursul ultimelor trei veacuri, au fost
reconstruite, supraetajate sau înlocuite în repetate rânduri,
respectând parcelarea şi reţeaua stradală stabilite încă înainte de
1758, când Mercy a aprobat primul regulament de urbanism al
cetăţii. Proiectată ca pavăză sud-estică, antiotomană a
Imperiului Habsburg, în cele 13 decenii de funcţionare, cetatea
Timişoarei nu a fost niciodată atacată de turci dar a fost asediată
şi bombardată îngrozitor o singură dată (aprilie – august 1849)
de armata guvernului maghiar al lui Kossuth Lájos, comandată
de generalul polonez Josif Bem.” (Florin Medeleţ)
Deoarece zidurile cetăţii încorsetau şi sufocau creşterea
oraşului, dărâmarea lor progresivă a devenit o necesitate.

Pierzându-şi caracterul de cetate (fortificaţie) Timişoara precum
şi (foburgurile), oraşele satelit ale cetăţii nu au mai avut nici o
piedică în extinderea şi dezvoltarea lor. Lucrările de demolare a
zidurilor cetăţii au început în anul 1898 şi tot atunci au fost
umplute şi nivelate fostele şanţurile de apărare.
După dărâmarea zidurilor cetăţii, Timişoara a început să se
dezvolte într-un mod rapid şi în scurt timp locurile virane dintre
Cetate şi cartiere au dispărut fiind acoperite cu construcţii.
Istoricul Florin Medeleţ remarcă faptul că “Nu bătăliile
militare, ci altele au marcat evoluţia Timişoarei. Epidemiile
succesive de ciumă, holeră, malarie şi gripă spaniolă,
aprovizionarea cu apă şi salubritatea, cutremurele (minore),
inundaţiile şi secetele însoţite de furtuni (majore), asigurarea
transporturilor şi concurenţa comercială şi industrială cu alte
oraşe, permanenta contradicţie dintre interesele militare şi cele
civile au fost câteva dintre ele. [...] dintr-un spaţiu subordonat
mai cu seamă militarilor şi birocraţilor a evoluat treptat spre un
epicentru al comerţului, finanţelor şi industriilor dar şi spre unul
al vieţii spirituale religioase şi laice.”
Continuându-şi admirabil reflecţiile, acelaşi istoric notează
“Cetatea, oraşul interior, s-a definit încă de la început ca o
entitate extrem de complexă – oglindă a realităţilor din întregul
Banat: germană şi română, sârbă şi maghiară, militară şi
birocratică, financiar-comercială şi meşteşugărească, catolică şi
ortodoxă, unită şi unitariană, evanghelică şi izraelită, evlavioasă
şi petrecăreaţă, tradiţionalistă şi modernistă, sobră şi opulentă,
snoabă şi rustică, conformistă şi novatoare, disciplinată şi
revoluţionară, Cetatea, şi prin ea Timişoara întreagă, a navigat
prin veacuri demonstrându-şi importanţa şi viabilitatea”.
Noul canal al râului Bega a fost croit să străbată cartierul
Fabric, traseul fiind urmat de artere de circulaţie şi zone de
parcuri. În acest ambient s-au înălţat construcţii devenite

emblematice pentru oraş. Se consemnează faptul că la începutul
secolului XIX (1801), cartierul Timişoara Cetate avea un număr
de 156 de case, aproape toate acoperite cu ţiglă. Cartierul
Timişoara Mare (Elisabetinul), avea în anul 1801 un număr de
188 de case zidite îndeosebi din văiugă şi acoperite cu trestie şi
şindrilă, construcţii care se puteau face fără o învoire specială
căci pentru cele din cărămidă era nevoie de o aprobare de
construcţie ce se elibera de către Serviciul tehnic al oraşului. În
aceeaşi perioadă sunt amintite ca funcţionând în Timişoara: o
fabrică de cuţite, una de ulei, una de stofe de mătase, o fabrică
de sârma şi una de tutun.
Anonim – cetatea Timişoarei, gravură

Epoca de înflorire. Timişoara capitala Ungariei
Pentru a nu scăpa însă din atenţie evenimentele de au marcat
cursul istoriei ne întoarcem în trecut, în timpul dinastiei de
Anjou, perioada când Timişoara a ajuns la o mare înflorire. În
anul 1307, regele Ungariei, Carol Robert a vizitat pentru prima
dată oraşul. El vine aici din motive strategice pentru a-l putea
controla de la distanţă pe rivalul său Otto, aspirant la tronul
Ungariei şi pentru a căuta, printr-o abilă diplomaţie, să atragă
de partea sa nobilimea din Transilvania şi Banat. Carol Robert
avea nevoie de această nobilime căci cea maghiară îi era ostilă,
îngâmfatul şi puternicul nobil Máté Chaak fiindu-i un temut
duşman. Din cauza neînţelegerilor dintre nobilime şi rege,
acesta, în anul 1316, pentru o mai mare siguranţă mută capitala
regatului la Timişoara. Pentru propria-i necesitate dar şi pentru
a da amploare acestui gest, folosind pricepuţi meşteri italieni şia
zidit un palat regal luxos si solid întărit. Palatul regal ridicat
de către Carol Robert avea şi rolul de fortificaţie şi a fost zidit
pe locul unde se află astăzi Muzeul Banatului. Regele însuşi a
inspectat în timpul anilor 1313, 1314 şi 1315 construirea
palatului şi odată mutat aici s-a îngrijit personal de amenajarea
şi înfrumuseţarea noii sale reşedinţe.
Odată cu regele a venit la Timişoara şi o parte din nobilimea
mai de seamă, care-i era partizană însoţită de funcţionari,
comercianţi, domni feudali, vasali iar în jurul cetăţii s-au stabilit
iobagii, vilanii.
În această perioadă a fastului regal, prin Timişoara au trecut o
mulţime de episcopi, călugări, notabilităţi şi nobili. Dar fastul
de la curtea regală a mistuit o sumedenie de bani, ceea ce a
făcut ca regele să confişte de la capitulile episcopale, veniturile
numite „vita canonica”. Pentru a satisface îndatoririle băneşti
faţă de Papă şi pentru a acoperi cheltuielile de la curtea regală,

egele a impus şi bisericii ortodoxe zeciuiala papală, din care
apoi o anumită parte îi era rezervată regelui.
Întinderile umede ale Banatului nu au priit însă casei
domnitoare. Prima soţie a lui Carol Robert, Maria principesă de
Teschen, neputând suporta clima de aici şi având o sănătate
şubredă, a murit în decembrie 1315. În Cronica pictată de la
Viena, se spune că regina Maria, fiica Ducelui Casimir, şi-a
sfârşit fericită zilele vieţii sale la Timişoara şi a fost coborâtă în
sânul pământului în cetatea Alba Iulia, capitala de atunci a
Transilvaniei. Ceea ce a contribuit la grabnicul sfârşit al reginei
a fost şi purtarea scandaloasă şi infidelitatea lui Carol Robert
faţa de aceasta, infidelitate care a mers atât de departe, încât în
timpul cât era regina bolnavă, regele a adus-o în palatul din
Timişoara pe Elisabeta, fiica lui Giurca Csáki, o femeie de-o
frumuseţe răpitoare. Purtarea imorală a lui Carol Robert a
determinat nobilimea să-şi arate din ce în ce mai făţiş
nemulţumirea faţă de rege iar sinodul din Kalocsa l-a ameninţat
cu excomunicarea. Nemulţumirea nobilimii se manifesta şi
pentru că regele comitea nenumărate abuzuri în dauna
privilegiilor nobililor. Pentru potolirea acestor nemulţumiri, în
anul 1318, regele a convocat dieta de la Rákos, de lângă Buda.
În urma intervenţiei papei din Avignon, pus la curent cu
purtarea regelui de către episcopul de Zagreb, amanta Elisabeta
Csáki a fost îndepărtată de la curtea regală din Timişoara şi
căsătorită apoi cu Jakus, comitele de Posonium (Bratislava).
La Timişoara, Carol Robert s-a recăsătorit apoi cu Beatrice,
sora împăratului roman Frederic al VII-lea, dar în anul 1319 se
stinge din viaţă şi această soţie, înmormântată fiind în catedrala
catolică din Oradea. A treia soţie, Elisabeta, fiica regelui polon
Ladislau, a petrecut numai primii ani ai căsătoriei în palatul
regal din Timişoara. Prin această din urmă căsătorie, celebrată
la Buda în anul 1320, prestigiul regelui a crescut, iar reproşurile
pentru viaţa desfrânata pe care o dusese au încetat. Din

căsătoria cu Elisabeta, s-a născut moştenitorul tronului, care
însă înainte de a împlini vârsta de un an, s-a stins şi el din viaţă
fiind înmormântat în biserica din Székesfehérvár, vechea cetate
de scaun a Ungariei.
Odată cu venirea în Timişoara a regelui şi a diferiţilor domni
feudali, a început în oraş o viaţă culturală bisericească. Regii
Ungariei, fiind regi apostolici, aveau în primul rând misiunea
de-a converti la catolicism pe „valahii necredincioşi”. Metoda
de convertire sub Anjou consta în “ademenirea fruntaşilor”,
atragerea lor prin oferirea diferitelor privilegii şi prin conferirea
de demnităţi. În felul acesta, în secolele XIV-XVI, românii şiau
pierdut o parte din conducători care, fiind nobilităţi, odată cu
religia şi-au abandonat apoi şi naţionalitatea.
Cam în acelaşi timp cu domnul feudal, la Timişoara şi respectiv
în Banat, pentru a-i converti pe români la catolicism a sosit şi
preotul catolic. Aşa se explică faptul că în secolul al XIV-lea
găsim în ţinutul românesc preoţi catolici, nu însă şi parohii
catolice. Listele de zeciuială papală dintre anii 1332-1337,
amintesc mai multe comune ca având preoţi catolici dar este
relevant că doar preotul şi domnul feudal erau catolici, nu însă
şi populaţia comunei. Este posibil însă ca listele de zeciuială
papală să îi fi cuprins şi pe preoţii necatolici. Istoricii confirmă
o serie de dovezi că şi preoţimea ortodoxă a fost supusă la plata
taxelor de zeciuială de către episcopii catolici. La baza răscoalei
din anul 1437 s-a aflat, pe lângă alte motive şi o astfel de
ilegalitate, comisă de către episcopul G. Lépes.
În listele de zeciuială papală din anii 1332-1337, în Timişoara a
fost indicat ca preot Ioan.
Cea dintâi diplomă dată din Timişoara de către Carol Robert
datează din 7 martie 1307 şi prin aceasta s-a li s-a donat lui Ioan
şi Leucus, fiii lui Batur, posesiunea Ecsed din comitatul Satu
Mare. Tot din Timişoara, în 16 septembrie 1316, s-a emis actul

prin care li se permitea negustorilor străini de-a face comerţ în
Ungaria, scutiţi fiind de orice taxă vamală.
Timişoara a rămas capitala ţării până în anul 1325. După
mutarea capitalei la Vişegrad, apoi la Buda, regele a mai venit
doar de două ori la Timişoara, prima oară în anul 1330, când a
pornit nesocotita expediţie împotriva voievodului Basarab din
Ţara Românească (Wallachia). Cronica pictată de la Viena arată
că regele n-ar fi avut nici un motiv întemeiat de nemulţumire
faţă de Basarab, care plătise întotdeauna cu credinţă darea
cuvenită. Oricum ceea ce a rezultat acestui conflict a fost
rezultatul dezastruos al expediţiei, în care însuşi regele abia şi-a
putut salva viaţa. Relatând despre această expediţie, cronica
notează: „nenorocirea lui Carol Robert, întâmplată în munţii
Munteniei (Wallachiei), au plâns-o în Timişoara cu amar
tineri, bătrâni, femei, fete”. Regele s-a întors la Timişoara,
însoţit numai de o mică parte a armatei sale. Tot cronica
aminteşte: „Românii ucideau şi sfărâmau cu ciomegele, ca pe
nişte lupi turbaţi, mai ales pe călugării papistaşi, care se ţineau
de oastea ungurească”.
A doua oară şi ultima dată când Carol Robert a venit la
Timişoara s-a întâmplat cu prilejul sărbătorilor Crăciunului din
anul 1332.
După moartea regelui palatul regal din Timişoara ajunge bun al
coroanei şi regii şi persoanele princiare, în timpul şederii sau
trecerii lor prin Timişoara, au locuit aici. Este de asemenea
consemnat că şi regele Ludovic cel Mare al Ungariei a vizitat
de două ori Timişoara. Întâia dată în anul 1358, când a pornit o
expediţie împotriva despotului sârb Uroş, iar a doua oară în
anul 1368, când a plecat la război împotriva lui Vlaicu Vodă,
domnitorul Munteniei (Wallachiei). De aici, din Timişoara, în
data de 14 octombrie 1358 s-a emis actul prin care le-a poruncit
iobagilor şi străinilor (hospitibus) din Chuturtukhel să se supună