INELUL DE IARBĂ

Al Florin Ţene
INELUL
DE IARBĂ
roman
EDITURA SEMĂNĂTORUL ONLINE
TISMANA - 2013

Inelul de iarbă
Florin Al Ţene: Inelul de iarbă
Copyright © 2013
Toate drepturile asupra ediţiei aparţin autorului
Tehnoredactare
şi coperta:
George Roca
Sydney, Australia
1

Al Florin Ţene
Soţiei mele,
Titina
2

Inelul de iarbă
3

Al Florin Ţene
I
„Oare nu-i mai multă fericire
în a lua,decât în a dărui?”
Friedrich-Wilhelm Nietzsche
Înainte de a muri autorul acestui roman a plecat cu
acceleratul spre oraşul natal. După ce şi-a aranjat
micul geamantan pe plasa de bagaje de deasupra
capului s-a aşezat pe locul său, desfăcându-şi nasturii
de la haina de piele, trăgând fermoarul. Privea cu
nostalgie pe fereastra vagonului care deja trecuse de
Apahida. „Mă duc să mai văd locurile natale, cine ştie
dacă le mai pot vedea până când… Ultimul meu
romanul, pe care îl am pe un compact-disc, aflat întrun
tub de alamă, am să-l îngrop sub o tufă de măceşi
pe Mohâia unde ne duceam în tinereţe, eu şi soţia, să
privim trenurie, care veneau de undeva şi se duceau în
altă direcţie, oprind trei minute în gara oraşului, nu
departe de locul unde ne aşezam să le privim, în
fiecare duminică. Toată săptămâna eram la servici, să
construim socialismul cum ne minţau Dej şi apoi
4

Inelul de iarbă
Ceauşescu. Iar duminica ne duceau la muncă
voluntară. Aşa că, numai după amiezile duminicilor ne
bucuram de visurile pe care n-i le închipuiam
odihnindu-ne pe Mohâie. Trenurile treceu cu ferestrele
licărind în soare şi dorul de ducă se luau după ele. Mă
duc să ascund acest roman, fiindcă nu de puţine ori
oamenii preşedintelui au încercat să pună mâna pe el.
Pe motive politice, dar mai ales că scriu despre
amanta lui. Nu doresc să sufere cei doi băieţi ai mei...”
Şi trenul înfăşura distanţele pe roţi, alunecând pe
Valea Oltului, în undele căruia se oglindea garnitura.
„Privind Oltul copilăriei îmi aduc aminte de Rin unde pe
podul de la Konstanz am făcut fotografii cu soţia. La
kilometrul 555, la poalele stâncii Loreley am intrat în
orăşelul Sankt Goarshausen, unde am băut o cafea la
o cârciumă cu aspect elveţian”. Sacadatul mersului de
tren l-a făcut să adoarmă cu capul rezemat de
perdeaua de la geam. Visul l-a cuprins.
Am plecat aseară din burgul medieval, aşezat în
centrul Ardealului, cu Intercity, „Săgeata Albastră”, dar
nu înainte de a citi pe Internet ziarele de seară.
Acestea anunţau o relativă stabilitate politică în
capitala ţării. Mă aflam singur la fereastra vagonului.
Celelalte canapele dormitau libere invelite în pluşul
albastru. Era ora 23:00 şi trenul aluneca, şarpe
fosforescent, printre dealurile transilvane. Noaptea ne
cuprinsese ca o lavă în imponderabilitatea spaţiului şi
timpului.
5

Al Florin Ţene
Când am intrat în Gara de Nord laptele dimineţii îşi
prelingea stropii pe ferestrele vagonului. Pe peron,
oamenii se salutau, scoţându-şi pălăriile de fetru, iar
papioanele sunt la mare cinste. Hamalii strigau cât îi
ţineau gura. Pantofii scârţâiau, iar în lacul lor puteam
să-mi aranjez mustaţa. La ieşirea principală, intr-o
birjă, mă aştepta pictorul Pallady. Mă atenţionă cu
bastonul
ridicat. Mă aşezai lângă el şi birjarul, dând bici cailor,
ne îndreptă direct spre sala „Cartea Românească”.
- Coane! Iată ce scrie Tudor Arghezi despre mine! Şi,
cu glasul lui baritonal, îmi citi din prefaţa catalogului:
„Delicat în nuanţe şi splendori fragile, meşterul nostru
ne povesteşte tainele culorilor văzute pe dinăuntru,
învăluite în borangic”. Am tăcut. Cuvintele îmi vuiau în
urechi. Ajunşi la sala amintită, am intrat. Un val de
culori se revărsa peste noi.
Zambaccian reţinuse deja un tablou intitulat „Noutăţile
zilei”. Mie îmi plăcuse un peisaj de pe malurile Senei,
intitulat „Gemenii”, nu pentru că sunt eu născut în
zodia aceasta, ci pentru cei doi copaci pictaţi acolo.
Între timp, Zambaccian se apropie de mine şi-mi
şopteşte: „Tablourile bune nu sunt niciodată scumpe,
fereşte-te de cele ieftine!”. După vernisaj, am plecat la
„Suzana”. Erau acolo Ressu, Steriadi, Han, Tonitza,
Minulescu, Adrian Maniu. Fiind vorba despre pictori
amatori, dar mai ales despre tabloul achiziţionat de
mine, le-am răspuns:
6

Inelul de iarbă
- Şi când mă gândesc că eu l-am plătit o dată şi el mă
plăteşte o viaţă întreagă.
Toţi m-au aplaudat. La întoarcere, spre Gara de Nord,
în birjă, se afla şi un bărbos ciudat. Asculta ce
vorbeam cu Pallady. La un moment dat, ne-a replicat:
- Dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos se află în afară
adevărului, atunci aş prefera să rămân cu Hristos
decât cu adevărul.
– Într-adevăr, suntem „Un miroir profond et sombre”,
replică prietenul pictor.
Coborând în faţa scărilor Gării de Nord, bărbosul din
birjă mi-a întins mâna şi se recomandă:
– Dostoievski! Unde mă aflu şi în ce timp?! Răspunsul
îl dădu controlorul de bilete, care, trecând pe lângă
mine, mă anunţă:
- Urmează Gara de Nord!
S-a trezit brusc, buimăcit de vis. După ce cu dosul
palmelor s-a frecat la ochi şi privind pe fereastră a
observat că se vede, nu departe, peste Olt, turnurile
Mănăstiri Turnu. În zare se arăta maiestos Muntele
Coziei, înalt de 1668 metri, mărginit de Ţara Loviştei.
- Când am fost mai tânăr am urcat cu cei doi feciori ai
mei până la Mănăstirea Stânişoara. Ridicată la baza
stânci în vârful căreia se află o cabană. S-au dus
vremurile acelea!
Trenul muşca din distanţe pe când bătrânul scriitor a
adormit din nou. Trecând de haltă Prundeni s-a trezit.
„În câteva minute ajung în gară...” a gândit. Şi-a luat
bagajul din plasă, şi mergând spre uşa vagonului cu o
7

Al Florin Ţene
mână s-a încheiat la haină de piele. Prin geamul uşii a
văzut Moara Olt, casele micuţe acoperite de vegetaţie.
Garnitură de tren a încetinit din viteză şi a oprit în staţia
municipiului Drăgăşani. Pe peron îl aştepta doi foşti
colegi şi un reprezentant al bibliotecii din localitate.
*
S-a certat cu Maria pe motiv că băuse două sticle cu
bere. Trist şi îngândurat a ieşit din apartament
coborând cele 16 trepte de la etajul întâi. Cu mâinile la
spate Dorin a traversat strada îndreptându-se spre
parcul din cartier. De când se căsătorise, şi erau ceva
ani de atunci, îl tot teroriza cu aceeaşi întrebare: „De
ce bei?” Maria, având pe tatăl beţiv, avea obsesia că
poate şi soţul, scriitorul Dorin Moisescu, o să ajungă un
alcoolic precum tatălui ei. Mergea şi briza de primăvară
îi mângâia faţa. Simţea în obraji cum pulsează
sângele. Îşi aduse aminte cum îi ardea pulpele
picioarelor când a avut-o pentru prima oară pe
Vasilica, editoarea lui.
Era o seară de vară când soarele îşi trimitea ultimele
raze prin geamul camerei unde se afla editură. Alături
de femeia trecută puţin de patruzeci de ani, corectând
ultimele pagini din romanul proaspăt cules la
calculator, îşi simţea sângele zvâcnind în genunchiul
ce-i atingea discret pulpa cărnoasă şi apetisantă a
femei de alături. La început i-a fost teamă că Vasilica
îşi v-a retrage piciorul. Dar nu a fost aşa. Într-un târziu
8

Inelul de iarbă
când corectau ultimele pagini, simulând că doreşte să
vadă mai bine ecranul monitorului şi-a tras scaunul mai
aproape punând mâna dreaptă pe pulpa femeii.
Aceasta nu a reacţionat. Şi mâna a rămas acolo. Nu
mai era atent la pagini. Doar Vasilica corectă. El, cu
timiditate, îşi mută târîndu-şi palma, ca un şarpe ce-şi
urmăreşte prada, pe pulpa femeii mai sus până la
chiloţi.
- Nu acum, Dorine! După...
Auzind aceste cuvinte simţul vânătorului s-a trezit în el.
Îi întoarse capul şi o sărută prelung. Vasilica se ridică
şi cu picioarele desfăcute s-a aşezat în poala lui.
- Dorine, de mult ţi-am citit romanele şi mă visam să fiu
un personaj în paginile tale erotice. Să simt bărbăţia ta,
să uit că am soţ şi un băiat mare.
Dorin nu mai auzea ce-i spune. Mâinile înfrigurate i-a
rupt chiloţii şi... totul s-a transformat într-un ritm
ameţitor acompaniat de gemetele de plăcere ale
femeii.
Nici nu a ştiut cum a ajuns în parc. Şi-a ales o bancă
retrasă lângă un pin. La peste o sută de metri pe
drumul principal trecea în acel moment un tramvai
modern cumpărat de municipalitate de la polonezi. Îşi
aduse aminte pentru ce se află singur pe această alee.
Fără să vrea prin minte îi trecu o întâmplare cu socrul
lui, pentru care el, cunoscutul scriitor, lăudat în mai în
toate revistele literare, suferea datorită apucăturilor
acestuia.
9

Al Florin Ţene
*
Dorin se trezi din visare când o femeie se aşeză lângă
el. Nu întoarse capul. „Să nu o stânjenesc” gândi. Doar
cu coada ochiului i-a privit genunchii descoperiţi de o
fustă vernil. „Seamănă cu genunchii lui Vasilica. Nu!
Mai degrabă cu ai Mariei!” Femeia de alături scoase
din geantă o carte pe care începu să o citească. „Dacă
ar veni Vasilica aici, mi-ar alina durerea din suflet”. De
fapt nu de puţine ori se întâlneau pe această bancă,
loc unde se odihnea, din când în când şi cu soţia,
căruia îi povestea subiectul viitorului roman. La care ea
îi aducea unele completări. Această duplicitate îl
caracteriza, fiind din Zodia Gemeni. Simţea că le
iubeşte pe amândouă. Dorin, nu de puţine ori, le lua în
seamă. Dar, despre acest roman la care lucra, nu i-a
mărturisit nimic. „Mă bucur că Maria nu a aflat despre
relaţia mea”. Parcă ghicindu-i gândurile, femeia de
alături a pus cartea deschisă între ei şi îi spuse:
- Ştiam de mult de relaţia ta cu Vasilica!
Surprins, Dorin a întors capul şi văzând-o pe Maria i-a
luat mâna şi o sărută. Între ei se afla ultimul lui roman
editat de Vasilica.
10

Inelul de iarbă
II
„Iubirea care se naşte dintr-o dată
este cea mai grea de vindecat.”
Jean de La Bruyere
Zilele se scurgeau monoton, între masă de scris,
plimbarea de seară cu Maria în Parcul Central şi
întâlnirile la editură cu Vasilica. Dorin le consideră pe
amândouă muzele lui. De multe ori îl cuprindea
remuşcarea. O iubeşte pe Maria pentru exemplaritatea
ei de soţie şi grijă faţă de sănătatea lui. Dar o iubeşte
şi pe Vasilica pe motiv că îi infiltra în fiinţa lui
convingerea că mai este bărbat şi mai poate penetra
infinitul.
Lucrul la roman mergea destul de greu. Timpul nu-i
permitea să se ocupe numai de acesta. Trebuie să
meargă la cele două cenacluri pe care le conduce, să
citească materialele pentru revista „România culturală”,
pe care o editează şi multe alte obligaţii cetăţeneşti.
Ajunsese la momentul când a cunoscut-o pe Maria.
11

Al Florin Ţene
Fata cu breton, micuţă şi firavă. Venise cu şcoala la
Casa de Cultură din oraşul podgorean. Sala era
arhiplină cu elevii de la cele două licee din localitate.
Printre ei şi câţiva profesori ce-şi ocupaseră locurile în
primele rânduri. Era un eveniment deosebit. Veniseră
în oraşul lor un grup de scriitori de la Bucureşti. Până
la începerea evenimentului cultural sala vibra de
discuţiile elevilor. Un murmur uniform ajungea şi de
după cortină din catifea de culoarea vişinei putrede,
acolo unde se aşezaseră pe scaune în jurul unor mese
scunde cei trei scriitori din Bucureşti, unul din capitala
regiunii Argeş şi celălalt din oraşul învecinat. În mijlocul
lor se afla profesorul Isăcescu moderatorul
evenimentului. La un moment dat a bătut gongul. Sala
s-a liniştit şi încet cortina s-a deschis. Un ropot de
aplauze au spart liniştea care se aşternuse...
De la masa din centrul scenei, cu microfonul staţiei de
amplificare, s-a ridicat profesorul de română de la
Liceul Teoretic:
- Dragi elevi, profesori şi concetăţeni, vă rog să-mi daţi
voie să urez bun venit în oraşul natal al lui Gib I.
Mihăescu, scriitorilor: Francisc Munteanu, Dan Deşliu,
Ion Bănuţă, Dan Rotaru şi Traian D. Lungu. Urmează
să sosească de la Piteşti şi tânărul poet, născut în
oraşul nostru, Dorin Moisescu.
Un ropot de aplauze a acoperit ultimele cuvinte ale
profesorului. Fiecare scriitor, pe rând, a vorbit despre
laboratorul său de creaţie şi a citit din opera lui. Între
12

Inelul de iarbă
timp, pe scenă, a apărut un tânăr slab şi brunet pe faţa
căruia se vedea emoţia şi oboseala pricinuită de
venirea precipitată de la gară.
- Dragi spectatori! Ne bucurăm că a venit de la
Găvana, unde face practică, şi poetul nostru Dorin
Moisescu.
Ropotul de aplauze a acoperit cuvintele lui Maria,
elevă la Liceul Agricol, ce dorea să le spună colegei de
alături.
- Tovarăşe Moisescu vă rugăm să ne citiţi câteva
poezii din creaţia dumitale!
Băiatul ars de soare s-a ridicat de pe scaunul pe care
fusese invitat să stea şi a început să citească dintr-o
antologie în care avea incluse câteva poeme. O linişte
profundă s-a lăsat peste sală care devenise
neîncăpătoare. După ce a terminat de citit, aplauzele
s-au revărsat precum apele Oltului peste brazdele
proaspăt însămânţate când le inundă.
- E drăguţ băiatul! S-a adresat Maria către colega
Ioncica.
- Asta vroiai să-mi spui adineauri?
- Da!
După acest eveniment, liniştea, specifică oraşului de
provincie, s-a aşternut din nou. Dorin Moisescu a
plecat la Piteşti să-şi continue practica, iar Maria
adormea cu visul ei în clădirea internatului de pe
strada Parcului. Erau zilele când fontele încinse ale
soarelui în amiază amorţea oraşul. Căldura juca în aer.
13

Al Florin Ţene
Nicio ţipenie de om nu mai se vedea după orele
prânzului. Toate magazinele erau închise. Doar
Braseria din faţa Bisericii, construită de legionari, şi
Restaurantul „Podgoria” erau deschise. În ele se
vedeau gestionarii care luau câte un şnaps înainte de
a pleca acasă, sau ţărani care beau câte o bere în
aşteptarea autobuzelor ce plecau spre comunele lor.
Cu miros de băutură acră amestecat cu fum de
mahorcă „Naţionale” îi întimpina pe clienţI aceste
localuri „selecte”, din central oraşului, în care existase
pe vremuri „La Grandiflora”, restaurantul evocat de
autorul romanului „Rusoaică”.
Vacanţa mare, mult aşteptată de elevi, a sosit. Dar nu
pentru toţi. Elevii de la Liceul Agricol se duceau zilnic
până în august la Fermă din Prundeni la lucru. În acest
timp Dorin s-a întors acasă pentru a-şi petrece vacanţa
mare. Se ducea la Olt, făcea plaje, înota alături de
foştii colegi şi colege. Uneori se ducea cu câte un grup
până la haltă Călina şi de acolo se întorceau înot la
plaja din oraşul viilor plină de tinerii întorşi acasă de la
şcoli şi facultăţi.
Într-o duminică, pe când organele raionale
organizaseră „Festivalul portului şi cântecului naţional”,
Dorin a ieşit în oraş. Difuzoarele, instalate pe ferestrele
Primăriei din faţa Parcului Central, transmiteau cântece
de genul „Firicel de floare albastră, floare de nu mă
uita...”, în timp ce grupuri de dansatori din raion,
14

Inelul de iarbă
îmbrăcaţi în costume naţionale, defilau prin faţa
Primăriei îndreptându-se spre stadion unde avea loc
un spectacol folcloric. De atâta plimbare prin oraş a
căutat o bancă liberă în parc cu faţa spre stradă pe
unde defilau grupurile de dansatori.
- Este liber aici, zambilico?
- Nu vedeţi că este un coş cu ciuperci?! I-a răspuns
bruneţica cu breton ce-i acoperea pe jumătate fruntea.
- Văd domnişoară! E al dumneavoastră?
- Nu! O femeie de la mine din sat l-a lăsat. Ea s-a dus
să mai cumpere câte ceva... A răspuns cu sinceritate
eleva îmbrăcată în uniforma albastră şi cu un guleraş
alb la gât. Dorin a mutat coşul şi s-a aşezat lângă fata
ce avea în mână „Decameronul”.
- Citeşti această carte?
- Da! În lipsă de altceva... colegele n-au vrut să mă ia
la stadion pe motiv că nu sunt îmbrăcată cu o rochiţă
mai arătoasă. Mi-au spus că le este ruşine cu mine
îmbrăcată în uniformă.
- Nu fi supărată! Vom merge împreună!
- Bine! Dar trebuie să o aşteptăm pe ţaţa Mariţa să-şi
ia coşul.
- La ce liceu eşti elevă? A întrebat-o cu timiditate
Dorin.
- Am terminat liceul anul acesta.
- Felicitări!
După o tăcere nu prea îndelungată, fata a început să
se destăinuie.
15

Al Florin Ţene
- Eu vă cunosc. Sunteţi poet. V-am văzut acum o lună
pe scena Casei de Cultură.
- Ooo... Mă bucur! Dar cum te cheamă?
- Maria!
- Pe mine, Dorin!
Şi-au dat mâinile. La atingerea lor un fior le-a străbătut
tot corpul. Între timp a venit şi femeia a cărui coş o
aştepta pe bancă.
- Fă Mario... i-o plec că nu mai e mult până la RATĂ.
Ce să le spun, fă, la ai tăi?
Femeia îl privea pe sub sprâncene pe Dorin. Îşi înnodă
baticul înflorat sub bărbie.
- Spune-le că mai am două săptămâni de practică şi
apoi îmi iau Diploma. Banii de pe aceasta îi aduc
acasă pentru a cumpăra mâncare fraţilor mai mici.
- Bine! Să ai grije pe aci...
- Am... ţaţă Mariţo!
Femeia a plecat după ce şi-a pus colacul pe cap şi
peste el coşul. Dorin a privit-o cum se îndepărta
mergând pe trotuar în sus, şi această imagine i-a
rămas întipărită, comparând-o cu o statuie dedicată
ţărăncii. Mai târziu a scris o poezie pornind de la acest
episod.
- Spuneai că vrei să mergem la stadion, să vedem
serbarea!
- Mergem!
S-au ridicat de pe bancă şi au luat-o pe drumul ce
ducea la Olt. Era acelaşi care ajungea şi la Stadion.
Mergeau unul lângă altul tăcuţi. Şiruri de locuitori ai
16

Inelul de iarbă
oraşului se îndreptau spre locul unde se desfăşura
Festivalul.
- Salut Dorinele! Eşti corupător de minore? Îl salutau
foşti colegi, trecând pe lângă cei doi.
- Salut Bebe!
Dorin a vrut să o ia de mână. Timidă Maria şi-a retras
discret braţul. Aproape de stadion a mai încercat
odată. De data aceasta mânuţa mică a fetei a rămas în
palma băiatului. O bucurie şi un sentiment pe care nu l-
a cunoscut până atunci l-a cuprins. Au asistat la întreg
spectacolul de pe scena instalată chiar pe gazon.
Dorin a simţit că se îndrăgosteşte de această făptură
brunetă şi firavă. După spectacol s-au întors în centru
şi de acolo spre dormitorul fetelor, care nu era departe
de casa familiei Moisescu. Înainte de a se despărţi au
stabilit ca în fiecare seară să se întâlnească.
- Numai două zile, Dorine! După aceea plecăm la
fermă din Prundeni, şi acolo dormim.
- E bine şi aşa! De fapt am mult de învăţat pentru
admitere la facultate, la filologie. Că n-o să rămân doar
cu Şcoala Tehnică Tipografică pe care am absolvit-o.
- Foarte bine.
- Dar... tu, după ce iei Diploma de Maturitate ce vei
face?
- Mă duc la fratele meu în Maramureş. Este director la
o şcoală, şi mă fac învăţătoare.
Ajunşi în poarta curţii unde era clădirea internatului s-
au oprit faţă în faţă. Tăceau. Alexandru ar fi dorit să o
17

Al Florin Ţene
sărute, dar nu îndrăznea. Timiditatea pusese stăpânire
pe el. Au mai discutat despre ce vor face fiecare în
viitor, Alexandru chiar i-a promis că dacă ajunge poet
mare îi face o casă frumoasă.
- Tu, dacă nu doreşti să fim soţ şi soţie, eu tot o să-ţi
fac o casă mare.Şi te las liberă...
Maria tăcea. Obrajii înroşiţi îi trădau emoţiile. Niciunul
n-ar fi dorit să se despartă. Însă, colegele întorcânduse
de prin oraş ironizând-o, au făcut-o pe Maria să-i
întindă mâna şi să-şi ia la revedere de la băiat.
- Când ne mai întâlnim?
- Mâine la ora optsprezece, îi strigă din curte, apoi fata
dispăru după colţul clădirii.
Până la ora întâlnirii Dorin învăţa pentru facultate. Dar
de multe ori gândul îi fugea la fată brunetă cu breton.
Apoi la felul cerinţelor de la admitere. „Învăţământul
acesta ne transformă în aparate de înregistrat.
Adevărate magnetofoane! Nici-o logică, nici-o
interpretare şi analiză proprie. Ne cere totul ca-n carte.
Cu punct şi virgulă!” gândea, uneori, Dorin.
La două zile Dorin se scula la trei noaptea pentru a se
ducea în locul mamei sale să stea la coadă pentru a
lua porţia de pâine pe cartelă. Dacă întârzia... rămânea
fără pâine familia întreagă, mama, tata şi soră. Acolo,
la rând, aştepta până la ora şapte până venea pâinea.
Tot atunci auzea discuţiile oamenilor nemulţumiţi de
această situaţie, şi mai ales de persoane, ca miliţieni şi
18

Inelul de iarbă
alţi activişti de partid care intrau prin spate şi luau
pâine, fără să stea la rând. Unii vorbeau că aceştia nici
nu plăteau... „Poate de aceea vânzătoarea nu mai dă
restul...” concluziona Dorin, stând ore întregi la rând.
Tot atunci s-au născut, păstrate în memorie, poeziile
care au făcut obiectul volumului de debut.
Câteva seri la rând s-au întâlnit în parcul din spatele
Casei de Cultură. În ultima seară, înainte de a pleca
Maria la Prundeni, Dorin i-a citit o poezie pe care i-o
dedicase. Fata a ascultat în tăcere, după care i-a luat
mâna în mânuţa ei drept mulţumire.
- Frumoasă! Dar, oare merit eu să-mi dedici o poezie!?
- Nu una, draga mea, ci toate volumele pe care le voi
scrie de-acum înainte! Ţine hârtia!
Tania a luat fila pe care era scrisă poezia, a împăturit-o
cu grijă şi a introdus-o cu atenţie în buzunarul
uniformei. Ca niciodată, în seara aceea Maria a
întârziat reîntoarcerea la internat. Fiecare din ei şi-au
povestit întâmplări din viaţă şi au vorbit despre familiile
lor. Pe drumul spre cămin Dorin a luat-o de mână. Se
întunecase şi luna plină arunca razele ei reci peste cei
doi îndrăgostiţi.
- Vezi, Maria, puzderia de stele!?
- Da! E o minune universul acesta!
- Vrei să ne alegem o stea a noastră? Şi când vom fi
departe unul de altul să o privim, şi să ne gândim unul
la altul...
- Da! Ce frumos!
19

Al Florin Ţene
S-au oprit şi au privit la cerul înstelat.
- Vrei să fie prima stea de la proţapul Carului Mare?
Uite, acolo, spre stânga!
- Da, o văd! Bine. Ea este steaua noastră!
Dorin s-a apropiat de Maria, şi aceasta s-a lipit de el,
ţinându-l de mână. Un sărut prelung a pecetluit
„botezul “stelei lor.
S-au despărţit în poarta internatului. Dorin a încercat
să o sărute din nou.
- Nu! Te rog, nu! Poate ne văd fetele. Sunt aşa de
bârfitoare...
Dorin a înţeles, i-a sărutat mâna şi înainte de a se
despărţii i-a spus:
- Ne vedem când termini practica.
- Da!
*
În împrejurări independente de voinţa lor cei doi nu s-
au mai întâlnit în acea vară. Dorin a luat examenul de
admitere la facultate într-un oraş din nordul ţării. S-a
înscris acolo, ştiind că Maria se duce la fratele ei
pentru a se angaja învăţătoare. Între timp a publicat
câteva poezii într-o revistă din Banat şi în alta din Iaşi.
Nu mai avea nicio veste de la Maria, însă, cu ajutorul
unor prieteni a aflat în ce comună din Maramureş este
fratele ei director de şcoală. Această veste l-a bucurat
pe tânăr.
20

Inelul de iarbă
În oraşul de la poalele Dealului Viilor tocăliile
începuseră să bată. Semn că toamna se apropia.
Dorin era nerăbdător să vină sfârşitul lui septembrie
pentru a pleca la Baia Mare. Încă, împreună cu
prietenii, făceau baie la Olt. Seara se plimbau pe
bulevardul din centrul oraşului, unde un locotenent de
securitate cu motocicleta lui se urcă pe trotuar să
sperie fetele. Din această cauză, împreună cu Viorel,
Bebe şi Liviu îşi căutau liniştea pe o stradă cu castani.
Se plimbau pe acolo discutând literatură şi uneori
despre fete. Unele frunze ale copacilor începuseră să
capete culoarea lămâii.
- Ai observat Alexandre că nu mai bat clopotele în
oraşul nostru? De ani de zile nu mai bat. Nici toaca...
- Da, da... acum realizez, Bebe, acest fapt.
- Mi-a spus părintele Sachelari că au primit ordin de la
partid că nu mai au voie să tragă clopotele, şi nici
toaca să o bată.
- Comuniştii ăştia sunt atei...
- Mai rău! N-ai auzit ce-au făcut în satele din sudul
regiunii?
- Nu!
- Au împuşcat pe ţăranii care n-au vrut să se înscrie în
CAP. Unii se ascunseseră în clăile de fân, alţii în
pătule, în fânare, chiar şi în fântâni legaţi cu lanţul de la
ciutură. Activiştii şi securiştii trăgeau în acestea. Unii
din fugari mureau pe loc fără să crâcnească, alţii, răniţi
cum erau, ieşeau în fugă din ascunzătoare. Îl ştii pe
Marinescu din Zlătărei?
21

Al Florin Ţene
- Da!
- Ăsta s-a legat de ciutură şi nevastă-sa l-a coborât în
fântână. Îi dădea mâncare cu ajutorul unei frânghii.
Până a văzut-o o vecină. Aceasta i-a spus activistului
de partid, şi ăla a trimis câţiva securişti de-au mitraliat
de sus, cu armele automate proptite de ghizdul fântâni.
Nenorocitul om a murit împuşcat. De atunci, biata
femeie, a astupat fântâna, şi în ziua în care a fost
împuşcat, în fiecare an muierea aprinde câte o
lumânare. „Să aibă lumină pe lumea cealaltă, că bun
bărbat a fost” spunea femeia.
- Măi, ce grozăvii mai fac şi ăştia!
- Taci din gură! Vine în spatele nostru cineva...
*
Aşa au trecut, pe nesimţite, zilele până la începerea
facultăţi. Prietenii s-au despărţit, fiecare mergând în
diferite oraşe, unde erau studenţi. Dorin s-a urcat în
acceleratul de Sibiu şi de acolo a luat un alt tren spre
Cluj. Din capitala Ardealului a plecat cu un personal
până la Baia Mare. În timp ce trenul înfăşura distanţele
pe roţi proaspătul student privea cu admiraţie peisajele
ce se derulau prin faţa ochilor ca în secvenţele unui
film despre o călătorie spre necunoscut. Simţea un fior
ce nu-l cunoscuse niciodată, gândind că se apropie de
iubita lui. Spre seară a sosit în oraşul castanelor
comestibile. O gară mică, cu o cârciumă ce răspândea
o duhoare de băutură, fum de ţigară şi de transpiraţie,
l-a întâmpinat. Ar fi băut o cafea. Intrând într-o astfel
22

Inelul de iarbă
de bombă, la întrebarea lui, barmanul sa uitat la el de
parcă ar fi căzut din cer.
- De unde măi omule... cafea?! Nici nechezol nu avem,
şi amu dumneata vrei cafea!? Asta e aur curat p-aici!
Noi construim socialismul şi nu aruncăm banii pe
fineţuri, a strigat în urma lui barmanul, ca să-l audă şi
cei de la mese.
Şi-a luat geamantanul de mâner şi a plecat pe jos spre
căminele Institutului Pedagogic de 3 Ani.
După ce s-a cazat într-o cameră cu încă trei colegi, să
culcat. Simţea în tot trupul o oboseală plăcută. Mai
erau două zile până la începerea cursurilor. Între timp
Dorin a vizitat biblioteca din centru vechi al oraşului, s-
a plimbat pe malul Săsarului. Ba, unele studente i-ai
făcut şi ochi dulci, încercând să-l abordeze... Dar el
avea un singur gând, să meargă în satul din Oaş unde
Maria „lui” se stabilise.
După începerea cursurilor viaţa a început să curgă lin
cu un program bine stabilit. Împreună cu colegii şi
colegele, duminicile, urcau pe dealurile plantate cu
castani din-mprejur. Într-o astfel de mini-excursie o
colegă s-a apropiat de el.
- Dorine, îmi place de tine!
- Ionelă! Eşti frumoasă şi mi-ar fi plăcut să-mi fi
prietenă, dar inima mea este dată unei fete, pe care
am botezat-o „Mărunţica câmpului”. Ei i-am dedicate
multe poezii!
23

Al Florin Ţene
- Bine, Dorine! Îmi pare rău...
*
Au coborât tăcuţi de pe deal, unul lângă altul. Soarta,
nevăzută, îi despărţea. Astfel s-au scurs zilele până la
„Balul bobocilor”, ţinut la cantina institutului. Dorin era
unul din organizatori. Printr-o scrisoare trimisă fratelui,
a invitat-o şi pe Maria. Adresa acestuia o aflase de la
Inspectoratul Regional de Învăţământ Maramureş.
Emoţionat, a aşteptat-o pe Maria la autogară. Din
autobuzul care abia îşi mai „trăgea sufletul” a coborât
„Poezia”. A luat-o de mână cu timiditate şi a sărutat-o
pe frunte.
- Bine ai venit, iubita mea!
- Bine te-am găsit... domnule Poezie!
- Ba tu eşti Poezia mea!
S-au luat de mână şi oprindu-se pe podul de pe Săsar
au privit la stele.
- Vezi steaua noastră?
- Da! O văd! Călăuzeşte drumul dragostei noastre...
Au mers, ţinându-se de mână spre cantină care i-a
întâmpinat cu o amenajare festivă. Ghiralndele din
hârtie creponată în diferite culori dădea o atmosferă de
sărbătoare. Când au intrat, staţia de amplificare
transmitea o melodie la modă... Perechi de tineri
dansau cu patimă. Apoi melodia s-a oprit. Nicu
Coandă, coleg de an cu Dorin, le-a urât bun venit.
Maria se roşise toată de emoţie.
24

Inelul de iarbă
- Ce frumos este aici! Ce colege frumoase ai Dorine!
- Nu, dragă Maria, tu eşti cea mai frumoasă!
După ce le-a mulţumit colegilor pentru primirea făcută,
Maria şi Dorin au început să danseze.
- E un vis aici! Niciodată n-am văzut aşa ceva!
- Consideră că totul e pentru tine...
- Crezi că merit?! Eu, o fată săracă din satul pe care-l
ştii?!
- Meriţi, chiar, mai mult, iubita mea!
În timpul tangoului trupurile s-au apropiat. O căldură
deosebită şi plăcută se transmitea de la unul la altul. O
parte din fete îi priveau cu oarecare invidie. Unele
dintre ele puseseră ochii pe Dorin. Acum începuseră
să se convingă că este o redută greu de cucerit. O
redută deja era cucerită de fapt de altcineva... De
Maria!
Timpul s-a derulat de pe „ghemul” vremii, găsindu-l pe
Dorin când la cursuri, seminarii şi bibliotecă, însă cu
gândul la Maria care în satul din Ţara Oaşului învăţa
prichindeii buchiile alfabetului. Aproape de Crăciun, pe
când toate drumurile erau troienite de zăpadă şi viscol,
Alexandru a luat hotărârea să se ducă la Valea Seacă
să-şi vadă iubita, să petreacă Naşterea Domnului
alături „Poezia” inimii lui. Nu a spus nimănui că se
duce acolo. De fapt, era interzis ca studenţii să plece
acasă pentru a sărbători Crăciunul. Riscau astfel
25

Al Florin Ţene
excluderea din facultate, sau în caz fericit, o critică
aspră în cadrul organizaţiei UTC.
Înotând prin zăpadă s-a îndreptat către Autogara
Veche în speranţa că autobuzul de Târna Mare v-a
merge normal. Dar, nici poveste... Toate autobuzele
erau blocate la garaj. Motivul... drumurile erau
înzăpezite. În aceste condiţii Dorin s-a îndreptat spre
drumul ce duce spre Seini, în speranţa că v-a găsi un
mijloc de transport care să meargă în direcţia dorită. A
ieşit la marginea oraşului să facă auto-stopul. Un vânt
puternic îi biciuia faţa. Mâinile înmănuşate începuseră
să îngheţe ţinând cartonul pe care scria „Valea Seacă”.
După aproximativ o oră a intrat în „bold” şi a cerut o
cinzeacă de pălincă. Oamenii care se încălzeau cu
câte un pahar de vin fiert sau pălincă l-au privit cu
curiozitate.
- Unde vrei să mergi tinere? L-a întrebat un bărbat
între două vârste.
- La Valea Seacă! A răspuns cu glas nesigur.
- Nu cred că ai să găseşti ocazie până acolo... dar,
după părerea mea du-te la casa cu numărul 123 că l-
am auzit pe Vasile Doroş că pleacă cu tractorul CAPului,
în după amiază la Comlăuşa la socri.
Dorin după ce a băut cinzeaca a ieşit şi a luat-o la deal
spre casa cu numărul 123. Vântul bătea de abia se
puteau ţine pe picioare. Şi-a îndesat mai bine căciula
cu urechi şi aplecat în faţă mergea gândindu-se că
26

Inelul de iarbă
poate a dat norocul peste el. Din depărtare se auzea
motorul unui tractor. Ajuns în faţa curţii cu pricina a
bătut la poartă, dar nu i-a răspuns nimeni. „Poate nu
mă aude de zgomotul motorului” a gândit Dorin. Nu
după mult timp a apărut la poartă tractoristul.
- Tovarăşe Vasile aş dori să mă luaţi şi pe mine până
la Valea Seacă.
- Băi, tinere, te pot duce până la Comlăuşa... şi deacolo
o iei pe jos, zece kilometri. Dar, să şti că în
cabină nu ai loc. Amu m-a sunat contabila CAP-ului şi
pontatorul că merg şi ei cu copiii până la Comlăuşa.
Aşa că... dacă doreşti, poţi merge numai pe tiranţi, în
spate...
- N-am ce face! Merg şi aşa...
- O să îngheţi!
- Nu vă faceţi probleme... mă bucur că pot să ajung la
destinaţie. Cei zece kilometric îi merg pe jos.
- Bine! Urcă pe talanţi că mergem! În drum îi luă pe
contabilă şi pe pontator.
Dorin s-a urcat pe fiarele din spate, vopsite în roşu,
ţinându-se de marginea cabinei. Tractorul a pornit. Cei
câteva sute de metri l-au făcut să înţeleagă supliciul
prin care o să treacă. Dar iubirea pentru Maria nu avea
margini.
Au oprit la poarta unei case şi în cabină s-au urcat
şase persoane, patru adulţi şi doi copii. Tractoristul a
turat motorul şi utilajul a luat-o din loc. Frigul se
înteţise. Un curent puternic îi şuierea pe la urechi.
27

Al Florin Ţene
Alexandru ţinându-se bine de un mâner din spatele
cabinei a rămas uimit simţind că, de frig, mânuşa I se
lipise de fierul barei. Să-I treacă timpul şi durerea
supliciului Alexandru privea în jur. Peste tot era numai
alb. Casele se succedau unele după altele. La Seini au
oprit la un magazin să cumpere pâine. Alexandru a
coborât să se dezmorţească puţin. A intrat într-o
bodegă şi a băut repede un carcalete.
- Tinere! Haide, că mergem!
- Gata! M-am urcat!
Tractorul a luat-o din loc. Acolo, sus, îngheţase bocnă.
Într-un timp a început să compună o poezie în gând.
Nu mai avea chef să privească în jur. Au trecut prin
Halmeu pe când înserarea începuse să se lase. Deja
în unele case se aprinseseră lămpile cu petrol. Apoi în
apropiere de Turulung a terminat poezia. „Următoarea
comună este Comlăuşa. Nu ştiu ce să fac, să caut o
gazdă pentru o noapte, s-au s-o iau pe jos spre Valea
Seacă? Dacă sunt lupi!?” gândea tânărul îngheţat de
frig. La casa unui gospodar tractorul a oprit. Alexandru
s-a dat jos, abia dezlipindu-şi mănuşile de fierul
îngheţat.
- Cât mă costă tovarăşe Doroş?
- Nimic, tinere! Hai, intră în casă cu noi, să te mai
încălzeşti...
Intrară cu toţii. Socrii şi nevasta lui Doroş îi aşteptau cu
pălincă şi slană.
- Poftiţi luaţi loc, aici pe laviţă!
28

Inelul de iarbă
- Rodico, mai pune ceva lemne în fiteu, să se
încălzească şi băiatul ăsta...
Aceasta a ieşit val-vârtej şi s-a întors cu un braţ de
lemne. Dorin se aşeză privind la farfuriile şi ştergarele
de pe pereţi. Soţia lui Vasile le-a umplut paharele cu
pălincă, îndemnându-I să servească şi din slana tăiată
mărunt de pe farfurie.
- Noroc, oameni buni, ridică paharul Doroş.
- Noroc, răspunseră ceilalţi.
Dorin a băut paharul tot. Simţea că-I ia foc gâtul. Era
pentru prima dată când bea pălincă. A luat câteva
bucăţi din slană, şi s-a ridicat.
- Oameni buni, vă mulţumesc pentru transport şi
ospitalitate. Dar, vorba românului, călătorului îi stă bine
cu drumul.
- Ar fi bine să rămâi, aici, la noi, peste noapte...
- Nu rămân! Trebuie să ajung la Valea Seacă!
- Dar ce te mână aşa de repede?!
- Lasă-l, Rodica! Poate are şi el o ibovnică.
Vasile Doroş l-a condus până la poartă. Dorel a luat-o
încet pe drum, pe şleaurile lăsate în zăpadă de roţile
tractoarelor. Era senin şi astrul nopţii lumina câmpurile.
Se vedea chiar foarte bine. Privea în jur. Unele ferestre
ale casele acoperite cu paie erau luminate de lămpi cu
petrol. De undeva de pe uliţele îngropate în nămeţi se
auzeau ţipuriturile flăcăilor şi al coconilor care se
duceau la fete. Înainta greu, picioarele îi alunecau
când într-o parte, când în alta. Înainte de a porni la
29

Al Florin Ţene
drum făcuse socoteala că în două ore ajunge la
destinaţie. Acum, şi-a dat seama că v-a face mult mai
mult. La un moment dat, pe drumul dintre două sate s-
a oprit. A privit cerul spuzit de stele. A căuta cu privirea
steaua lor. Era chiar deasupra capului, uşor spre nord.
„Maria mă gândesc la tine. Privesc la steaua noastră.
Abia aştept să te văd. Simţi acest fapt?” gândi Dorin.
Departe se auzeau urletul lupilor. Înainta, înainta cu
vântul bătând din faţă. După un timp a văzut la
marginea drumului, cu parul ce-o susţinea, pe jumătate
îngropat în zăpadă, o tăblie indicatoare. Era acoperită
cu zăpadă. S-a apropiat de ea şi a şters-o cu mânuşa.
Pe ea scria „Valea Seacă”. Bucuros a înteţit mersul.
Ajungând la un bold, luminat cu câteva felinare, Dorin
a intrat în încăpere. Un miros de pălincă, ţigări şi
mâncare la întâmpinat cu greţoşenia lor.
- Bună seara, oameni buni!
- Bună să-ţi fie inima tinere!
- Caut locuinţa lui Iacob.
- Care Iacob? L-a întrebat un bătrân dând peste cap un
pahar cu pălincă.
- Iacob care are în gazdă două învăţătoare!
- Da... da..., dumneta oi fi un ficior al vreuneia.
- Da!
- Mai mergi câţiva zeci de metri şi singură casă din
vârful drumului, acoperită cu ţiglă, acolo stau. Dar care
îţi este de peţit? Aia oacheşă şi măruntă, sau cealaltă?
- Aia oacheşă! Dar, văd că dumneata nu prea vorbeşti
ca pe aici...
30

Inelul de iarbă
- Heei, tinere! Am făcut armata la infanterie, la Caracal.
Trei ani bătuţi pe muchie.
- Înţeleg! Vă mulţumesc pentru îndrumare. Şi-au dat
mâinile şi Dorin a plecat mai departe. Ajuns pe culmea
drumului a văzut casa cu ţiglă. O lampă pâlpâia în
odaia din spate.
- Alo! Oameni buni! Tovarăşe Iacob!
Un câine lătra de după casă să rupă lanţul.
- Cine-i acolo? a ieşit o femeie cu lampa în mână.
- Vin de la Baia Mare şi o caut pe domnişoara Maria.
- Aşteaptă, vin să deschid poarta.
Femeia i-a luminat faţa cu flacăra anemică a lămpi. A
tras drugul de la poartă şi la poftit să intre. Femeia a
luat-o înainte. El, după ea. Câinele lătra în spatele
curţii să rupă lanţul.
- Noa, poftiţi!
- Mulţumesc!
Au intrat în camera de oaspeţi unde predominau două
laviţe, un pat încărcat de perne şi dune, cusute în stil
oşenesc.Pe pereţi se evidenţia un rând de farfurii viu
colorate agăţate sub tavanul din grinzi de lemn, puţin
afumate. Iar lângă uşă un fiteu în care ardea focul.
- Dar... unde este Maria?
- Îi plecată la un bal la Băcicău. S-o dus tăte cadrile
didactice.
Pentru o clipă s-a aşternut liniştea. Un sentiment ciudat
îi sfredelea sufletul lui Dorin.
- Mi-o spus că o să viniţi... dar nu ştia când...
31

Al Florin Ţene
- Nu e nimic. Mă bucur că poate să se distreze şi în
colţul acesta de ţară.
- O să vă aduc ceva de mâncare. După atâta drum prin
zăpadă...
- Şi mai ales... frig!
Femeia a ieşit şi în liniştea nopţi se auzeau pe uliţele
satului ţipuriturile flăcăilor venind de la fete. Peste o zi
era Crăciunul. Oamenii tăiaseră porcul şi peste tot
mirosea a slană afumată. Mai târziu are să afle că în
obiceiul locului era să pună hălcile de slănină în podul
caselor care nu aveau hornuri. Fumul ieşind direct în
pod, afumând şi păstrând slănina până la vară viitoare.
Între timp femeia a venit cu un ştergar curat pe care l-a
întins pe masă, aşezând pe el o farfurie cu cârnaţi,
slană şi muşchi prăjiţi. Apoi s-a întors cu un canceu cu
vin şi o sticlă de pălincă şi două pahare.
- Nu trebuia să vă deranjaţi, doamna...
- Ioana!
- Ioana! Aţi adus prea multe bunătăţuri.
- Aşa e obicieiu’ pă la noi... mosafirii să-i întâmpinăm
cu ce avem mai bun.
- Dar soţul dumitale unde este? Să vie şi dânsul să
ciocnim un pahar cu pălincă.
- Lucră la ocol, la meteri, în pădure,... şi nu le dă liber
de Crăciun.
- Ateii!
- Îi ţin io locu’ până vine aleasa inimii dumneavoastră.
32

Inelul de iarbă
Femeia a turnat un deţ de pălincă şi lui şi ei. Mărgelele
din jurul paharelor arătau tăria.
- Noa, vă rog să serviţi.
- Mulţumesc.
Dorin a luat cu mâna câteva felii de muşchi.
- E bun muşchiul!
- E de la porcu’ nost... Ăştia de la CAP au vrut să ni-l ia
pentru a-l preda la ORACA. Dar l-am ascuns în pivniţa
de sub cerdacul lui Paulina din vârful dealului. V-am
mai spus, pă mine mă cheamă Ioana, aşe că vă rog
să-mi spuneţi pe nume...
- Pe mine mă cheamă Dorin, sunt student la Baia
Mare.
După ce s-au ospătat ciocnind câte un pahar de
pălincă şi la sfârşit un pahar de vin din viţă
producătoare, Ioana a strâns masa.
- Pe mine vă rog să mă scuzaţi! Mă duc la bucătărie că
am pus ceva la fiert pe fiteu. Puteţi să vă faceţi comod.
Aici, în camera asta veţi dormi. Aveţi şi un radio pă
baterii. Aşe că vă rog să vă simţîţ’ ca acasă.
- Mulţumesc pentru ospitalitate!
- Nu aveţ’ de ce! şi femeia a ieşit ducând în mâini
farfuriile. A lăsat doar un pahar pentru pălincă şi sticla
abia începută.
Dorin şi-a dat jos haina şi cizmele şi s-a întins pe patul
cu saltea de paie. A dat drumul la radio ce se afla pe o
laviţă de la capătul patului. Postul naţional transmitea
cântece patriotice. A învârtit scala rotundă a aparatului
33

Al Florin Ţene
încercând să prindă „Europa Liberă”. Până la urmă a
reuşit. Ascultând emisiunea, sufletul lui s-a mai răcorit.
O speranţă încolţea în el ori de câte ori asculta acest
post sau „Vocea Americii”. Îl luase somnul când a fost
trezit de câteva voci. De dincolo, Dorin a auzit glasul
Ioanei.
- O vinit un băiat de la Baie Mare, dar când o văzut că
Măria nu-i aici, o plecat înapoi cu un tractor.
Băiatul s-a sculat repede din pat şi s-a ascuns după
sobă. Maria a intrat în camera de oaspeţi, a privit în jur,
şi dezamăgită s-a întors în cea de la intrare.
- Tanti Ioana, de ce i-ai dat drumul? Pe vremea asta,
de nu scoţi afară niciun câine, dumneata l-ai lăsat să
plece!?
- Tulai, voi sunteţ de vină! De ce aţ mărs la bal...
- Ioncica a tot insistat...
- Ia să căutăm mai bine, zise Maria, văzând pe faţa
gazdei un zâmbet suspect.
Maria a intrat din nou în camera de oaspeţi şi a văzut
sub masă cizmele lui Dorin.
- D-apoi tanti Ioană, ale cui sunt încălţările astea?
- Ale lui Iacob al meu!
Când a văzut în cuierul de pe uşă haina iubitului, Maria
s-a îndreptat spre sobă. El a ieşit şi a îmbrăţişat-o.
- Of! M-ai speriat! Am crezut că ai plecat...
Au petrecut împreună două zile de Crăciunul în Valea
Seacă. Au fost la Biserică şi au jurat pe cruce că
niciodată nu se vor despărţi. În aceste zile nu s-au
34

Inelul de iarbă
culcat împreună. Dorin dormea singur în camera de
oaspeţi şi Maria în camera închiriată împreună cu
Ioncica. Întors la Facultate, Dorin a fost criticat aspru
pentru faptul că a lipsit două zile de la cursuri tocmai
de Crăciun.
Timpul, pentru el, se desfăşura alene de pe ghemul
vremurilor. La începutul luni mai, ajuns la Valea Seacă,
băiatul a cerut-o în căsătorie pe Maria. Aceasta, cu
emoţie, a acceptat. A doua zi s-au urcat în autobuzul
de Negreşti unde la Spitalul Unificat şi-au făcut
analizele cerute de cei de la Sfatul Popular. A treia zi
s-au căsătorit la această instituţie din Tarna Mare.
Deoarece aur pentru verighete nu exista, cei doi şi-au
pus pe inelar câte o „verighetă” din două fire de iarbă.
Pentru ei era cea mai fericită clipă a vieţii! Tinereţea şi
entuziasmul lor nu se putea schimba pe tot aurul lumii!
Apoi au ciocnit câte un pahar cu vin la o bătrână de
origine maghiară care le-a cântat la pian câteva
ceardaşuri minunate. S-au întors pe jos la Valea
Seacă, iar a doua zi Dorin a plecat cu RATA la Baia
Mare, având buzunarul hainei doldora cu pagini din
acest roman, scrise în această perioadă. Pagini pe
care scriitorul Dorin Moisescu le transcrie în aceste
clipe la calculator...
35

Al Florin Ţene
III
„Prietenia este o relaţie interpersonală care
se bazează pe încredere, cinste, toleranţă”
August von Kotzebue
Pe când căldura juca în aer, Dorin şi Maria au plecat la
Someş pentru a se bucura de razele soarelui. Au luat
cu ei un termos cu cafea, o sticlă cu apă plată şi
câteva reviste pe care să le citească. Au trecut pe
lângă Biserica Calvaria, s-au închinat, privind la malul
înverzit ce o înconjoară.
- Ştiai dragă Maria, că biserica aceasta are hramul
Sfântei Marii?
- Mă bucur!
- A funcţionat încă din a doua jumătate a secolului al
IX-lea, a continuat să explice Dorin. Este consemnată
în documente ca fiind cel mai vechi monument de
arhitectură gotică din Cluj. În acea vreme, aflându-se
în interiorul fortificaţiei regale-comitatense, funcţiona ca
abaţie benedictină, numită „Monasterium Beatae
Mariae”.
- Ce veche este!
36

Inelul de iarbă
- Aşa este, de ea mai este legată o tristă poveste a
românilor…
Dorin s-a oprit din explicaţie văzând-o pe Maria făcând
cu mâna la cineva de pe trotuarul de vis-à-vis. A privit
mai atent şi, surprins, a văzut-o pe Vasilica, care se
îndrepta veselă spre ei, traversând strada, după ce a
lăsat să treacă un tranvai şi un şir de automobile, care,
parcă, nu se mai termina.
- Maria, de când o cunoşti?
- De când ne-am stabilit aici.
- ...şi nu mi-ai spus...
- Ei las’! Ştiu eu că o placi...! Aşa-s bărbaţii, le place să
alerge din floare în floare.
Dorin nu mai avea cuvinte. Vasilica se apropie de ei,
veselă.. Îi îmbrăţişă cu căldură.
- Mergi şi tu la plajă?
- N-am convenit aşa la telefon?!
- Da... ! Dorine, i-ai femei rucsacul! Fii şi tu cavaler, te
rog...!
Contrariat de situaţia în care se afla, Dorin i-a luat
rucsacul din spate, şi atigându-i aparent pulpa
cărnoasă a piciorului drept a simţit zvâgnind sângele
clocotitor al dorinţei. Şi-a retras imediat mâna...
Fetele au luat-o înainte vorbind vrute şi nevrute, iar el
îşi târa picioarele după ele, prin praful potecii ce ducea
la râu. Le privea cu drag. „Ce fericit pot să fiu.
Amândouă sunt femeile mele. Una mai bună decât
cealaltă”. Le studia mersul, pulpele care au fost
37

Al Florin Ţene
frământate de mîinile lui. Singura deosebire era vârsta.
Vasilica, la patruzeci de ani, era o femeie încă tânără.
Maria trecuse de curând de şaizeci de ani, cu toate că
nu se cunoaştea. „Doamne, cum mai trece timpul...
Parcă ieri i-am pus pe deget inelul de iarbă...”
Ajunşi pe malul Someşului, fetele au ales cu grijă locul
unde să întindă cearceafurile pentru plajă.
- Dorine, dă-mi, te rog, rucsacul! Îl aşeză pe nisip.
Vasilica se aplecă să-l deschidă. Dorin îi mângâie
fesele voluptoase. În acest timp Maria privea la
pescăruşii.
- Fi cuminte! Îi şopti femeia a cărui sâni, ca doi pepeni
copţi, se revărsau în afara sutienului.
Dorin şi-a luat mâna, şi deschizând geanta de voiaj, a
scos ceartceaful alb care, cu ajutorul Mariei, l-a întins
pe nisipul fin. Femeile s-au dezbrăcat sub privirile
pofticoase ale lui Dorin. „Vasilica are pulpele
picioarelor mai rotunjite, mai pline... Ale Mariei sunt
mai suple asemeni sticlelor de lampă. Ce norocos sunt
că pot să le am pe amândouă... Dar oare, până
când?!“ gândi Dorin în timp ce se dezbrăca... Şi el o
surprinse pe Vasilica privindu-i umflătura din slip. „Ce o
gândi acum? Poate cum îi penetrez toate simţurile. S-
au poate face comparaţie între mine şi fostul soţ...”
Erau întinşi toţi trei pe cearceaf, Maria citind o revistă,
Dorin privind scama de nor ce aluneca spre apus, iar
38

Inelul de iarbă
Vasilica punând în pahare de unică folosinţă cafeaua...
Aşa a început prima lor zi de vară.
- Dorine!
- Da, scumpete…
- Interesant eseu ai publicat în această revistă!
- Citeşte-l tare să-l aud şi eu, o rugă Vasilica.
- Bine!
Şi... Maria, bucuroasă că bărbatul ei scrisese un astfel
de text, a început să citească. Între timp fiecare din ei
se delectau sorbind din cafeaua adusă de Vasilica.
„Autoritatea valorii culturale
Se pare că termenul „autoritate” nu prea are multe
tangenţe cu cultura. Valoarea în sine nu e autoritară în
spaţiul artistic, în cadrul căruia un creator de operă
valoroasă nu ar avea de ce impune judecăţi asupra
altor creaţii. Spre deosebire de ştiinţele exacte unde o
judecată profesională exprimată de o persoană
competent are toate şansele să fie cea definitivă, deşi
erori de percepţie s-au petrecut şi în domeniul
ştiinţelor.
Opera este mai întâi recunoscută şi apreciată, asociată
cu o anumită valoare, urmând ca, abia pe seama ei, să
se constituie autoritatea autorului. În prezent, lucrurile
stau de multe ori invers. Mulţi autori sunt promovaţi,
prezentaţi, impuşi, prin mijloacele de informare, astfel
încât publicul ajunge adesea fascinat de o operă,
39

Al Florin Ţene
despre care i se spune până la saţietate că e
valoroasă. Opera devine valoroasă, în urma unui act
de autoritate impusă. De fapt, aşa s-a făcut şi în trecut,
prin sistemul public de învăţământ, cu autorii zişi
«clasici», bătuţi în cuie, de parcă n-ar fi ezistat şi alţii
de talia lor. Până la urmă totul se reduce la a şti dacă
valorile au o existenţă «în sine», sau dacă măcar pot
funcţiona la modul universal şi etern, sau dacă ele nu
sunt decât constructe locale şi cu valoare comunitară
impusă de ideologii. Aşa cum la noi au fost impuşi
scriitori care au făcut jocul ideologiei comuniste, ca
Dumitru Radu Popescu, Augustin Buzura, Ion
Lăncrăjan, Mihai Beniuc, Maria Banuş, Viorica
Porumbacu, etc.
Mă gândesc ce şanse are o valoare culturală de a fi
cunoscută sau nu de către publicul căreia i se
adresează. În aceste condiţii problema se pune în
funcţie de amploarea potenţialului public. Deşi nu
trebuie să omitem că între valoare şi receptare nu e
întotdeauna o corespondenţă fidelă. Anumite
demersuri specializate ar putea fi adresate numai unui
public restrâns. După aprecierile mele cred că nu a fost
natural să fie publicate, în regiumul de tristă amintire,
criminal-comunist, volume de poezie cu tiraje de zeci
de mii de exemplare. Era posibil ca poezia să aibă la
fel de mult public cât teoria lui Galois. Practic volumele
nu erau citite decât de o mână de iubitori de poezie.
40

Inelul de iarbă
Restul volumelor îngălbeneau în biblioteci sau mai
târziu ajungeau la DCA.
Cine pretinde mai mult de o mână de cititori avizaţi,
interesaţi sau documentaţi pentru un anumit demers
liric - trebuie întors la Heisod, spre o mai dreaptă
meditare asupra rosturilor poeziei. În acest context,
putem răspunde afirmativ că fiecare valoare ajunge
cândva să fie receptată de publicul specializat, de critic
sau, în anumite cazuri, numai de istoria culturală înalt
specializată. Cineva va ajunge să analizeze fiecare
rând scris, să analizeze fiecare tablou, chiar dacă
aceasta se va petrece dincolo de limitele intenţiei
iniţiale a respectivului mesaj; aşa cum se analizează
literar în present vechile poeme egiptene sau hittite.
Doar se ia act de ele, însă nu mai putem şti ce au
însemnat cu adevărat, la nivelul originar al mesajului.
După părerea mea, e mai reconfortant să-ţi adresezi
poemele unui public restrâns, întradevăr iubitor şi
înţelegător de poezie: e o ipoteză eliberatoare şi îţi
îngăduie să te exprimi mai bine decât ipoteza contrară.
Să ne gândim ce s-ar putea întâmpla cu receptarea
unui mesaj cultural la publicul românesc, pe scară
largă, în anul 2012. Să considerăm ca exemplu un
roman cu un tiraj de câteva mii de exemplare. Cred că
o receptare corectă presupune existenţa unui public
atent şi interesat, un mecanism al criticii de receptare
41

Al Florin Ţene
coerent şi aşezat pe baze solide de tradiţie şi
prfesionalism, un complex de factori care nu sunt sigur
că s-ar întruni complet în România ani în şir, în
revistele dedicate respectivului domeniu. Astfel de
situaţii sunt palme pe obrazul celor care îşi exercită
liniştita somnolenţă pe pernele levantine ale paginilor
cu cronici de artă. Mai adaug faptul că unele cronici
sunt plătite de autori pentru a fi lăudaţi, iar în altele se
plătesc poliţe pentru lucruri de natură personală pe
care, ca scriitor, le cunosc şi mă interesează, numai
ca iubitor de adevăr în cultură. Sper că e vorba de un
mecanism de receptare culturală care va evolua în
timp: are destul loc să se îmbunătăţească.
În unele cazuri, cum ar fi cele independente de idiom,
cum este pictura, are şanse să fie promovată ca o
valoare culturală originală în Europa şi pe mapamond,
dar literatura, mai ales cea scrisă într-un limbaj dificil
traductibil, în jargou sau grai local ori care discută
probleme specifice (românitate, istoria noastră pe care
numai noi o înţelegem etc.), va avea mari dificultăţi de
receptare pe alte meridiane. Aceste cărţi nu vor fi citite,
oricâtă valoare i s-ar atribui în România. Mai sunt şi alţi
factori care intervin în procesul de receptare a unui text
românesc într-o altă limbă: tematica, limbajul textului
originar, calitatea traducerii şi, nu în ultimul rând,
interesul publicului pentru spaţiul cultural de unde
provine demersul în perioada în care se încearcă
promovarea. Sunt momente când România trece
42

Inelul de iarbă
neobservată şi ne interesantă pentru unii cititori din
anumite ţări. E o realitate cu care trebuie să trăim şi
care invită la reflecţie. Însă, sunt convins că oricând ar
putea avea şanse un roman bine scris care să discute
probleme fundamentale ale condiţiei umane, care să
răspundă exact cerinţelor genului şi aşteptărilor
publicului cultivat european sau nord-american.
Există în ţara noastră, azi, o goană constantă a unor
autori pentru premii. Nu luăm în considerare că
acestea sunt date şi pe... «ochi frumoşi», şi pe trocul
«anul acesta îţi dau premiu ţie, la anul îmi dai tu mie»,
sau «jumi-juma»“. Pentru această maladie nu există
leac. Singurul test al unui demers cultural e rezistenţa
în faţa publicului interest şi avizat. Orice altceva invită
rîsul şi cred că Bunul Dumnezeu ne-a lăsat vanităţile
pentru a face România mai veselă.”
- Gata! Frumos ai scris, Dorine, iubitule! Şi Maria se
aplecă peste el, sărutându-l pe buze. Dorin o cuprinse
de mijloc şi a tras-o peste el. Piciorul i-a alunecat între
picioarele ei… A început să râdă.
- Lasă-l şi pentru mine! zise Vasilica, care privindu-i,
începu să râdă şi ea.
-Ţi-l las!
Vasilica se apropie de Dorin şi punând alături de
cearceaf paharul cu cafeaua îşi întinse piciorul peste
el şi îl sărută prelung, bucurându-se de tăria
bărbătească pe care o simţea ascunsă în slip.
43

Al Florin Ţene
- Mai lasă ceva şi pentru mine! Nu-l mânca tot…
Au stat la plajă până când soarele înroşise cerul şi
umbrele copacilor se prelungiseră până în valurile
domoale ale râului.
- Dorine, te rog să o conduci de Vasilica până acasă…
- Nu trebuie Maria!
- Ba da! Ba da!
- Bine! Dacă insişti… murmură abia şoptit bărbatul.
Dorin îi luă rucsacul Vasilicăi şi se îndreptară cu toţii
spre staţia de tranvai.
- Să fiţi cuminţi! le strigă din urmă Maria.
În seara aceea Dorin s-a simţit de două ori bărbat.
44

Inelul de iarbă
IV
„A intra în sufletul unei fete este o artă,
a ieşi este o capodoperă”
Soren Kierkegaard
Zilele se scurgeau ca nisipul în clepsidră. Dorin îşi
respectă cu stricteţe programul. Până la prânz lucra la
roman, iar după amiaza pleca cu Maria la plimbare în
Parcul Central. În timpul preumblării pe alei, îi
povestea capitolul scris în ziua aceea.
- Acum aflu că tu mă înşeli cu Vasilica! şi începu să
râdă.
- De ce râzi iubito!?
- Aşa, să te miri tu! Parafrazându-l pe Cioran, îţi spun
că: „Bărbatul care n-a avut în viaţa lui o femeie, decât
pe nevasta lui, devine în lăudăroşenia sa amant - iar
când nu mai face faţă nici la soţia lui, se crede amantul
amanţilor”. Sterilitate la pătrat!
- Astea sunt vorbe de-ale tale... Citându-l tot pe cel
născut la Răşinari, la 8 aprilie 1911, subliniez, dragă
Maria, pentru lămurirea ta: „Calul nu ştie că e cal. Ei
şi? Nu văd ce a câştigat omul ştiind că e om!”
45

Al Florin Ţene
- Nu ai ales bine citatul. Doar că este o asemănare
între „mândreţea “... de cal al lui Cioran şi tu, care doar
în Zodiacul Chinezesc eşti cal.
- Zodia mea Gemeni se încadrează în Zodia Calului?!
- Da! Tu eşti o mândreţe de cal!
- Hai, nu mă mai flata!
- Nu te flatez... Dar ascultând de câteva zile bune
poveştile din romanul tău mi-am adus aminte de ce
spunea Virginia Woolf: „Pe măsură ce înaintăm în
vârstă, ne place tot mai mult indecenţa!” fapt ce-l
descopăr în paginile romanului tău.
- Nu uita că ficţiunea îşi are rădăcinile în experienţa
vieţii care este izvorul înţelepciunii. Xenofon, istoricul
grec, care a trăit între anii 430-354 îHr, spunea că
„Fără un strop de înţelepciune celelalte virtuţi sunt
inutile!”. Aşa că...
- Dă-i încolo! Mai bine ascultă mierla, Dorine!
S-au oprit din mers admirând în tăcere cântecul ce
venea de pe o creangă de stejar.
- Sărut mâna doamnă Maria! Servus Dorine! îi salută
cineva de pe banca din faţa lor.
Se întoarseră şi surprinşi l-au văzut pe Constantin
Zorescu, scriitorul care divorţase de curând de soţie.
Stătea singur pe bancă.
- Servus Costi!
- Ne bucurăm că te vedem, zise Maria.
- Staţi şi voi puţin, mai odihniţi-vă!
Se aşezară, încadrându-l. Simţiră în glasul lui tristeţea.
46

Inelul de iarbă
- Se pare că eşti supărat, Costi? îndrăzni să-l întrebe
Maria.
- Sunt!
- Care e motivul? Că, doar ai divorţat de mult.
- M-a părăsit femeia cu care trăiam...
- De ce?! întrebă curios Dorin.
- Ehe, poveste lungă... Aveţi timp să o ascultaţi?
- Spune-o! îl rugă Maria, pe care începuse s-o roadă
curiozitatea.
Cu talentul lui, cunoscut, de narator, îşi începu
povestea...
- Aşa cum o ştiţi pe Sonia şi-a ajutat mereu fraţii.
Astfel, în urmă cu treizeci de ani, a adus-o aici la Cluj
pe sora ei cea mică, Florica, să o înscrie la liceul seral.
Era o fată drăguţă. Noi locuiam, pe atunci, într-o
garsonieră în cartierul Gheorghieni, aşa că dormeam
toţi trei într-un pat mare încadrat de două noptiere de
nuc. Moştenire de la bunicu’. Sonia lucra pe atunci la
ziarul judeţean şi trebuia să fie la ora 7:00 la redacţie.
Eu lucram la Radio, având emisiune la ora 14:00. În
aceste condiţii dormeam mai târziu. M-a pus dracul, să
pun, la început mâinile pe sânii fetei. Erau tari ca
piatra! Ea, cred că se făcea că doarme. Asta a fost în
prima dimineaţă. Toată ziua nu a zis nimic, nici eu nu i-
am spus niciun cuvânt. A doua zi dimineaţă, m-am
apropiat de Florica şi i-am strecurat mâna în chiloţi. I-
am mângâiat părul dintre picioare, chiar i-am atins
organul iubirii. Să mă scuzaţi doamnă Maria! Dar
acesta este adevărul!
47

Al Florin Ţene
- Nu-i nimic... povesteşte mai departe!
- Atunci, Florica s-a lipit de mine, mâna mi-a alunecat
între picioarele ei, i-am mângâiat cu tandreţe minunata
pajiste publiană şi am început să o sărut. Asta s-a
întâmplat a doua zi de dimineaţă. Toată ziua nici ea,
nici eu n-am zis nimic. Doar că, de câte ori trecea pe
lângă mine, dinadins îşi strivea sânii de corpul meu,
chiar şi când era acasă Maria. Când doream să fac
dragoste cu nevasta, o trimeteam la cumpărături. Erau
momente când ne aflam în punctual culminant când...,
chiar, i-am cerut voie nevesti, să o am pe soră-sa.
- Poţi! Dacă te lasă, mi-a răspuns gâfâind...
A treia dimineaţă, am constatat că Florica nu avea
chiloţii pe ea. Parcă aştepta.
- Te rog să fi blând cu mine... sunt virgină! Mi-a şoptit
la ureche...
Pentru mine a fost momentul în care parcă îmi sunau
în urechi „Anotimpurile” lui Vivaldi. Povestea asta s-a
repetat în fiecare dimineaţă, până s-a măritat. În prima
noapte a nunţi, pentru al convinge pe soţul ei că este
virgină, am învăţat-o să i-a o băşică de la un peşte
proaspăt şi să o stoarcă sub ea, pentru a păta cu
sânge cearceaful. Era un obicei barbar ca... socrul
mare să arate nuntaşilor pata de sânge de pe
cearceaf. Aşa a şi făcut. A doua zi cearceaful a fost
arătat mesenilor. Am privit-o pe Florica... Se roşise
toată. Mă privea cu tristeţe... Apoi, aproape
săptămânal venea la mine. Timp de 28 de ani!!! Până
acum o lună când a plecat în Spania să lucreze.
48

Inelul de iarbă
Bărbatul ei devenise şomer. Simultan m-a părăsit şi
Sonia... Acum sunt fără nevastă şi... fără sora ei. Mă
simt un însingurat!
- Găseşte-ţi şi tu o altă femeie! îi zise Dorin, făcându-i
cu ochiul...
- E greu. Am îmbătrânit. Florica începuse să mă
înţeleagă, mă mai ajuta, din când, în când... Închei
dragii mei, cu ce spunea George Bernard Shaw că
„Viaţa nu este decât un şir de nebunii inspirate!”
Maria se ridică de pe bancă în acelaşi timp cu Dorin.
Se făcuse târziu.
- Îţi dorim o noapte liniştită.
- Vă mulţumesc, prieteni dragi!
Cei doi, ţinându-se de mână se îndepărtară, mergând
alene pe alee spre staţia de tramvai. De când începuse
să scrie acest roman, Dorin a observat că este deseori
urmărit de un bărbat. Acelaşi care sub pretextul că
fotografiază unele clădiri ale oraşului, îl surprindea în
obiectiv. Era un ins îmbrăcat în negru care şi în parc a
trecse pe lângă ei...
***
A doua zi Dorin şi-a respectat programul. Încă de
dimineaţă a început să-şi butoneze la calculator
romanul. Îşi propusese să înceapă pagina cu un citat
din Albert Einstein, care, surprinzător, se potrivea
zilelor actuale şi neamului omenesc: „Doar două lucruri
49

Al Florin Ţene
sunt infinite: Universul şi prostia umană, şi nu sunt
sigur în legătură cu Universul”, după care a început să
scrie.
*
Aţi simţit vreodată diferenţa dintre a citi şi a trăi?
Personajul meu a gustat-o. E atât de adâncă. E
asemenea drumului dintre infern şi paradis. E atât de
amară, pe cât de dulce.
Aţi simţit vreodată cum se ofileşte iarna? Se ofileşte
precum macii îmbujoraţi, precum frunzele îngălbenite
de frica toamnei târzii, precum părul verde al naturii ce
se pârjoleşte. Seacă precum apa pârului sorbită de
soare.
A citi se stinge precum mugurul iernii ofilit de soare. A
trăi înfloreşte precum natură în primăvara eternităţii.
Cititul fără a simţi transformarea trăirii este sec, nu are
rod, nu simte dor de muguri şi dureri de rădăcini.
Şi după cum spuneam, personajul meu, Ion Goară, a
gustat diferenţa dintre a citi şi a trăi. El s-a născut în
localitatea Bolvaşniţa, judeţul Caraş Severin, un
paradis terestru pierdut printre munţi. Muntele Mic şi
Ţarcu îi zâmbeau a eternitate. Localităţile vecine Valea
Timişului, Vârciorova, Borlova, Vălişoara şi Ilova
gustau şi ele din florile sălbaticei naturi.
50

Inelul de iarbă
După ce părăseşti drumul naţional ce face legătura
între Municipiul Caransebeş şi staţiunea Băile
Herculane, după localitatea Buchin se face un drum la
stânga ce te invită să cunoşti Valea Timişului. Din
Valea Timişului păşeşti în Bolvaşniţa iar dacă mai faci
câţiva paşi în Vârciorova, localitate la poalele căreia se
află muntele Ţarcu, munte la care se ajunge prin
plaiurile Muscel şi Padeş. În partea stângă a localităţii
Vârciorova se află Muntele Mic. Din Bolvaşniţa se
poate ajunge pe Muntele Mic iar dacă treci colnicul dai
de localitatea Borlova. Tot peste colnic, la dreapta, se
zăreşte Vălişoara, iar puţin mai sus Ilova. În dreptul
localităţii Ilova se află o piatră mare cu o cruce pe ea
numită Cleanţul Ilovei.
De mic copil Ion a pătruns dincolo de imaginea din
oglindă. Nu s-a mulţumit cu a citi împrejurimile, el a
căutat a trăi prin toate şi pentru toate. Primul pas spre
a trăi l-a făcut prin joc. Pe atunci el afirmă că jocul este
primul pas spre modelarea personalităţii. Numai că
tovarăşii lui de joacă nu puteau depăşi graniţele
tipizate ale verbului a citi, nu puteau să se transforme.
Jocurile lor erau banale. Se jucau doar ceea ce au
deprins de la cei care au lăsat la o parte jucăriile. Nu
încercau să modeleze ceva al lor.
Într-o primăvară, la început de mărţişor, băieţii şi fetele
îşi alegeau babele. Toţi îşi alegeau baba în funcţie de
ziua în care s-au născut, de exemplu douăzeci şi patru,
51

Al Florin Ţene
doi şi cu patru făceau şase, prin urmare şase martie
era ziua cu pricina sau dacă s-au născut într-o zi de
sâmbătă ca exemplu îşi puteau alege baba sâmbăta.
Dacă ziua era frumoasă, cu mult soare, se prevestea
un an bun pentru persoana cu pricina, dacă era
posomorâtă, înnorată, ba mai mult, friguroasă,
ploioasă, anul se anunţa a fi greu. Ion nu a dorit să-şi
aleagă baba după tiparul obişnuit şi le-a spus că el îşi
va alege baba după ce au trecut toate zilele ei. O va
alege pe cea mai frumoasă. Cu toţii l-au privit ciudat şi
l-au exclus din jocul lor.
- De ce trebuie să ne alegem o babă ce se arată tristă
şi să gândim negativ? întrebă Ion.
- Ai tu altă propunere? îi răspunse cu o altă întrebare
Ionăşel Butoiaş.
- Da, o babă ce a trecut, una frumoasă!
- Nu se poate, afirmă Gheorghe Rădoi, aşa este
tradiţia.
- Dar fiecare poate să-şi scrie şi singur destinul,
adăugă Ion.
- Nu-i adevărat! Floarea Mitrache, Ileana lui Stăneşti s-
a căsătorit cu Petrea lui Avrămoni pe care l-a visat în
noaptea de Bobotează.
- Da... Pentru că nu gândiţi sănătos, se grăbi să
completeze Ion. Omul îşi scrie propriul destin. E bine
că cei doi s-au căsătorit, însă dacă jocul îţi arată
necazuri nu trebuie să ţi le aduci singur în viaţă, aşa că
e mai bine să schimbăm regulile jocului.
52

Inelul de iarbă
Şi de atunci, de la acel banal incident cum am zice
fiecare dintre noi, Ion nu a mai fost acceptat de ceilalţi
copii. A devenit un singuratic. În ochii tuturor era un
ciudat. Atât copiii îl evitau, cât şi adulţii. Cei care nu l-
au cunoscut aveau o teamă în a se apropia de el
datorită clevetirilor consătenilor. Şi aşa era... Ion nu
ştia să se joace... după regulile stabilite de alţii. El
dorea să urmărească alte reguli, reguli analizate de el,
însă neacceptate de cei ce erau de vârsta lui. Dar
povestea jocului a trecut cu timpul. Devenise măricel şi
părinţii l-au pus să intre la griji. L-au trimis cu oile la
păşune pe muntele Ţarcu. Totuşi nimic nu-l deranjă
mai tare pe Ion decât condiţia de animal al omului. Vă
întrebaţi poate de ce „condiţie de animal”? Nimic mai
simplu de explicat în mintea lui Ion! Observa că omul
munceşte de dimineaţa până seara doar pentru trup.
Cultivă pământul, creşte animale pentru desfătarea
pântecelui, îşi construieşte locuinţă pentru confortul
trupului. Şi celelalte vieţuitoare terestre, telurice,
acvatice sau eoliene fac la fel. Ursul îşi găseşte
bârlogul în crăpăturile muntelui. Păsările îşi construiesc
cuiburile, se reproduc, apoi îşi hrănesc pântecele.
Furnica îşi construieşte muşuroiul şi adună acolo o
mulţime de grăunţe pentru trup. Peştii îşi găsesc
locuinţă şi hrană printre alge.
Ion dorea altceva de la viaţă. Omul este o fiinţă
raţională prin urmare nu putea concepe ca această
fiinţă se limitează la nonvaloare. Şi-ar fi dorit să le
53

Al Florin Ţene
schimbe gândirea distructivă. A încercat iniţial cu
propria familie. Le-a explicat că omul nu trăieşte în
această lume doar pentru a se îngriji de cele ale
trupului şi pentru a se reproduce. Aşa ceva fac şi toate
necuvântătoarele. Omul este dator, le-a explicat, să
caute valorile spirituale, să se transforme prin ele în
energia vieţii acestui univers. Dar încercarea lui a fost
zadarnică. Până şi părinţii l-au catalogat drept un
ciudat dând dreptate celor care cleveteau.
Pe când se afla cu oile la păşune aduna din toate
elementele naturii diferite probe. A început să
cerceteze frunze, arbori, rădăcini. Făcuse rost şi de un
manual de botanică. A înţeles câtă răbdare are fiecare
element al cadrului natural în a-şi crea propria fiinţă.
Adesea câte o sămânţă purtată pe braţele vântului
părăseşte mediul eolian, se uneşte cu teluricul şi îşi
împleteşte rădăcini. Pe iarbă nu a putut să o înţeleagă
iniţial. I se părea aidoma tuturor celor ce se îngrijesc
doar de cele trupeşti. O vedea cum se arunca în a-şi
înălţa trupul mlădios în văzduh. O admira cum se
împodobeşte pe zi ce trece devenind tot mai
mătăsoasă. Totuşi ea avea ceva aparte. Nu făcea totul
pentru fiinţa-i pieritoare. Ea culegea lacrimile dimineţii
şi gusta înţelepciunea. Era oază de lumină verde a
naturii.
Oile erau atât de supuse. Blândeţea lor te făcea să le
ierţi naiva fiinţă ce se complăcea în hrană şi
54

Inelul de iarbă
reproducere. Cu toate acestea aveau ceva spiritual.
Aveau un exemplu de ascultare, de smerenie. De i-ar
urma modelul, omul ar mai uita de boala clevetirii ce
strică imaginea celor din jur.
Cândva Ion a încercat să sculpteze în lemn fiinţa
naturii prin formele ce o îmbracă, dar nu s-a putut
bucura prea mult de acest lucru. Părinţii i-au luat
operele de artă şi au întreţinut focul cu ele supăraţi, că
au fost irosite bucăţele din cei mai buni butuci, pentru
ca fiul lor cel fără minte, după cum îl numeau, să poată
să-şi desăvârşească jocul.
Bucătăria a văzut-o Ion ca pe un laborator de chimie.
Învăţase la şcoală şi câteva reacţii chimice. În
bucătărie a încercat să descopere altele noi. Pentru
început a luat o picătură de sirop de zmeură şi a
presărat-o într-un pahar cu apă. Picătura a început să
se dilueze. Pe urmă a luat capacul de pe oală în care
mâncarea fierbea şi aburul i-a ars mâna, după cum a
făcut-o şi untura în care a pus el nişte bucăţi de carne
abia scoase din supă. Mai apoi a încercat să amestece
cât mai multe alimente şi să creeze noi reţete respinse
de toţi. A ascuns şi un vas cu mâncare pe care a lăsato
să se altereze spre a-i studia reacţia explozivă.
Plantele descoperite pe munte a încercat să le
combine pentru a obţine o gamă variată de ceaiuri
benefice sănătăţii. Astfel fructele de afin le amesteca
cu cele de cătină şi obţinea un ceai bun pentru
55

Al Florin Ţene
menţinerea glicemiei la valori normale. Măceşele şi
coarnele le folosea pentru a prepara ceaiuri adjuvante
în tensiunea arterială. Totuşi trebuia să găsească în
sine un ideal care să-l reprezinte, care să-i
caracterizeze personalitatea, un ideal pentru care să
merite să trăieşti, un ideal care să-l transforme.
Într-o duminică a mers la biserică. Acolo a zărit o fată
angelică. Pe acea fată nu a mai întâlnit-o până atunci.
Probabil se mutase de curând cu familia ei în satul lui
natal. La finalul slujbei şi-a luat inima în dinţi şi a
schimbat câteva vorbe cu ea.
- Nu te-am mai văzut prin sat, eşti în vizită la nişte
cunoştinţe sau ţi-ai mutat domiciliul în această superbă
zonă montană?
- Am venit la nişte rude pentru a locui până la majorat.
Părinţii mei au avut un accident şi s-au mutat în
ceruri... Am fost foarte rănită spiritual. S-a năruit totul.
Toată credinţa mea s-a clătinat, iar acum nu o mai
regăsesc. Nu mai ştiu ce îmi doresc. Nu mai înţeleg
viaţa.
- E simplu. Roagă-te astfel: „Doamne eu nu mai cred în
nimic, crezi Tu pentru mine, ajută-mă în necredinţa
mea prin credinţa Ta!”.
- Nici nu şti cât de mult m-au ajutat vorbele tale. Au
reuşit să pătrundă stânca şi să o modeleze precum ai
modela lutul.
- Mă bucur că te-am putut ajuta. Apropo, Ion Goară! Şi
i-a întins o mână muncită, plină de bătături.
56

Inelul de iarbă
- Magda Ştefănescu. Prieteni? Întinzându-i la rândul ei
mâna.
- Prieteni!
Şi s-a bucurat Ion pentru Magda. În sfârşit, gândea el,
un om care nu se limitează doar la trup. Un om ce şi-a
găsit idealul în credinţa în Dumnezeu. Un om ce a
înţeles paşii spre transformarea spirituală. De altfel
singurul om ce îl consideră pe el prieten, singurul om
ce i-a apreciat un sfat, singurul om ce nu îl
dispreţuieşte. Păcat doar că el în timiditatea lui nu a
putut să-i spună ceea ce simte pentru ea. Şi ea, ea a
crescut. I-a zâmbit. Apoi s-a căsătorit...
A căutat un ideal spiritual în frunze, în seminţe, în
fructe în flori, în vânt, în cuvânt, însă idealul lui se
ascundea în dragoste. Dar tocmai de acest ideal s-a
speriat. A fugit de propriul ideal. A fost un laş. Nu i-a
putut privi faţa. Nici el nu s-a putut transforma, după
cum nici cei pe care i-a sfătuit el să renunţe la a se mai
rătăci prin deşertăciunea animalicului nu au făcut-o.
A trecut viaţa pe lângă el. Nici nu a simţit-o în
alergarea lui după frunze şi flori. Acum e bătrân. Stă
sub nucul din grădină şi se gândeşte că mai mult parcă
au câştigat cei ce s-au limitat doar la acţiunile
condamnate de el, mâncare şi reproducere. El nu a
reuşit să se ridice în eternul vieţii cu nimic deosebit
care să-i poarte numele şi să fie folosit generaţii de
generaţii. A cercetat şi a cercetat...
57

Al Florin Ţene
Stătea la umbra nucului bătrân. Deodată un pui de
înger i-a atins umărul. A tresărit.
- La ce cugetă bătrânul Ion? l-a întrebat îngerul.
- La viaţă... Ce viaţă!
- Ce ai încercat să culegi tu de pe aripile ei?
- Nemurirea.
- Şi ai cules-o?
- Nu. I-am gustat doar amărăciunea şi m-am pierdut în
neînţelesuri.
- Prin urmare nu ai adunat fructe?
- Nici muguri, nici frunze, nici flori şi am uitat să-mi
împletesc rădăcini.
- Şi până la urmă ai înţeles unde este ascuns ochiul de
mare?
- Da, am înţeles, dar e atât de târziu.
- Unde?
- În iubire.
- Ai descoperit acea forţă ce biruie eternitatea?
- Da... însă am lăsat-o să zboare.
- De ce?
- Mi-a fost teamă că dacă prind un înger de o aripă,
apoi îl strâng la piept îi rănesc strălucirea.
- Ai greşit?
- Da.
- De ce?
- Pentru că... Abia acum înţeleg. Nu-i răneam
strălucirea, ci învăţam să strălucim unul prin altul.
- Ce înţelegi prin strălucire?
58

Inelul de iarbă
- Fericire, ideal, valoarea eului ce nu se rătăceşte în
deşertăciune, energia vieţii veşnice.
- Prin urmare ai fost nefericit?
- Nu... Am gustat o picătură din zâmbetul ei şi am
îmbrăţişat o aripă din imaginea ei. Doar că...
- Ce?
- Am uitat să trăiesc...
- Poate vei descoperi viaţa dincolo de frunze şi flori şi
rădăcini.
- Prin urmare ai venit să mă ajuţi să trec pragul?
- Ca să nu-ţi fie temă.
- Acum nu mai îmi este teamă de nimic... Mă voi
transforma după moarte.
*
Dar nu a fost aşa, nu s-a transformat. Îngerul a fost un
vis, o refulare a conştiinţei, o umbră de frunze, de
muguri şi rădăcini pierdută în răcoarea nucului bătrân.
A rămas tot în această lume, mereu într-o continuă
neînţelegere cu timpul... Timpul, acea fiinţă himerică i-
a sorbit lui Ion toată energia, i-a rătăcit sufletul. Mereu
într-o criză de timp, mereu superficial în toate, începea
un lucru ce părea să fie măreţ, apoi se pierdea lovit de
timp.
Şi aşa alerga după plante de leac, apoi combina
seminţele florilor semănate pentru noi culori şi
parfumuri, ca mai pe urmă să se sperie de timp, de
copilul jucăuş al vremurilor. Şi câte discuţii nu a avut cu
59

Al Florin Ţene
timpul. I-a cerut un răgaz, însă aceasta i-a întors
spatele râzând. Nu avea răbdare cu Ion. Iar Ion se
oprea din noile lui descoperiri ca un ceasornic greu şi
ruginit. De fapt se temea, se temea de clipa timpului
ce-l sorbea în veşnicie.
Când primăvara bătea la poarta naturii, când soarele
îşi arunca ochiul peste muguri de arbori, de iarbă, de
flori, de seminţe, când albinele îşi făceau zborul de
curăţire în vederea cercetării miilor de universuri
ascunse în plante şi flori, Ion îşi începea un nou
proiect. Şi îl începea cu atâta viaţă, cu atâta suflet, cu
atâta primăvară, însă se izbea de timp. Totuşi îi plăcea
ce făcea, descoperirile îi zâmbeau, însă teama că
veşnicia îl va chema prea curând îl amesteca, îl
spulbera, îl arunca în văi necunoscute şi se pierdea, nu
mai finaliza începutul şi căuta ceva care să nu necesite
prea multă clipă şi cum nu găsea decât cărări lungi şi
anevoioase se rătăcea, iar timpul trecea a cenuşiu, a
răzbunare.
Într-o noapte l-a visat. Era el, numai el putea să fie,
timpul, amicul lui de-o viaţă. Şi acest amic al lui avea
chipul uscăţiv, ochii ca doi bulgări de pământ, părul
trenă de cer şi era înalt, foarte înalt. Se desprindea
dintr-o lume de umbre şi se pierdea în Egheriş. L-a
urmărit mult cu privirea cum se scaldă în apele reci ale
pârâului, până ce a fost trezit din vraja timpului de una
din invenţiile ce Ion le-a încercat. Şi invenţia aceea a
60

Inelul de iarbă
început să tuşească şi să facă atâta zgomot. Era
probabil un fel de ceas deşteptător nefinalizat încă.
A doua zi Ion a mers pe malul Egherişului. Înţelegea el
prea bine că visul i-a fost un mesaj şi că de acolo
trebuia să înceapă marea lui descoperire, descoperire
ce îl va scoate din anonimat. Pe malul pârâului se afla
şi Pătru Lupu. Pătru era un pasionat pescar. De
dimineaţa până seara stătea pe malul apei şi îşi
oglindea gândurile în undele ei cristaline. Când şi când
câte un peştişor mai neiniţiat se prindea în acul undiţei
lui şi îl trezea din visare. Cu Pătru îi plăcea lui Ion să
comunice. Avea impresia că îi împărtăşeşte aceleaşi
gânduri.
- Bun lucru, Pătrule!
- Mulţam, Ioane.
- Ai prins ceva peşte?
- Astăzi nu. Şi când stau să mă gândesc i-am promis
Măriei Lungu câţiva peşti frumoşi în schimbul unei
plăcinte cu brânză... Şi se va pregăti femeia cu plăcinta
fără să primească plata. Nu mă mai scaldă nici
Egherişul de vorbele ce-mi vor auzi urechile de nu-mi
voi ţine promisiunea ce i-am făcut.
- E iute la mânie şi rea de gură, o ştie tot satul. N-ai
făcut bine că te-ai prins în a-i promite ceva.
- Mi-am dorit să mănânc plăcintă cu brânză...
- Asta e. Pasiunile noastre nu ne-au permis o familie.
- Ciudaţii satului.
- Şi când te gândeşti că nu am mutat munţii.
61

Al Florin Ţene
- De-i mutam măcar eram nişte ciudaţi simpatici.
- Uite... S-a prins un peşte.
- Parcă doar acesta. S-au mai prins şi alţii şi i-am lăsat
mai apoi să se bucure de viaţă.
- Ai dreptate. Cui nu-i place să se lase mângâiat de
ochii destinului, purtat pe clipele vieţii, îndulcit cu
fericirea din oglindă umbrelor?
- Tot maestru al cuvintelor sufleteşti ai rămas, Ioane.
- Şi tu ai rămas acelaşi visător ce se lasă furat de
seninul apelor.
- În rest ce mai spui că faci?
- Veşnica mea luptă cu timpul îmi ocupă toată viaţa.
Chiar nu-l mai înţeleg. Am început să-i cercetez toate
colţişoarele fiinţei pentru a găsi o portiţă de scăpare din
tentaculele lui dar nu am găsit. E un labirint fără ieşire.
Cu cât te pierzi mai mult în neînţelesul lui, cu atât mai
mult te soarbe în închisoarea-i de stâncă. Am ajuns la
concluzia că toţi suntem fir de pământ. Iar firul de
pământ îşi plăteşte datoria.
- Dar noi cei care ne-am rupt de pământ prin ideal?
- Lumea şi toate ce sunt au fost făcute de Dumnezeu
prin cuvânt. Noi suntem iubitori ai cuvântului, însă
suntem şi fir de pământ. Cuvântul e viaţa ce nu se
supune timpului şi se pierde în eternitate. Noi îl iubim.
Dorim să împletim idealul nostru prin arta cuvântului,
însă suntem şi sămânţă de pământ, iar pământul îşi
cere plata pentru energia dăruită. Pământul e cel ce ne
câştigă o clipă din braţele timpului acestui veac.
62

Inelul de iarbă
- Prin urmare şi cei ce sunt fii ai cuvântului vor fi furaţi
de firul de pământ şi închişi în timp spre o veşnicie
promisă. Va trece şi frunză, şi iarbă, şi muntele şi
valea, va trece şi iarna, şi vara şi toamna, se va risipi
primăvara, vom trece şi noi, vor zbura şi cuvintele
purtate de timp, iar pământul îşi va lua prada.
- Astă noapte...
Ilişca lui Buitu, papagalul satului, se întâmplă să treacă
pe lângă pârâu cu un sac de urzici în spate ce urma să
le fiarbă pentru porci.
- Frumos vă stă, începuse Ilişca, oameni în toată firea
să vă pierdeţi vremea cât este ziulica de lungă cu
nimicuri. Tot satul râde de voi. Unul pare că s-a
transformat în sirenă, doar atâta că nu e femeie, iar
altul în Aristotel.
- Ce şti tu de sirene sau de Aristotel?
- Dar tu Ioane ce şti despre cum laşi timpul să treacă
pe lângă tine degeaba?
- Timpul... Spuneam că astă noapte am visat...
- Oameni în toată firea şi fără minte... Ruşine!
Şi după ce-i ocărî astfel Ilişca plecă lăsându-i în plata
Domnului.
- Ce înţelege ea sau oamenii din sat, adăugase Ion,
nimic! Toată ziua muncesc pentru cel mai nesătul idol,
trupul. Şi ne acuză pe noi că pierdem timpul, însă ei îl
irosesc fără să mai cântărească deloc lucrul acesta.
63

Al Florin Ţene
Până şi tu Pătrule te-ai lăsat ispitit de o plăcintă cu
brânză prin preţul propriului tău ideal, peştele.
- Ei, Ioane! Fiecare e supus greşelilor. Meşterul
Manole din balada populară Monastirea Argeşului
iubea două lucruri în viaţă, pe Ana şi arta. Şi a ales să
dea câştig de cauză artistului, iar omul, omul a pierit în
suferinţă.
- A greşit Manole. Cea mai puternică forţă din univers e
iubirea. Noi am fost creaţi din iubire. Dacă înţelegem
această taină suntem mari. Dumnezeu e iubire şi se
găseşte în fiecare din noi. Fiecare om e iubire şi astfel
caută iubirea şi doar prin ea poate să fie împlinit şi
fericit. Aşadar prin iubire biruim timpul şi câştigăm
veşnicia... Da... Cred că am găsit răspunsul la
întrebarea mea, Pătrule.
- Da, Ioane, dar m-am rătăcit eu. Spuneai de un vis? Şi
Manole a visat înainte ca Ana să devină altarul creaţiei
lui.
- Am visat timpul. Se metamorfozase într-un tânăr ce
se oglindea în apele Egherişului. Părea că-şi caută
propria identitate, dar acum am înţeles. Timpul mă
căuta pe mine şi eu pe el. Ne-am descoperit unul pe
altul pe malul Egherişului prin convorbirea avută cu
tine Pătrule. Acum ştiu cum să câştig veşnicia mulţumit
sufleteşte, prin dragoste.
- Ioane, uite ce îţi propun. Haide să ne scăldăm în
Egheriş. Poate ne lăsăm cuprinşi de noi înţelesuri ale
universului.
64

Inelul de iarbă
- Înţelesuri mai mari decât iubirea nu pot să existe, dar
este o experienţă plăcută să ne lăsăm purtaţi pe
undele răcoroase ale Egherişului.
S-au dezbrăcat de haine şi au intrat în apă. Era o
plăcere să simtă apa mângâindu-le trupul, masându-le
simţurile şi încărcându-le spiritul cu energie
primordială. Curenţii ei îi purta spre gura de vărsare în
Timiş, iar ei păreau a se fi transformat în zeităţi ale
apelor, pesemne în Poseidon, Neptun sau Oceanus.
Luciul apei îi hipnotiza, îi scălda într-o lume a viselor.
Nimic nu mai părea real. Timpul parcă îşi pierduse şi el
pentru o clipă însemnătatea. Energia apei îi relaxa. Se
lăsau duşi de ea departe de griji, de idealuri, de
deşertăciune, departe de aurul stricăcios şi departe de
timpul diamantelor eternităţii. Târziu, dar foarte târziu,
atât de târziu încât erau la un pas de a se transforma
din prizonierii timpului în prizonierii apei, s-au trezit
datorită lunii ce prinsese a se oglindi în apă în chip de
sirenă.
- Ioane, e timpul să păşim pe uscat... Au coborât
sirenele din cer spre inima apelor să ne urmărească şi
se pot întâmpla lucruri dintr-o lume a umbrelor.
Au părăsit apele Egherişului storşi parcă de orice urmă
de lacrimă. S-au îmbrăcat, mai apoi s-au aşezat pe un
butuc uitat de vreme şi s-au lăsat furaţi de această
dată în văzduhul scăldat printre stele şi pictat de lună...
65

Al Florin Ţene
*
Acum însă Ion este bătrân. Părul îi este pictat cu
ghiocei albi. Ochii îi sunt atât de mici încât par să se
ascundă ruşinaţi sub pleoape. Şi aşteaptă. Aşteaptă
nunta cu veşnicia pe care nu a reuşit s-o cucerească în
această viaţă a deşertăciunilor. Şi este atât de
emoţionat că o mireasă în ziua nunţii ei. Sau poate mai
mult de atât, pentru că el nu-şi cunoaşte aleasa.
Posibil să fie una din fiicele timpului şi va avea de furcă
cu acelaşi amic şi în lumea umbrelor de suflet. De fapt
aşteaptă transformarea...
Şi cât de mult şi-a dorit transformarea, însă tot pe atât
de mult se simţea respins, gonit de ea. Şi-ar fi dorit un
drum lin, însă timpul l-a pus mereu în dificultate.
Odinioară transforma munţii în porţile fermecate ale
Edenului, apele le transformă în văzduhul necuprins cu
mintea omenească, soarele îl transformă în roua
mângâietoare a florilor. Acum însă doreşte să se
transforme pe el însuşi şi a descoperit cum, prin iubire.
Găsise o soluţie. Dumnezeu poate să fie descoperit în
tot ceea ce te înconjoară. Prima dată şi-a îngrijit
grădina. Acum grădina părea palatul florilor. Mulţimea
de trandafiri îşi pregăteau haine colorate şi parfumate
şi-şi ascuţeau spinii. Mai apoi şi-a reparat căsuţa. A
făcut rost de mai multe pături şi comode, iar apoi a
întocmit actele necesare deschiderii unui azil de
bătrâni în propria lui casă. Bătrânii, acei necăjiţi ai
66

Inelul de iarbă
sorţii, meritau iubire. Câtă iubire au dăruit ei probabil în
deplinătatea fiinţei, iar acum tot ceea ce le-a furat
sufletul, le-a întors spatele. De fapt sufletul nu poate să
fie furat, impropriu pot afirma, furat, sufletul s-a dăruit
şi s-a jertfit cu fiecare picătură de iubire. A crescut din
nou mai mare şi mai mare, pentru ca să se dăruiască
mai mult şi mai mult.
*
Totul a început într-o noapte când şi-a cunoscut umbra
sufletului. Îngerul i-a deschis faţa ei luminoasă prin
acel vis... Mai apoi timpul i-a transmis un mesaj. De
atunci a început să călătorească prin suflet ca printr-un
portal şi să descopere că înţelepciunea e Dumnezeu
iar iubirea idealul pe care l-a căutat întotdeauna. Acum
s-a dedicat iubirii. Bătrânii îi sorb fiecare părticică a
fiinţei căutând în el iubirea pierdută de odinioară. Şi
totuşi privit în noapte azilul părea un straniu laborator
de suflete cenuşii. Chipuri palide şi triste se zăreau prin
geamurile slab luminate. Din depărtare clădirea
azilului, de fapt casa părintească a lui Ion, părea un
cavou ferecat, fără o uşă de intrare sau ieşire. Doar
spărtura din gardul ce străjuia grădina azilului strica
toată poezia cavoului. Acea uşiţă improvizată din
grădină părea singura legătură cu lumea reală.
Azilul, noul proiect al lui Ion, proiect dedicat iubirii de
aproapele şi bineînţeles iubirii de Dumnezeu, căci
Dumnezeu e în fiecare fiinţă, ţi se înfăţişează iniţial ca
67

Al Florin Ţene
un adevărat labirint de saloane... Bătrânii, prizonierii
acestei clădiri, par să nu doarmă nicicând. Ei parcă
aşteaptă. Aşteaptă cu zi, cu noapte ceva. Fiecare
aşteaptă cuminte în salonul său o mângâiere
sufletească, acea căldură a dragostei care părea să-i
fii uitat demult. Ochii lor, pierduţi în conturul feţei,
privesc în gol.
Ion a înţeles pentru prima dată în viaţa lui că poţi citi
sufletul unui om prin ochi. Ochii, oglinda sufletului spun
totul. Priveşte un om bătrân în ochi şi aceştia îţi vor
spune dacă a fost fericit sau trist în viaţă! Îşi spunea
adesea Ion în suflet. Da, ochii trădează totul. Nu
trebuie să plângă în acel moment sau faţa, gazda
ochilor, să râdă. Ei au o umbră ce îi detaşează de
momentul respectiv, acea umbră arată tot ce a simţit
un om întreagă viaţă.
Şi în azilul lui Ion nu licăreau prin semiîntunericul
saloanelor decât ochi trişti, nicio lumină a unei fericiri
pierdute nu strălucea în adâncul misterului lor. A trecut
viaţa pe lângă acei oameni degeaba, timpul nu i-a
iertat, iar ei au rămas ca nişte umbre ce plâng un
destin ce putea să fie scăldat în fericire. Oglinda
sufletului lor nu mai reflecta decât o umbră ştearsă.
Ochii lor au devenit umbra sufletului. Ei nu vorbeau,
dar ochii lor spuneau totul.
68

Inelul de iarbă
În aripa dreaptă a clădirii se afla o cameră scăldată
într-un întuneric de nepătruns. Doi licurici brăzdau
acea întunecime voind parcă să o înghită pentru a
descoperi lumina. Ion a încercat să lumineze acea
încăpere dar purtătoarea celor două făclii nu l-a lăsat.
Era singură umbră din acel sinistru loc care a lăsat
pentru o clipă cuvintele să comunice:
- Nu!
- De ce?
- Am căzut în întuneric, voi rămâne cu sufletul lui până
la sfârşitul vieţii mele pământeşti.
- Dar... ochii... ochii fiecăruia dintre voi... cei uitaţi de
toţi ascund cele mai grele poveşti... Tu îţi ascunzi ochii
în întuneric şi cu toate astea ei îmi vorbesc... De ce?
- Suferinţa se poate transmite prin ochii celui pierdut şi
celor mai visători oameni, spun visători, ca să nu spun
oameni care nu preţuiesc esenţa clipelor vieţii.
- Cum?
- Fiecare om e un izvor de energie, e voinţă, e forţă, e
lumină. Dacă fac un pas greşit energia vieţii lor le
poate fi transformată în ceva malefic, insuportabil.
- Şi toate acestea prin ochi?
- Prin umbra sufletului.
- Cine e umbra sufletului?
- Ochii!
- Aşadar ochii... ochii spun totul.
- Da... Eu nu vreau să transmit suferinţa vieţii mele
niciunei alte persoane.
- Ce te face să crezi că vei reuşi acest lucru?
69

Al Florin Ţene
- Era demult... Nu pot să uit acei ochi, mă implorau, leam
oferit apă, însă ei tot implorau milă, mi-au intrat în
suflet...
- Apă?
- Da, apă, o picătură cereau, da, cereau apă, multă
apă...
- Despre ce apă vorbeşti?
- Marea... Ai adormit vreodată legănat de glasul mării,
de cântecul ei fermecat?
- Nu.
- Eu o port în suflet, marea mi-a devenit soră a
destinului, noapte de noapte, ani la rând... Acum nu
mai pot să dorm noaptea, căci glasul ei fermecat nu-mi
mai cântă. E atât de liniştitor glasul ei, aduce atâta
pace.
- Nu mai înţeleg nimic.
- Ce nu înţelegi?
- Ce legătură au ochii ce-ţi cerşeau o picătură de apă
cu marea?
- Au o legătură. Cei doi ochi sunt soarele şi luna... Un
răsărit la malul mării ai văzut?
- Nu, însă am văzut un răsărit de soare la munte... Un
nimb roşiatic se iveşte sfios din umbra muntelui şi
aleargă să cucerească văzduhul. Când ajunge să se
dezlipească de muntele mamă scaldă văzduhul într-o
mare de sânge, mai apoi îşi făureşte săgeţi luminoase,
îşi împleteşte coroniţa şi începe să guverneze ziua.
- Atunci înţelegi. Dacă pentru tine soare se naşte din
inima muntelui, pentru mine soarele se naşte din mare
70

Inelul de iarbă
în fiecare dimineaţă... Marea primeşte culoarea
sângelui când se naşte el pentru a fi purtat apoi de cer
în braţe, urcat în slavă şi plimbat prin lume până la
apus când zâmbeşte celuilalt ochi, luna...
- Şi ţi-au cerut aceşti aştri apa mării?
- Da, însă am vrut să o păstrez doar pentru mine, eram
o sirenă egoistă.
- Sirenă?
- M-am născut în inima mării, dintr-o scoică. Perla
scoicii eram eu, o sirenă... Un căluţ de mare mi-a făcut
o caleaşcă de alge şi mi-a arătat lumea fermecătoare
din adâncuri...
- Te ascult.
- Nu-ţi pot vorbi despre această lume, nu-mi este
îngăduit, însă în fiecare seară marea mă adormea cu
glasu-i fermecat şi mă numea prinţesa ei, până când
într-o zi mi-a prezentat un prinţ, soarele. De atunci
devenisem egoistă, doream să nu existe acest prinţ al
mării, doream ca doar eu, sirenă, să-i fiu prinţ şi
prinţesă şi am încercat să alung soarele din mare.
- Ce s-a întâmplat pe urmă?
- Am fost pedepsită din cauza răutăţii mele să devin
om.
- A!
- Ştiu că nu mă crezi, nimeni din această lume nu mă
crede şi nu mă înţelege.
- Să înţeleg că dintre toţi bătrânii ce au fost părăsiţi aici
de cei dragi, tu ai fost părăsită de...
71

Al Florin Ţene
- Taci... Nu mai gândi nimic. Nu şti ce înseamnă să
descoperi paradisul şi să ajungi să-ţi ispăşeşti
pedeapsa în întuneric.
- Ba da. Toţi am cunoscut cândva paradisul deşi nu ne
mai amintim. Am greşit cu toţii. Acum plătim...
- Moartea!
- Ce e cu ea?
- Ea ne va aduce înapoi.
- Crezi că ea e singura cale?
- Nu...
Pe coridor bătrânii s-au adunat să asculte din nou
povestea sirenei...
- Trebuie să plec acum, rostise Ion, tu încearcă să te
odihneşti.
Într-o clipă bătrânii s-am furişat din nou în camere.
Stranii sunt bătrânii, a început să gândească Ion. Au
muncit o viaţă pentru nimic, nici ei nu mai ştiu pentru
ce şi mai apoi au fost părăsiţi. Şi ce ochi au! Mi-ar fi
plăcut să zăresc în ei măcar o scânteie de fericire, însă
nu e posibil acest lucru. Iubirea e aceea care dă acea
scânteie de fericire, însă ei nu au cunoscut-o şi au trăit
o viaţă... Dar bătrâna cu marea?... o fiinţă ce a încercat
să-şi uite identitatea printr-o himeră... Fiecare se teme
de ceva. Eu m-am temut de timp toată viaţa şi am
abandonat mulţime de proiecte măreţe. Bătrânii ce-i
îngrijesc trăiesc într-o lume a copilăriei şi se tem de
singurătate. Mâine dimineaţă o să le cumpăr fructe şi
72

Inelul de iarbă
dulciuri. Posibil ceva material să îndulcească lipsa
afecţiunii.
Şi Ion le-a oferit fructe şi dulciuri a doua zi. Cu toate că
era ziuă, bătrânii tăceau asemenea nopţii. Aveau
nevoie de puţină dragoste, da, de dragoste aveau
nevoie. Şi se simţeau singuri şi Ion nu ştia cum să le
dăruiască acea iubire la care ei visau. Probabil nici
acest proiect al lui Ion nu a fost cea mai strălucită idee.
Nici acest proiect nu i-a adus liniştea sufletească ce a
căutat-o. A dorit să găsească şi să ofere iubire dar nu
a avut prea mult suflet în el ca să pătrundă această
mare putere a universului. Bătrâna cu marea nu s-a
mai bucurat de fructe. A avut o criză în noaptea ce a
trecut şi a plecat dincolo, a plecat în lumea ce o visa.
După proiectul „Azilul” viaţa lui Ion s-a schimbat total. A
început să simtă în jur numai suferinţă. Când se
bucura de darurile ce i le oferea Bunul Dumnezeu prin
frumuseţea naturii montane, sufletu-i se întrista la
gândul că în momentele lui de aşa numită fericire alte
suflet plâng, unele de durerea bolilor trupeşti şi
sufleteşti, altele de foame, altele de sete, altele de
moarte... Şi cu toate acestea s-a lăsat în grija Bunului
Dumnezeu. Doar El ştie nevoia fiecăruia. El e mereu
alături de fiecare, iubirea lui e pretutindeni. Aşa cum
adevărata dragoste nu poate trăi decât împreună cu
sufletul ei pereche, aşa Iubirea Divină nu îşi are
desăvârşirea decât prin mântuirea omului, doar plinirea
73

Al Florin Ţene
acestui tot e fericirea. Deocamdată El poartă de grijă
ca în fiecare zi să răsară soarele, speranţa... Câtă
putere are rugăciunea săvârşită cu toată dragostea, tot
sufletul se contopeşte în ea cu credinţă. Doar iubirea
vindecă, mută munţii, şi mai presus de toate dă viaţă
veşnică. Afirmase cândva Ion, în tinereţe, după ce
lecturase Sfânta Scriptură, că începutul înţelepciunii e
rugăciunea însoţită de credinţă, însă acuma a ajuns la
concluzia că drumul înţelepciunii nu e deplin fără
dragoste. Rugăciunea, credinţa şi dragostea sunt
drumul luminii înţelepţitoare.
... Pe bătrânii din noul lui proiect „Azilul” i-a eliberat. Nu
i-a lăsat pe stradă, dar nici în clădirea lui nu le-a mai
ţinut sufletul prizonier... Le-a căutat familiile pentru a le
oferi dragostea căutată, dar familiile lor ori nu mai
existau, ori nu-i mai cunoşteau iar sufletul lor scăldat în
apa fiinţei, lacrima, bătea la poarta veşniciei şi preotul
mai păşea o dată şi încă o dată pragul casei lui Ion
rostind: „Dumnezeu să-l (o) ierte!”
*
Ion Goară e acum foarte bătrân. El care nu a suportat
niciodată condiţia de animal a omului ce se frângea în
deşertăciunea slujirii trupului şi a vrut să realizeze ceva
măreţ, nu a reuşit decât să se împiedice de spini şi
mărăcini la tot pasul. Mereu a fost complexat de timp...
74

Inelul de iarbă
De ceva vreme a început să simtă o apăsare în tot
ceea ce îl înconjoară. Probabil era prea aproape de
trecerea pragului spre veşnicie, căci începuse să
adulmece mirosul păcatului pretutindeni. Trecea pe
lângă fiinţe umane şi simţea că emană doar parfumul
dezmăţului, nimic din masca lor exterioară nu reuşea
să ascundă ce-i era dat să simtă că-i transmitea
interiorul fiinţei lor. Unii erau sclavii nenorocirilor, a
crimelor, alţii ai banilor, unii ai desfrâului, alţii erau
mâncaţi de boală, unii uscaţi de foame şi de sete, alţii
palizi de infernul grijilor şi neliniştilor sufleteşti...
Aşa a început Ion să plângă pentru lume... Ştia că
dacă în această lume trecătoare nu ar exista câte un
sfânt care să se roage pentru toţi, pentru cei ce suferă
fel de fel de greutăţi, doborâţi de păcat, acest univers
s-ar nărui. Pentru rugăciunea izvorâtă din dragostea
sfinţilor ce erupe ca un ecou, ca un vulcan şi se înalţă
spre cer, apocalipsa nu a înghiţit încă pământul...
Visele prin care rătăcea noapte de noapte îi arătau de
fiecare dată sfârşitul a tot ceea ce e păcătos... până
când...
*
Un bătrân uitat de lume era dus spre cimitirul din
localitate. În urma sicriului purtat de patru bărbaţi în
putere preotul rostea rugăciunile de cerere iar cantorul
răspundea Doamne miluieşte. Oameni prea mulţi nu-l
conduceau pe acel bătrân decedat în ultimul său drum
75

Al Florin Ţene
din această lume. Toţi păreau să se teamă de soarta
ce a avut-o bătrânul în această viaţă, soartă pe care ei
nu o puteau înţelegea. Babe speriate se uitau prin
crăpăturile porţilor şi îşi făceau cruce, apoi îşi certau
strănepoţii curioşi ce veneau să asiste parcă la
spectacol.
*
Ion era purtat de înger în urma cortegiului. Vedea în
sicriu propriul trup. Era îngrozit când se privea în
oglinda ce-i înveşmântase până odinioară trupul. Doar
Eherişul părea nestingherit. El îşi vedea de drumul său
fără să se teamă de timp, scăldând orizontul precum
odinioară le-a scăldat trupurile lui Ion şi Pătru. Acum
niciunul nu mai se putea bucura în dezmierdarea apei
cristaline. Pătru plecase spre veşnicie în urmă cu şase
săptămâni şi acum îl aştepta şi pe Ion la poartă...
*
Oare a reuşit Ion să se transforme prin trecerea în
veşnicie? Oare a găsit el ceea ce căutase o viaţă? De
fapt ce căutase Ion? Nici măcar el nu a înţeles. A
căutat să facă ceva măreţ, o descoperire care să-l
detaşeze de condiţia animalică şi care să-i poarte
numele, dar a abandonat de teamă. Mai apoi a căutat
idealul în iubire. Prima dată i-a întors şi acesteia
spatele, pe când ea avea chipul Magdei, tot de teamă.
Pe urmă iubirea i-a întors spatele când n-a reuşit să
aline suferinţa bătrânilor. Acum a ajuns purtat de înger
76

Inelul de iarbă
spre veşnicie. O lumânare, o veşnică pomenire, un
înger. Dar transformarea? A căutat-o atât de mult...”
***
Terminând de scris aceste pagini despre Ion, îşi zise în
gând: „Despre acest personaj am mai scris în primul
meu roman «Chipul din oglindă»!” Seara a luat-o pe
Maria de mână şi s-au plimbat pe aleile parcului. ... Şi
iarăşi l-a văzut pe omul în negru stând pe o bancă,
privindu-i. Se gândea să-I spună şi Mariei de prezenţa
obsesivă a acestui personaj suspect. Dar a renunţat.
77

Al Florin Ţene
V
„Ceea ce n-a avut loc niciodată
poate avea loc mâine”
Maurice Polydore Maeterlinck
Dimineaţa dorind să continue scrierea la roman, stând
în faţa tastaturii, şi-a adus aminte de o întâmplare
petrecută nu de mult.
„De câte ori ieşeam în oraş cu diferite treburi opream la
cofetăria «Carpaţi», unde beam o cafea şi răsfoiam
ziarul local. De mult renunţasem să citesc revistele
literare, pe motiv că publică numai bârfe despre
scriitori şi orgoliile lor inutile... E loc pe lumea asta
pentru fiecare. Numai Dumnezeu poate să ne judece.
Dând din coate, înlăturând confratele, făcându-şi loc în
faţă, nu înseamnă că opera acestora va fi apreciată,
gândeam, eu cel cunoscut în oraş ca realizatorul
scenariului unui film, bine primit de public la vremea
difuzării, sorbind cafeaua în linişte într-un colţ din
salonul verde.
78

Inelul de iarbă
La o masă de alături se afla acelaşi tânăr, pe care îl
găseam aici, ori de câte ori venea. Acesta scria mereu
ceva pe un caiet, ce-l îndesa cu neglijenţă în buzunarul
hainei, când se ridica să plece. De data aceasta, eram
îngândurat pe motivul unui conflict cu o rudă, privind
testamentul ce doream să-l facă la un notar din oraş.
Prietenii ţi-i alegi singur, rudele sunt cum sunt, şi cum ţi
le dă Dumnezeu, gândeam, acceptând realitatea în
care trăiam. Având ziarul în faţă, citindu-l şi sorbind cu
satisfacţie cafeaua care răspândea o aromă plăcută,
nu am observat când a plecat tânărul. Citea despre
arestarea primarului pe motiv de corupţie. Doamne,
oamenii aceştia nu se mai satură! Spuneau politicienii,
că dacă vor primii salarii mari magistraţii nu vor mai lua
mită. Realitatea a confirmat contrariul. Au venituri
ameţitoare şi mită tot primesc. Nu-i mai satură nimeni,
decât atunci când gura le v-a fi plină de pământ.
După ce am terminat de băut cafeaua, m-am ridicat şi
trecând pe lângă masa unde stătuse tânărul, am
observat pe jos caietul acestuia. M-am aplecat cu
greutate, de mai mult timp mă dureau genunchii, l-am
luat, fără să-l deschid.
- Domnişoară vă dau acest caiet găsit pe jos. Este al
tânărului care stătea la masa de alături.
- Da... de mult timp vine la noi, fără să servească ceva,
şi scrie. M-am tot întrebat, ce aşterne pe hârtie?
- Poate e student...
- Poate!
79

Al Florin Ţene
Am ieşit din cofetărie, după care şuvoiul de oameni de
pe bulevard m-a cuprins, anonimizându-mă.
După câteva săptămâni, înainte de a mă duce la
redacţia revistei unde mai colaboram, din când în
când, am intrat în cofetăria preferată. Acolo era
aceeaşi tânără căruia i-am înmânat caietul găsit. În
local nu mai era nimeni.
- Caietul este tot aici, domnule! Tânărul n-a mai venit.
- Daţi-mi-l! Poate am eu şansa de a-l descoperi pe
proprietar.
Fata, îmbrăcată într-un halat café au lait scurt, de i se
vedeau pulpele apetisante, se aplecă luând de sub
tejghea caietul cu pricina, pe care mi-l întinse. M-am
aşezat la masa preferată unde fata mi-a aduse
cafeaua. I-am privit picioarele cum făceam în tinereţe.
Aşa am cunoscut-o pe Maria!
- De ce te uiţi la ele!? m-a abordat ea.
- Îmi plac! i-am răspuns. După câteva întâlniri la
reuniunile organizate de universitatea noastră, am
cerut-o în căsătorie. N-a zis nu! Eram în ultimul an de
facultate...
Sorbind din cafea, mi-am pus ochelarii şi am început
să răsfoiască acest caiet cu coperte maro. «E o
povestire. Nu este scrisă rău. Puţin puricată poate
vedea lumina tiparului» am gândit eu atunci. Am Întors
toate paginile, m-am uitat pe ambele coperte, doar,
80

Inelul de iarbă
doar, am să găsesc un nume, sau un indiciu în acest
sens. Nimic! Păcat!
Până am băut cafeaua, am citit toată povestirea.
«Interesantă!» M-am surprins zicând cu glas tare. Mă
duc cu ea la redacţie, o corectez acolo, o dau
secretarei să o culeagă la calculator, apoi rog
redactorul şef s-o publice.
După o săptămână povestirea a apărut pe pagină a
doua a revistei, sub antetul «Din folclorul citadin». Iar
în locul semnăturii autorului, în paranteză scria:
«(Povestire găsită de Dorul Mateescu)»”
*
„O introduc în roman!” îşi zise Dorin. Şi s-a apucat să
scrie. Fiecare întâmplare pe care o aşternea pe hârtie
o trăia. Avea impresia că duce o viaţă dublă. Trăia
profund şi acum când şi-a adus aminte de ce-i
povestise dăunezi cumnata Mariei.
*
Îmi aduc aminte, scria mai departe Dorin, de
întoarcerea mai tânărului său prieten acasă, în timpul
studenţiei. Eee! Ce vremuri, şi cum ne vremuieşte
timpul!
81

Al Florin Ţene
Pe nea Carol în dimineaţa aceasta l-a sculat cocoşul,
cum de fapt îl trezea mereu. Se uită la nevastă, ce încă
mai dormea, se ridică din pat şi a ieşit în prispa casei.
Se uită la cerul senin. Luna cu amândouă coarnele în
sus îl convinse că nu este rost de ploaie: „Azi mă duc
la prăşit cu rariţa”. Coborî cele câteva trepte şi intră în
pivniţa de sub ultima cameră. Dădi acolo trei butoaie
aliniate cu grije, două erau încărcate cu vin şi unul cu
ţuică. A luat ţoiul legat cu aţă de pe butoi, a scos cepul,
şi-l coborî prin orificiul din care ieşea un damf plăcut de
alcool şi fructe. După ce-l scoase plin, îl puse la gură şi
trase o duşcă. Plezni din buze: „Bună! Dezinfectează
maţele!” Mai trase încă de două ori din ţoi, până când îl
goli. Astupă butoiul, puse ţoiul înapoi de unde-l luase
şi satisfăcut îl bătu cu palma, aşa cum facea de-atâtea
ori şi cu boii, ca o mângâiere, după ce îi înjuga. Se
duse în grajd, îl curăţă de bălegar şi-a pus câteva furci
de fân luat din pod. Mângâie cei doi boi, Trandafir şi
Ionică, pe botul lor cald, care mugiră, parcă
mulţumindu-i. „Mergem la treabă azi, băieţi!” Cei doi
mugiră din nou, rădicând capetele din fân, semn că au
înţeles cele spuse de stăpânul lor. Apoi, nea Carol se
îndreptă spre coteţul cu găini, aflat într-o curtea mai
mică, deschizându-le uşa. Acestea cotcodăcind ieşiră
una câte una. Luă găleata cu huroi de porumb, pusă
de cu seară în podul coteţului, pe care o răsturnă în
jgheabul făcut dintr-un trunchi de copac scobit. Găinile
se grăbiră spre acesta, începând să ciugule
înfometate. Cocoşul, un pintenat mândru şi viu colorat,
82

Inelul de iarbă
se plimba printre ele, ciugulind din când în când. Ne-a
Carol între timp curăţă coteţul şi mizeria, o aruncă în
groapa din spatele grajdului unde îşi făcuse o instalaţie
empirică de biogaz, la fel a făcut şi cu bălegarul strâns
de la vacă, şi apoi se îndreptă spre casă cu paşi
apăsaţi.
Antonia era în bucătărie, pregătind masa de dimineaţă.
Făcuse o mămăliguţă în ceaunul adus de la Braşov de
nepot. „Tanti! Mai facem şi noi ce putem pe la fabrică.
Tot nu ne plătesc comuniştii ăştia aşa cum trebuie!” îşi
aduse aminte Antonia. A încălzit laptele muls din ieri
seară, a pus două linguri mari într-o farfurie de pământ
şi aranjă capacul de lemn pe care a răsturnă
mămăliga.
- Fă Antonia, aranjaşi masa?!
- Da, bărbate!
- Pune-ţi şi ţie şi vino lângă mine.
- Eu îmbucai câte ceva.
- Mănâncă tu mai bine, că pleci la câmp...!
Carol, după ce tăie cu o aţă mămăliga, se închină şi îşi
puse câteva bucăţi în farfuria cu lapte. Începu să
mănânce, plescăind din limbă, din când în când, de
plăcere.
- Mărie! Vaca, azi să nu o dai la ciurdă. Am vorbit cu
doftorul vine pe la prânz s-o vadă...
- Bine... dar, am văzut că şi-a revenit...
- E bine s-o o vadă! E păcat s-o o pierdem.
83

Al Florin Ţene
Îşi şterse gura cu ştergarul cusut cu motive olteneşti, şi
îşi întinse picioarele care îi amorţise.
- Antonio! Rupe foaia de calendar şi adu-mi-o!
Femeia se ridică de pe marginea patului acoperit cu o
velinţă din lână roşie împestriţată cu figuri rombice,
intră în odaia de alături şi se întoarse cu bucăţica de
hârtie cu data de 13 iunie. Carol a luat-o şi începu să
citească cu glas tare.
- Auzi, Antonio...! Niciun secol nu începe miercuri,
vineri sau sâmbătă. Într-un an, de fapt în fiecare an,
luna ianuarie şi luna octombrie încep în aceeaşi zi a
săptămânii; aprilie şi iulie încep în aceeaşi zi, iar
decembrie face pereche cu septembrie.
- Mare este minunea lui Dumnezeu!
- Fomeie, nu Dumnezeu a făcut calendarul, ci oamenii!
- L-o fi făcut ei, dar tot Dumnezeu i-a îndrumat...
- Taci din gură, şi ascultă! În aceeaşi ordine încep:
februarie, martie şi noiembrie. Pe deasupra, auzi
fomeie că orice an se termină în aceeaşi zi cu cea în
care a început. Excepţie fac anii de 366 de zile.
Antonia asculta stând pe marginea patului, având pe
cap un batic colorat, înnodat sub bărbie, care îi
acoperea pe jumătate gura.
- Schimbarea calendarului produce în lume perturbaţii
mai importante decât războaiele...
- Ferească Dumnezeu!
Bărbatul întoarse foaia şi mai citi „Vorba zilei”.
- I-auzi ce zice Epictet ăsta: „Aminteşte-ţi că-n viaţă
trebuie să te porţi ca la un banchet”.
84

Inelul de iarbă
- Numai în „bancheţi” am stat când eram în comunism,
zise cu ironie. Vai de capul nostru! Ne luaseră totul...
Şi la C.A.P. ne exploatau mai rău ca pe sclavi.
- S-o lăsăm baltă, Antonio! Bine că ne-am luat
pământul părinţilor înapoi.
- Dar cine este, ăsta, care face pe deşteptul? Poate el
a stat din banchet, în banchet...
- Fă... Antonio! E un înţelept care a trăit înainte de
Cristos... Epictet grecul!
- Înţeleg, bărbate!
Carol se ridică şi se uită pe fereastră.
- S-a luminat de ziuă! Mă duc să înjug boii la car.
- Ai pus rariţa.
- Am pus-o de-aseară!
Înainte de a deschide poarta cea mare, Antonia i-a pus
pe braţul de fân din car o straiţă cu mâncare, o sticluţă
de vin şi una cu apă.
Bărbatul se urcă în car şi mângâie cu biciul spatele
boilor. Aceştia porniră încet, trăgând carul ce scârţâia
după ei.
- Să ai grije fomeie, de vacă!
- Am... am..., bărbate! Când ajungi la locul nostru să
ungi osiile cu păcură. Ţi-am pus cutia în lădiţa cu
scule.
- Bine, Antonio!
Căruţa îl zgudui puţin când trecu peste podul de lemn
de la poartă. Antonia ieşită în uliţă cu amândouă
mâinile băgate în mânecile sfeterului îl privi cum încet,
încet, se îndepărtează. Mariţa de peste drum se uita
85

Al Florin Ţene
printre ulucile gardului. Se prefăcu că n-o vede. Apoi
închise poarta.
*
Privind satul din căruţă, i se părea că-i mai frumos.
Cunoştea toate casele şi toţi pomii de pe uliţă.
Crescuseră odată cu ei. „Doamne cum au mai trecut
ani!” gândea Carol. „La ce bun că am făcut liceul
agricol, că tot ţăran am rămas. Bine zicea socru-meu,
că învăţ să nu-mi tai piciorul. Că soacră-mea nefăcând
işcoală, cum zicea el, se taie mereu la picior cu săpa la
prăşit! Glumea bietul de el, dar vorba românului, pe
atunci scroafa era moartă de mult în cocină, şi noi
făceam bancuri cu olteni şi cu... tovarăşul. Purceaua o
omorâse comuniştii. Ăia doreau să avem o ţară bogată
cu un popor sărac. Ce cap pătrat aveau...!”
„Hăis... Trandafir!... Cea, cea... Ionică! Nu mai ai loc de
maşini. Ăsta e primarul, se duce la serviciu”. Boii
ascultară de comenzile stăpânului şi făcură loc
autoturismului să treacă. Carul înainta agale, scârţâind
din toate încheieturile. Ieşiră din sat. „Cea, Ionică!”.
Se îndreptară spre locul unde este pământul lor, pe un
drum bolovănos pe lângă mejdinele oamenilor. „Văd că
Trandafir şchioapătă, Diseară mă duc la potcovar cu
ei”. Îl mângâie uşor cu biciul şi Trandafir scutură din
cap, de fluturară bentiţele tricolore legate de coarne.
Mai merseră o bucată de drum şi boii se opriră.
86

Inelul de iarbă
Cunoşteau locul, amuşinau frunzele de salcâm şi florile
lui care mai rămăseseră.
- Aşa, copiii mei, staţi la tata! zise Carol sărind din
căruţă şi sprijinindu-se cu o mână pe spatele lui
Trandafir. Auzindu-l vecinul de mejdină, ce-şi lega calul
la praşilă, i-a dat bineţe.
- Venişi, Carole?
- Venii!
- Se vede că anu’ ăsta vom avea ceva recoltă...
- Să dea Domnul!
Carol a scos din cutia de scule un ciocan cu ajutorul
căruia a scos cuiul introdus pentru a lega proţapul de
oiştea căruţei. Apoi se urcă în car şi coborî prăşitoarea
pe care o cuplă cu acelaşi cui de proţap. Boii, parcă
ştiind lecţia, se întoarseră cu faţa spre ogorul pe care
crescuseră destul de măricei porumbii, mângâiaţi uşor
cu bicul împodobit cu ciucuri roşii.
Înainte de a intra în brazdă, se închină, şi ţinând vârtos
coarnele prăşitoarei strigă la boi. Aceştia porniră încet
printre rânduri. Din când în când se apleca şi îndrepta
câte un lăstar călcat de boi, ţinând cu o mână coarnele
prăşitoarei.
Prăşind cu grijă de a nu tăia lăstarii de porumb,
gândurile îl năpădiră: „Puteam să merg la facultatea de
agronomie... dar taicu, Dumnezeu să-l odihnească, m-
a convins să rămân în sat. Îmi spunea că vin
87

Al Florin Ţene
americanii şi ne vor da pământul înapoi şi devin
fermier. Iată ce fermier sunt! Trag la jug alături de boii
mei. Eee... când eram în liceu, îmi spunea taicu
«învaţă Carole! Să nu munceşti!». Asta era expresia
pe care o învăţam cu toţii la lecţiile de socialism
ştiinţific, ţinute la Căminul Cultural. De cine credeţi? Nu
de altul, decât de actualul primar. Acum ne învaţă...
democraţia originală a lui... zâmbăreţu'. Întradevăr,
primarul a învăţat să muncească cu... gura. Înainte ca
activist de partid, acum ales primar de... prostime. Să
mă ierte Dumnezeu! Mulţi sunt, în satul meu... dar
proşti”.
- Cea Ionică! Aşa... copiii tati... încet! Încă nu este
amiază!
Boii, înţelegându-l, înaintau încet, legănându-şi
capetele în jug.
„Mă gândesc că dacă sunt atâţia proşti în satul meu,
adunând cu câţi proşti sunt în toate satele... Să fim o
ţară de proşti!? Stai, mă frate, mai sunt simandicoşii de
la oraş... Mai sunt elitiştii! Dar, ce analfabeţi ai vieţii
mai sunt şi aceştia?! Poate îmi explică Pleşu, că prea
le ştie pe toate!” Ajuns în capul rândului, Carol mână
boii cu atenţie, întorcându-i pe un alt rând ridicând
prăşitoarea de coarne. Apoi o luară înapoi pe alt rând,
încet-încet. Din când în când Carol privea în urmă să
vadă dacă s-a răriţat bine. Lucrară aşa până când
umbra salcâmului din capul locului se făcu mică de tot.
88

Inelul de iarbă
Soarele de deasupra capului ardea, iar boii începură
să rabde de sete.
- Hooo! Copii mei! Oprim să mâncăm şi să ne hodinim
niţel.
Carol privi alături la vecin. Acesta legase calul de un
prun şi se odinea la umbră. Apoi dejugă boii şi îi mână
la fântâna cu cumpănă ce se afla nu de parte. A scos
câteva ciuturi cu apă pe care le-a vărsat în jgheabul
scobit dintr-un trunchi de copac. Boii băură pe
săturate, apoi a bău şi Carol, stropindu-se de câteva
ori cu apa din căuşul palmelor.
- Ne-am răcorit, copii! Să mergem!
Boii au luat-o înainte şi Carol după ei. Ajuns la căruţă
le-a pus un braţ de fân. Aceştia începură să mănânce.
Numai atunci îşi luă traista cu mâncare din căruţă. Se
închină, spuse o rugăciune în gând şi întinse ştergarul,
cusut de Antonia, pe iarbă. Aşeză mai întâi farfuria în
care tăie, mai apoi, în felii, o bucată de carne, rupând
din pâine din când în când. Mânca şi privea la
animalele, la ochii lor blânzi...
După ce termină de mâncat strânse cu grijă ce mai
rămase şi le aşeză în straiţă. Apoi se întinse pe iarbă
rezemat cu capul de trunchiul salcâmului. Îşi trase
pălăria neagră peste ochi. Boii terminară braţul de fân
şi se aşezară rumegând. Carol adormi şi un vis venind
din trecut îl cuprinse.
89

Al Florin Ţene
„Bunul Gheorghe îl ţinea de mână şi cu paşi măsuraţi
se îndreptau spre locul lor din Rătăleşti. Era o
primăvară timpurie şi aburi ieşeau din pământ.
- Nepoate, mergem să luăm temperatura brazdei, să
vedem dacă putem să semănăm.
- Bine bunule! Dar unde este temometu?
- O să vezi tu, unde este! Dar... se zice termometru.Cu
doi de r.
- T-e-m-o-me-t-ru!
- Ai mâncat un r!
- Mai repetă!
- T-e-r-m-o-m-e-t-r-u!
- Aşa, aşa... e bine, nepoate!
- Vezi? Acolo unde este salcâmul acela este pământul
nostru! Şi sărăntocii ăştia de comunişti vor să ni-l ia!
- Bunule! Cine sunt ăştia!? Cum să-l ia dacă nu-i al lor!
- Ăştia n-au Dumnezeu! Sunt nişte leneşi şi nişte
criminali!
Ajunseră la pământul lor. Bunul luă un bulgăre din
brazdă, îl frământă între degete, îl băgă în gură şi-l
mâncă.
- E gras! E bun! I-a şi tu bucăţica asta!
Carol o băgă în gură şi mâncă pământul.
- E c-am gonţuos, bunule!
- Iarăşi ai mâncat pe r! Se spune, din bătrâni, când
mănânci din pământul tău niciodată n-ai să-l părăseşti.
N-ai să-l vinzi!
- Nu am să-l păşesc, bunule!
90

Inelul de iarbă
- Părăsesc, se zice!
Între timp bunul Gheorghe şi-a dat jos pantalonii şi
izmenele şi se aşeză cu fundul pe brazde în mijlocul
ogorului. A stat aşa câteva clipe.
- E bun de semănat, Carol, mâine venim cu
semănătoarea.
- De ce te-ai aşezat cu fundul gol pe brazdă?!
- Dacă era rece brazda, nu semănam, dar, a fost
caldă. Atunci e bine de pus sămânţa în pământ. Acesta
este termometrul ţăranului!
- Am înţeles bunule!”
Carol se trezi, puţin buimăcit. Îşi dădu jos pălăria, şi
aruncă o privire spre boi. Aceştia rumegau în linişte,
culcaţi, sprijiniţi pe picioarele din faţă. Se sculă din
iarbă şi îi mângâie cu biciul uşor... vorbind cu ei. Boii
se ridicară, apoi, după ce îi înjugă la prăşitoare intră cu
ei în brazdă. Răriţară până când soarele mai avea o
suliţă să apună. Când terminat şi ultimul rând, Carol îşi
mângâie boii şi apoi se închină.
- Doamne! Mulţam că m-ai ajutat şi anul acesta să am
ogorul frumos!
Cu animalele puse la căruţă, Carol îşi îndreptă boii
spre casă. Carul înainta scârţâind, când soarele
arunca pieziş săgeţile lui de lumină. Ajuns în capul
satului, auzi un zgomot de motor venind din urmă.
Întoarse capul. „Vine o Dacie”, gândi.
- Hăis, Trandafir! Trebuie să-i facem loc maşinii!
91

Al Florin Ţene
*
- Ăsta e tata, îl cunosc de la distanţă, zise Iliuţă
colegului de la volan. Când ajungem lângă căruţă să
opreşti. Voi coborî.
- Bine. Duminică după amiază vin să te iau. Luni avem
curs la Fitopatologie.
- Bine, te aştept, atunci!
Ajunşi în dreptul căruţei, maşina încetini din mers. Iliuţă
deschise portiera.
- Sărut mâna, tată!
- Oooo! Iliuţă! Voi eraţi?!
Boii întoarseră capul şi mugiră prelung. Îl recunoscură.
El era cel care îi îngrijea pe timpul vacanţelor. Maşina
şi căruţa opriră una lângă alta. Iliuţă îşi luă geanta şi
coborî.
- La revedere, Marin! Ne vedem duminică!
Carol îi făcu loc lângă el, apoi, mângâie cu biciul
crupele boilor. Aceştia o luară din loc.
- Cum te descurci, taică, la facultate?
- Bine! În vară dau examenul de diplomă. Apoi vin
acasă! Mă fac fermier.
- Vrei să te faci tot ţăran ca mine?!
- Nu, tată! Fermier. Iau în arendă pământul oamenilor
şi-l lucrăm împreună. Fac o fermă puternică. Aşa cum
n-a fost niciodată pe valea Dadeşului.
- Să-ţi ajute Dumnezeu!
- Se vede mama la poartă!
- Mă-ta îţi duce dorul!
92

Inelul de iarbă
*
Antonia îi aştepta în poarta deschisă cu braţele îndoite
şi palmele pe mânecile sfeterului. Îi privea cum vin
încet şi i se părea, în lumina amurgului, că feciorul,
bărbatul ei şi căruţa trasă de boi, sunt un monument
ridicat în mijlocul satului dedicat ţăranului român.
93

Al Florin Ţene
VI
„Toţi suntem mari actori. Numai că
jucăm ca pe vremuri cu măşti!”
Cella Serghi
Nimeni nu mai ştia nimic de el. Plecase din oraş într-o
seară supărat ca prostul pe sat. Nu ştia precis de ce
este întristat şi unde se duce. Vântul dinspre sud bate
destul de aspru. Îşi ridică gulerul hainei, îl strânse cu o
mână şi cu cealaltă ţinea un geamantan vechi din
carton, aşa cum apăruseră imediat după cel de-al
doilea război mondial. Ar fi avut bani să cumpere altul
nou, dar s-a gândit că n-are niciun rost să risipească
bani pentru o călătorie care se v-a opri odată într-o
gară. Merge grăbit cu vântul bătându-i în faţă. Cu
bărbia în piept nu vedea nimic în jur, chiar dacă uneori
concetăţenii săi îl salută cu respect. Răspunsul veni
prea târziu şi trecătorul nu-l auzi, rămânând cu
întrebarea de ce nu răspunde la salut domnul scriitor.
Ştiu doar că în gara nou renovată, la ora aceea, când
amurgul înghite umbrele şi cele câteva lampioane de
94

Inelul de iarbă
pe peron se aprind, fac cruce două accelerate. Unul
venind dinspre centrul ţării în direcţia Bucureşti, celălalt
urcând spre munţi şi având capăt de linie la Oradea.
Trecu prin parcul din spatele gării unde două căprioare
din mozaic, confecţionate de un fost prieten, Ion
Olteanu, străjuiau fântâna arteziană care niciodată nu
a funcţionat. Aici a cunoscut-o pe Maria, fosta lui soţie,
azi mare ziaristă în Capitală.
Merse copleşit de gânduri, şi poate de regrete, simţind
că cineva îl urmăreşte din umbră. Întoarse capul de
câteva ori, dar nu văzu pe nimeni. Îşi continuă drumul
cu paşi apăsaţi, hotărâţi, traversând scuarul din spatele
gării, în jurul căruia se află câteva taxiuri.
Liniştea se aşternu definitiv peste oraşul amorţit de
frigul unei toamne târzii. Intră în sala de aşteptare unde
să află casa de bilete. La ghişeu se afla Dorina, o
veche prietenă căruia îi făcuse curte pe când era elev
în ultima clasă de liceu. Era frumoasă, dar din păcate,
după căsătorie, se îngrăşase, iar sânii îi atârnau sub
bluză ca doi săculeţi umpluţi cu nisip. În încăpere
mirosea a ceapă, transpiraţie şi mahoarcă.
Privi în jur. Câţiva ţărani dormeau pe băncile soioase.
Aplecându-se spre ghişeu, casieriţa îl privi cu uimire.
Nu îl mai văzuse de mult.
- Dorina, de ce te uiţi aşa la mine?!
95

Al Florin Ţene
- Te privesc insistent, pentru că nu te-am văzut de mult
călătorind cu trenul. Nu te coborai niciodată din taxiul
sau limuzina ta.
- Au trecut vremurile! Roata vieţii se învârte...
- Am auzit că... te-a părăsit Maria.
- Eu pe ea... ea, pe mine... Dar... să lăsăm zvonurile
aşa cum le-ai auzit. Ce accelerat vine mai întâi la ora
aceasta?
- Nu se ştie niciodată care! E o diferenţă de două
minute. Care soseşte primul, intră în gară, iar celălalt
aşteaptă la semnal.
- Bine! Voi lua bilet pentru trenul care soseşte primul.
Cum mi-o fi norocul...
- Cred că ştii regula CFR-ului... prima garnitură sosită
în gară pleacă a doua!
- De aceea am spus şi eu! Să am timp pentru a lua
bilet. Am să ies pe peron şi revin când intră trenul în
gară.
- Te aştept...
Dorin ieşi din sala de aşteptare şi privi în jur. Doar
câteva persoane aşteptau trenurile cu genţile şi
geamantanele înşirate pe lângă zidul gări. Nu-i
cunoştea. Privi în stânga de-a lungul liniei spre semnal,
apoi întoarse capul spre dreapta şi constată că
semnalele indicau culoarea roşie. „N-au intrare în
gară!” gândi. În nerăbdarea sa de a veni trenul mai
repede, pentru a-l duce „unde vede cu ochii”, cum
spunea bătrânul Moisescu tatăl său, când era supărat,
96

Inelul de iarbă
se uită cu atenţie spre gardul ce împrejmuia fântâna
gării. În înserarea care se lăsase, distinse o umbră
care parcă încerca să se ascundă. Apucă să vadă o
pălărie care dispăru după ghizdeiul fântânii. În sfârşit
văzu semnalul schimbându-şi culoarea în verde. Avea
liber să intre în gară trenul ce venea dinspre Bucureşti.
Dorin Moisescu privi de-a lungul liniei ferate cum trenul
cu farurile aprinse se apropie. Alergă spre casa de
bilete, scoţându-şi din buzunar banii.
- Dorina dă-mi un bilet clasa I-a pentru Oradea! Îi
întinse banii, iar casieriţa îi înmână biletul.
- Drum bun, Mihai!
- Mulţumesc!
Din mers citi locul de pe bilet. Apucă să urce în
vagonul cinci, când garnitura se puse în mişcare. Privi
pe fereastră. Dorina îi făcea cu mâna. La un moment
dat omul cu pălărie neagră se apropie de ea
împungând-o în piept cu ceva. Dorel deschise geamul
şi flutură batista până când silueta bine făcută a
Dorinei dispăru. Îl văzu pe omul cu pălărie neagră
alergând după tren reuşind să urce în ultimul vagon.
„Doamne! Cum unii oameni nu-şi preţuiesc viaţa” se
trezi Dorel, reflectând în gând. Privind pe lângă
vagoane, în urmă, garnitura părea un şarpe cu solzi
fosforescenţi târându-se printre dealuri şi Olt.
După câteva minute intră în compartiment. Era gol. Se
aşeză pe canapea. Îngândurat privi pe fereastră care
aşa întunecată cum era se lumina de câte ori trenul
97

Al Florin Ţene
trecea prin faţa unui canton sau a unor case înşirate
de-a lungul căii ferate. Se ridică şi aprinse lumina. Apoi
scoase din buzunarul hainei o carte. O deschise şi
începu să citească, neobservând că omul îmbrăcat în
negru trecu prin faţa uşii.
*
Dorin se opri din scris. Trecuseră câteva luni de când
începuse să scrie la acest roman. „Ptiu Doamne, să
nu cobesc...”, îşi zise, gândindu-se cât de mult o
iubeşte pe Maria...
„Peste doi ani facem cincizeci de ani de căsătorie.
După amiază mă duc la Vasilica, la editură. Trebuie să
mai corectăm la roman! Până atunci, se gândi Dorin,
voi mai scrie câteva pagini. O să i le trimit prin e-
mail...”
Pe înserate a sunat la uşa editurii. Vasilica îl aştepta,
conform înţelegerii avute prin internet.
- Bine ai venit iubitule, şopti aruncându-se în braţele
lui.
Au intrat în camera unde se afla editura. Pe lângă cele
trei calculatoare aflate pe tot atâtea birouri apăruse şi o
dormeză.
- Am adus-o numai pentru noi, zise Vasilica, văzând
mirarea de pe faţa lui Dorin. Şi... mai am ceva de
arătat.
- Ce anume!?
98

Inelul de iarbă
- Stai pe scaun, acolo..., cu spatele... Uită-te pe
fereastră şi să nu te întorci cu faţa la mine decât când
îţi spun eu. Ai înţeles?
- Bine! Iubito!
Dorin se aşeză pe scaun cu spatele la cameră. Se uita
pe fereastră, la curtea interioară unde o fântână
arteziană arunca stropi de apă într-un havuz. Două
vrăbiuţe stăteau pe marginea acestuia şi îşi spălau
penele. Deodată, surprins, îl văzu pe omul în negru
intrând în curte cu aparatul de fotografiat în mână. Se
uită pe sub pălărie spre fereastra unde se afla el şi
începu să fotografieze cele două vrăbiuţe. „E un motiv.
În mod cert că a prins în obiectiv şi fereastră la care
mă aflu, gândi Dorin. Nu înţeleg de ce mă urmăreşte?
Cine i-a solicitat acest serviciu? În niciun caz Maria...
iar de Vasilica nici nu se pune problema. Ce interes ar
avea oare!?”
- Gata! Poţi să te întorci, îl trezi femeia din meditaţie...
Dorin se ridică de pe scaun şi rămase surprins văzândo
doar într-un sutien roşu şi chiloţei de aceeaşi
culoare, lucruri ce-i scoteau în evidenţă formele
rotunde şi apetisante.
- Pentru tine le-am cumpărat. Să te bucuri de
frumuseţea şi dulceaţa corpului meu... Fiindcă te
iubesc, Dorine!
Acesta o cuprinse în braţe, flămând ca un lup ce-şi
savurează prada. O trânti în pat şi bucuria cunoaşterii
reciproce îi cuprinseră pe amândoi. La un moment dat
când extazul era la apogeu, Dorin a avut senzaţia că
99

Al Florin Ţene
vede o străfulgerare. „Poate mi s-a părut! Dacă a fost
bliţul aparatului de fotografiat al omului în negru?!”
gândi Dorin... aflându-se deasupra femeii ce se dăruia
cu totul.
- Rămâi în noaptea aceasta la mine? Te rog!
Bărbatul nu-i dădu răspunsul imediat. Privi îngândurat
femeia ce-şi trăgea chiloţii pe ea, în timp ce el se
încheia la pantaloni.
- Te rog prinde-mi sutienul la spate.
Dorin se apropie de trupul femeii cuprinzând-o în braţe,
pecetluind, astfel, cu un sărut prelung confirmarea.
- Atunci hai să mai facem corecturi la roman, zise
Vasilica.
Aşezându-se la unul din calculatoare. Bărbatul se
aşeză lângă ea. Până se porni aparatul, Dorin îi
mângâie pulpele goale. După un timp, nu prea
îndelungat, începură cu voce tare să citească textu...
După o noapte plină de dragoste pe canapeaua din
redacţie, goi precum Adam şi Eva, Vasilica şi Dorin s-
au trezit veseli... din două motive, unul că iubirea lor
este de nezdruncinat şi al doilea romanul este apreciat
de editoare. Văzându-l, totuşi îngândurat pe Dorin,
Vasilica se întristă.
- Ce o să-I spui Mariei?
- Îi spun că am lucrat amândoi la roman.
- Crezi că te crede?
- Trebuie să mă creadă. Adevărul acesta este. Nu am
scris amândoi o nouă pagină la acest roman?
100

Inelul de iarbă
VII
„Filosofia iederii: numai
târându-te te poţi înălţa!”
Lucian Blaga
Fiind duminică, Maria se înţelesese cu Vasilica să
mergă din nou toţi trei la plajă. S-au întâlnit în acelaşi
loc unde au fost sâmbăta trecută. Era o zi însorită şi
cei doi soţi mergeau agale spre Someş. Noul stadion,
asemeni unei farfurii zburătoare, extraterestră, arunca
o umbră prelungă pe stradă. Oameni costumaţi lejer,
ca pentru baia de soare, se îndreptau spre malul
Someşului. Dorin ducea pe umeri geanta cu cele
necesare.
- Nu am mai luat cafea. Ne-am înţeles ca Vasilica să o
aducă.
- Bine, dar, ceva de mâncare ai pus?
- Am făcut destule sandwich-uri. Să ne ajungă până
spre seară. Am luat în termos şi apă.
- Bine, iubita mea!
101

Al Florin Ţene
- Dragă Dorin, azi noapte nu prea ai dormit bine. Te-ai
zvârcolit, m-ai împuns, ştii tu cu ce… Ce visai?
- Nu ţin minte visele!
- Păcat! Eu când visez mi le amintesc cu cele mai mici
amănunte...
Ajunşi pe malul râului au luat-o în susul acestuia până
la salcia unde se afla, deja, Vasilica.
- Bine aţi venit!
- Eşti venită de mult, întrebă Dorin.
- De câteva minute!
În acelaşi moment, în timp ce Maria despacheta cele
aduse în geantă, Dorin văzu lângă sacoşa de plajă a
Vasilicăi cartea lui de interviuri „Cu inima în palmă”.
- Mă bucur că doreşti să-mi cunoşti unele idei şi
amănunte din viaţa mea.
- Mi-ai plăcut mult interviurile tale... Dar cel mai mult
mi-a plăcut cel pe care i l-ai dat australianului George
Roca... O adevărată radiografie de viaţă! Ce-aţi zice să
vi-l recitesc?
- Dacă tu crezi că merită... dă-i drumul! Măcar aflu şi
eu cine sunt... glumi Dorin.
Toţi trei întinşi pe cearceaful alb ca zăpada ascultau
cele citite de Vasilica.
102

Inelul de iarbă
„INTERVIU CU ALEXANDRU FLORIN ŢENE –
PREŞEDINTELE LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI
George ROCA: Distinse domn, vă mulţumesc că aţi
acceptat acest interviu. Ştiu că sunteţi veşnic
ocupat şi nu aş vrea să vă răpesc timpul, dar totuşi
aş dori să aflu cât mai multe despre
dumneavoastră. De unde vă trageţi seva? Cum au
fost începuturile?
Al Florin ŢENE: Pe atunci, sub dealurile molcome cu
vii ale Drăgăşaniului, locul unde am văzut lumina zilei,
nu cunoşteam un adevăr pe care l-a spus monseniorul
Vladimir Ghika că: „Omul este una dintre făpturile care
se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede!”
Era anul Domnului 1942, luna iunie, 13, când strigătul
primului copil al familiei Ion Ţene şi al Ecaterinei,
născută Roşianu, ce atunci se năştea, dădea semnalul
începerii unei vieţi. Era anul când începea ofensiva lui
Montgomery împotriva lui Rommel la El-Alamein, în
Egipt. În oraşul Drăgăşani, mai târziu, s-au simţit
bombardamentele americane care ţinteau podul de fier
de peste Olt. În timpul acela, când sunau sirenele
anunţând un nou bombardament, tata şi mama cu
mine în braţe, punându-mi pălăria lui tata în cap să mă
ferească de soare, fugeau pe Dealul Viilor
adăpostindu-se sub umbra viţei de vie. Era perioada
103

Al Florin Ţene
când locuiam cu chirie la o rudă pe strada Leuleşti,
actualmente Kogălniceanu, vis-à-vis de Liceul Agricol.
În curtea acestei şcoli ne jucam până seara târziu când
apăreau stelele, iar noi pe uliţă scăpăram cu două
pietre alte stele mai mici, întrecându-ne care pietre
scapără mai bine şi mai frumos.
De acest univers m-am despărţit cu greu. În vara lui
1958 ne-am mutat în casa noastră de pe strada
Parcului. Construită de părinţi, pe credit luat de la
bancă. Dar din păcate edificiul nu a avut o viaţă prea
lungă. În 1978, casa a fost demolată de comunişti
pentru a extinde perimetrul unei centrale termice care
alimenta blocurile din apropiere. Culmea ironiei,
această centrală termică în prezent este dezafectată.
Locuitorii blocurilor şi-au instalat centrale de
apartament.
Învăţând la şcoală că oraşul nostru a fost castrul
roman numit Rusidava (situat pe teritoriul actualului
cartier Momoteşti) şi că pe sub coasta de la fântâna
Bâtca a trecut Drumul lui Traian spre Sarmisegetusa -
Rusidava făcând parte din sistemul roman de apărare
numit Limes Alutanus - împreună cu prietenul Ilie
Vulpe, istoricul de mai târziu, am început să săpăm în
diferite locuri pentru a descoperii vestigii romane. Dar,
spre dezamăgirea noastră, nu am găsit nimic... Totuşi
acea „arheologie infantilă” ne-a folosit la consolidarea
unor cunostinţe temeinice despre istoria neamului.
104

Inelul de iarbă
George ROCA: Vorbiţi-mi puţin despre şcoală
româneasca a acelor timpuri!
Al Florin ŢENE: Clasa întâi am făcut-o la Şcoala
„Fraţii Nicolaescu”, căreia i se mai spunea „Şcoala din
Piaţă”. Prima învăţătoare, doamna Rădulescu, omorâtă
de ruşi mai târziu! Apoi, părinţii m-au transferat la
Şcoala „Nicolae Bălcescu” unde l-am avut învăţător pe
domnul Moreanu. În clasa întâi am avut tăbliţă de
gresie pe care scriam. O am şi acum ca amintire. Leam
arătat-o şi nepoţilor pentru a cunoaşte cum se
învăţa în acele vremuri... şi cum arăta „laptopul”
bunicului lor! Învăţătorii pe care i-am avut erau foarte
exigenţi cu noi. Când nu ştiam lecţia ne puneau la
colţul clasei în genunchi pe coji de nucă. Şi... astfel
învăţam de teamă... nu din conştiinţă! Dar învăţam! La
ciclul primar am avut profesor de limba şi literatura
română pe domnul Muşulescu. Un bărbat frumos şi
exigent. Când nu ştiam lecţia ne trăgea de perciuni,
spunând: „Tătarule nu ai învăţat!”.
Dovadă că se făcea carte în şcolile primare şi în liceul
din Drăgăşani este faptul că mulţi dintre foştii mei
colegi de clasă au ajuns mari personalităţi, precum:
Radu Vasile, fost prim-ministru al României, Virgil
Mazilescu – poet de mare talent, Dumitru Velea -
scriitor, Ilie Vulpe -istoric, Mugurel Isărescu, actualul
guvernator al Băncii Naţionale, iar mulţi alţii, profesori
universitari, cercetători, oameni de ştiinţă...
105

Al Florin Ţene
Nu pot să-i uit pe profesorii mei, cei trei „Escu”:
Mihăescu, Istocescu şi Popescu, de limba şi literatura
română, pe profesoara Preda de matematică... care m-
a lăsat corigent în clasa a X-a. Fiind bun la fizică şi
chimie, profesorul Cruciachevici mai întotdeauna mă
punea, la orele de laborator, să fac experienţele cu
care îşi exemplifica lecţiile. Nu pot să uit că am fost
eliminat trei zile pentru faptul că am fost găsit citind în
clasă romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihăescu, care era
interzis în acea perioadă. Cartea o împrumutasem de
la Ionica, fiica cea mică a autorului, care locuia
împreună cu mama dânsei, doamna Elena, fostă
Stănescu, pe o stradă adiacentă cu strada Parcului pe
care se afla casa noastră. Era perioada când din
dorinţa de a ne face cunoscute creaţiile literare am
înfiinţat Cenaclul Literar de pe lângă Casa de Cultură.
Era anul 1958: După ce a fost recunoscut (reabilitat)
Gib I. Mihăescu am botezat cenaclul cu numele
acestuia.
Tot în acel an, 1958, împreună cu colegii Ilie Vulpe,
Nicuşor Bărbulescu şi Liviu Lica, am făcut o gazetă de
perete din scânduri, frumos construită cu patru rubrici,
intitulată „Gazeta literară drăgăşeneană”, pe care am
pus-o pe gardul şcolii chiar la intrare. Era noaptea. La
cele patru rubrici am „publicat” poezii şi articole despre
activitatea cenaclului pe care-l conduceam. Dimineaţa,
înfuriat, directorul Liceului, profesorul Chelărescu, a
dat ordin să fie dată jos gazeta noastră, iar pe noi ne-a
106

Inelul de iarbă
eliminat trei zile şi apoi am fost criticaţi de mama
focului în şedinţele de UTC.
Conducând, ca elev în clasa a XI-a, cenaclul literar pe
care-l înfiinţasem, am invitat la şedinţele acestuia
colegi şi prieteni dragi, iubitori de literatură, precum
Dumitru Velea, viitorul dramaturg, eseist, poet (elev în
acea vreme la Liceul Agricol din localitate), Constantin
Dumitru, ajuns renumit ziarist, Nicolae Cochinescu,
procuror în Drăgăşani, viitor membru al Curţii Supreme
de Justiţie, poetul Virgil Mazilescu care era deja
student la Bucureşti, Ion C. Vasile, tatăl viitorului primministru,
profesorul Niţă Popescu, poetul Dumitru
Raiciu, profesorul Emil Istocescu şi alţii. Demn de
recunoscut este faptul că am avut mare noroc cu
dascălii noştrii din acele vremuri, deoarece ne-au
pregătit cu dăruire la toate materiile, ne-a transmis
dragostea de cunoaştere şi ne-au „deschis ochii”,
învăţându-ne cum să ţinem piept vieţii...
George ROCA: Am aflat din relatările de mai sus că
„acolo” la Drăgăşani aţi avut concitadini oameni de
litere, artişti şi chiar politicieni de valoare. Puteţi să
ne daţi mai multe detalii şi desigur, să ne mai
spuneţi câteva cuvinte despre domniile lor...
Al Florin ŢENE: Locuind nu departe de casa familiei
Gib I. Mihăescu, încă de prin clasele primare am aflat
că acolo a stat un mare prozator. Doamna Elena, soţia
107

Al Florin Ţene
scriitorului cu cele două fetiţe Miruna şi Ionica, au fost
scoase de comunişti din locuinţa lor, pe motiv că erau
boieroaice şi făceau parte din familia „legionarului” Gib
I. Mihăescu (cel care a publicat la revista „Gândirea”) şi
mutate într-o casă de ţigani. Abia în 1967, după ce a
fost retipărit Gib, le-a fost retrocedată casa... În acea
perioadă vizitam familia, împrumutam cărţi şi cercetam
manuscrisele. Aveam şi un concurent, pe prietenul
meu, profesorul Emil Istocescu, care s-a implicat cu
dăruire în cercetarea operei autorului, în special al
volumului „Braţul Andromedei”, publicând câteva cărţi
de referinţă despre opera lui Gib I. Mihăescu.
George ROCA: Care au fost motivele plecări din
oraşul natal? Eraţi deja cunoscut în Drăgăşani ca
persoană publică, ca promotor cultural. Care a fost
prima instituţie de învăţământ postliceal? Am aflat
că aţi studiat mai întâi la Bucureşti la Şcoala
Tehnică de Tehnoredactori „Dimitrie Marinescu” pe
care aţi absolvit-o după doi ani, după care aţi urmat
cursurile Facultăţii de Filologie-Istorie la Baia Mare.
De ce un salt atât de mare ca distanţa geografică?
Al Florin ŢENE: Aşa este! După terminarea liceului
am studiat la „Dimitrie Marinescu” la Bucureşti, după
care m-am înscris la Facultatea de Filolgie-Istorie la
din cadrul Institultului Pedagogic de la Baia Mare.
După absolvirea facultăţii, am fost repartizat profesor la
Tarna Mare, comună situată la graniţa cu Ucraina, pe
108

Inelul de iarbă
atunci parte intergtantă a a Uniunii Sovietice. Acolo am
stat doi ani. Este locul unde m-am căsătorit cu poeta
Titina Nica Ţene, care era învăţătoare acolo... la
şcoala condusă de fratele ei Ion. Ca o coincidenţă,
soţia mea îşi trăgea rădăcinile din Uşurei, un sat de
lângă Drăgăşani. Ne-am căsătorit în acea localitate
maramureşeană... având verighete câte un fir de
iarbă... pe deget! De unde aur, când acest metal
preţios era monitorizat de comunişti?! Ţin minte că la
căsătoria noastră ne-a cântat la pian o doamnă
unguroaică şi am ciocnit câte un pahar de vin de Tarna
Mare. Asta a fost frumoasa noastră nuntă... Eram atât
de tineri, plini de speranţe şi vise...
George ROCA: Deci după terminarea facultăţii aţi
fost repartizat ca profesor la Tarna Mare, o
localitate situată în judeţul Maramureş. Cum s-a
acomodat un regăţean get-beget cu oamenii din
Ţara Oaşului? Ce amintiri vă leagă de aceea
perioadă?
Acomodarea nu a fost prea uşoară. Vorbă lui Ţuţea „de
multe ori, adaptarea la împrejurări se cheamă
conformism şi conformismul se deosebeşte de ploşniţă
doar prin aceea că ea n-are raţiune”. Obiceiurile, dar
mai ales faptul că oşanul căruia îi făceam vizite la
domiciliu, ca diriginte al feciorului său, ne obliga să
bem o horincă-două-trei şi să mâncăm slană... (căci
dacă nu beam însemna că îi suntem duşman!), nu ne
109

Al Florin Ţene
plăceau deloc. Asta ne-ar fi obligat să fim mereu cu
„capul plin”... adică beţi! Greu ne-am acomodat în
acest sens. Dar „am supravieţuit” şi i-am iubit mult
pentru puritatea lor!
Acolo eram preocupat de literatura cu aceeaşi ardoare.
Deseori trimiteam articole şi poezii la ziarul din Baia
Mare, la „Gazeta Literară” din Bucureşti sau la
„Tribuna” din Cluj. Multe dim acestea au fost publicate
spre bucuria „autorului”! Ne duceam, împreună cu
soţia, iarna, pe o vreme de crăpau lemnele de frig, la
un cenaclu din Satu Mare, condus de poetul Petre Got.
Desigur, nu ocoleam nici Baia Mare, unde eram atras
sufleteşte de cenaclul „Nord” - înfiinţat de mine, de
poetul Vasile Radu Ghenceanu şi pictorul Mihai Olos.
George ROCA: În 1964 aţi devenit redactor al
Staţiei de Radioficare Drăgăşani. Să înţelegem că a
fost o încercare de a vă reîntoarce la matcă!?
Al Florin ŢENE: Chemaţi la Drăgăşani de tatăl meu,
care era în acea vreme şef-contabil la Banca Naţională
a raionului Drăgăşani (iar Constantin Isărescu, tatăl lui
Mugur Isărescu Guvernatorul Băncii Naţionale, era
inspector şef), am „încercat” să găsesc un serviciu în
oraşul natal. Normal, nu-i aşa? Până la urmă am găsit
de lucru la Staţia de Radioficare din oraş, iar soţia...
contabilă la Intreprinderea de Transport Auto, tot în
Drăgăşani.
110

Inelul de iarbă
Devenind redactor la Staţia de Radioficare aveam
zilnic o emisiune de o oră în care difuzam reportaje
despre oraş, anchete economice, montaje literarmuzicale,
poezii şi cântece. Am preluat din nou
conducerea cenaclului pe care-l înfiinţasem. În această
perioadă, făcând schimburi de experienţă cu cenaclul
„Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea şi invitându-i, pe unii
din ei, la emisiunile Staţiei de Radioficare, i-am
cunoscut pe Doru Motoc, care într-o perioadă a fost
redactor la revista „Argeş” din Piteşti, unde publicam
articole şi poezii, pe regretatul poet Traian D. Lungu, o
fire prietenoasă şi volubilă, pe Ion Şt. Lazăr care era
inspector la Casa Creaţiei din Râmnicu Vâlcea, şi pe
directorul acesteia, Gheorghe Diaconu. I-am cunoscut
în perioada când editau antologii de poezie pe diferite
teme (şi unde publicau şi poezii de-ale mele). Am avut
colaborări la realizarea unor spectacole cu montaje
literar-muzicale, cu participarea unor artişti, muzicieni
şi poeţii din Râmnicu Vâlcea precum: George Ţărnea,
Felix Sima, Doru Motoc, Traian D. Lungu, Lucian
Avramescu şi Gheorghe Voica.
Prin 1966-1967, Nicolae Cochinescu, care era procuror
la Drăgăşani, a scris cartea pentru copii numită
„Călăreţul albastru”. Aproape toate povestirile din
cartea care a apărut mai târziu la Editura „Ion
Creangă”. Deseori le-a citit în şedinţele cenaclului pe
care-l conduceam. Unele din ele le-am difuzat, în
111

Al Florin Ţene
lectura autorului, în cadrul emisiunilor Staţiei de
Radioficare din Drăgăşani, care avea peste 5.000 de
abonaţi. Pe Nicolae Cochinescu l-am însoţit (făcând şi
înregistrări audio) la întâlnirile sale cu copiii din clasele
primare. Dorea să cunoască reacţiile viitorilor cititori
ascultându-i povestirile. Pe istoricul literar Costea
Marinoiu l-am cunoscut când participam la şedinţele
lunare ale cenaclului „Anton Pann”. Despre cărţile lui
am scris câteva cronici pe care le-am publicat în
revistele „Povestea Vorbei” şi „Argeş”. Cu George
Ţărnea am participat la mai multe spectacole de
poezie şi i-am admirat excelenta-i memorie. Avea
uşurinţa versificaţiei... aşa cum o aveau creatorii
populari. El venind din comună Şirineasa, judeţul
Vâlcea a moştenit acel „filon” al talentului de la mama
sa (care era soră cu mama lui Mugur Isărescu).
Erau pe-atunci şi mulţi impostori, strecuraţi printre noi
de securitate. Îi ghiceai uşor, deorece nu prea ştiau
„carte”! Îi tratam aşa cum scria odinioară Garabet
Ibrăileanu: „Inteligenţii joacă roluri faţă de alţii: proştii
joacă roluri faţă de ei înşişi şi, dacă sunt prea proşti,
reuşesc să se înşele singuri”.
Pe părintele Bălaşa l-am cunoscut prin 1965, pe
vremea când lucra la Monografia oraşului Drăgăşani.
Mă plimbam seara cu dânsul şi îi povesteam despre
cenaclu nostru. Am avut câteva emisiuni la Staţia de
Radioficare despre istoria Drăgăşaniului, a originii
112

Inelul de iarbă
limbii şi poporului român. Dar colaborarea noastră la
emisiuni nu a durat prea mult, fiindcă Comitetul
Orăşenesc de Partid a interzis continuarea difuzării
rubricilor cu preotul Bălaşa. Mai târziu, la Cluj, băiatul
meu, Ionuţ, l-a invitat, împreună cu poetul-preot Ion
Marinescu din Suteşti-Vâlcea, să-şi lanseze cărţile şi
revistele în Sala de Sticlă a Primăriei clujene.
Reîntâlnirea noastră a fost o bucurie spirituală ce nu se
uită niciodată. Atunci am înţeles că omul de cultură
este deseori „fiul durerii”. Tot ce are mai frumos în el
se naşte cu durere şi din durere. La rădăcina fiecăreia
din ideile sale se găseşte o rană.
George ROCA: Deci reîntors la Drăgăşani... aţi avut
o activitate culturală şi literară destul de intensă!
Al Florin ŢENE: În oraşul natal, după ce s-a desfiinţat
Staţia de Radioficare, în 1968 (atunci când s-au
înfiinţat judeţele) am lucrat ca economist la Baza de
Aprovizionare Pentru Agricultură nr.38. Aprovizionam
cu materialele necesare toate unităţile agricole din
judeţ. Era multă muncă. Lucram şi 10 ore pe zi,
inclusiv sâmbăta, iar duminica ne chemau la muncă
voluntară. În timpul liber rămas scriam la cărţile mele.
În perioada aceea l-am cunoscut pe Mircea Ciobanu,
având la el un manuscris cu poezii pentru Editura
„Cartea Românească”. Propusese volumul pentru
planul editorial, dar din păcate nu a fost aprobat de
Marin Preda. Mircea Ciobanu chiar mi-a spus în faţa lui
113

Al Florin Ţene
Mircea Danielov, care venise să-I ceară niscaiva bani:
„Ţene are poezii ce se scriu odată la o sută de ani!”.
George ROCA: Şi in anii care au urmat ce fel de
activitate literară aţi desfăşurat? Câteva exemple
vă rog?
Al Florin ŢENE: În perioada 1970-1971 am lucrat la
ziarul de şantier „Lumina de pe Lotru”. Acolo am
cunoscut oameni, fapte şi drame care s-au coagulat în
romanul „Chipul din oglindă”, apărut mult mai târziu,
după evenimentele din decembrie 1989, la editura
Fundaţiei „I.D. Sârbu”. Când am depus manuscrisul
acestui roman la editura „Dacia” din Cluj, unde director
era Al. Căpraru, redactorul de carte, Viorica Mării (sora
lui D.R. Popescu), după ce l-a citit, mi-a spus textual:
„Tovarăşe Ţene, romanul nu se poate publica. Dacă l-
aş publica am intra amândoi în puşcărie!”. „Chipul din
oglindă” este o frescă a societăţii româneşti din
perioada ceauşistă, o critică aspră a politicii economice
de atunci.
Deci cam aşa a fost o întoarcere la marea iubire,
oraşul Drăgăşani! Aşa cum îşi intitulase un volum de
poezie prietenul meu, Anghel Dumbrăveanu, numit
„Fluviile vizează oceanul”... aşa şi eu am considerat că
„oceanul meu” a fost şi este oraşul natal. Acolo s-au
născut cei doi feciori ai mei, Florin, care, astăzi, este
specialist în imagine la televiziune, autor de reportaje,
114

Inelul de iarbă
şi Ionuţ, doctor în istorie şi drept, autor a 16 cărţi
publicate.
George ROCA: Sunteţi o familie complexă de artişti
şi oameni de litere. Mai întâi i-am cunoscut scrierile
lui Ionuţ, mai apoi ale dumneavoastră şi în cele din
urmă ale doamnei Titina Nica Ţene. Trei membri de
familie cu trei stiluri diferite de scris... de la
jurnalism, la critică literară, şi de la poezie la
poveşti şi povestiri. Multe (chiar foarte multe) le-am
redactat şi publicat în revistele cu care colaborez.
I-am lăsat pe cititori să judece, să îşi spună
părerea... părere care veşnic a fost pozitivă şi
laudativă.
Cum aţi reuşit să produceţi o „familie” atât de
literară. Descrieţi-i vă rog în câteva cuvinte pe
membrii familiei dumneavoastră. Nu-l uitaţi nici pe
Florin junior!
Al Florin ŢENE: Nu eu am reuşit să-i fac literaţi pe
membrii familiei mele. Dumnezeu le-a transmis harul
acesta, sau poate l-am moştenit (cu toţii) de la mama
mea. Soţia are în proză şi poezie o spontaneitate
jucăuşe şi optimistă, care deseori se evidenţiază chiar
şi în poeziile cu iz puţin dramatic. Ionuţ este un
ambiţios, un căutător de noutate şi formator de opinie,
pe când Florin este un bun practician. Se zice că în
mâna lui... orice lucru se transformă... în „aur”!
115

Al Florin Ţene
George ROCA: Cum aţi ajuns, după aceea, iar în
Ardeal? Şi... tocmai la Cluj-Napoca de data asta!?
Al Florin ŢENE: Există un proverb românesc: „în orice
rău există şi un bine”, proverb care s-a materializat şi
în soartă familiei mele. Demolându-ni-se casa din
Drăgăşani, aşa cum spuneam la început, ne-am
hotărât să ne mutăm la Cluj, unde sora mea Violeta
era profesoară de biologie la un liceu din oraş. Am
făcut împrumut pe 25 de ani la bancă şi am cumpărat
un apartament cu patru camere în care am locuit cu
părinţii şi cei doi băieţi ai noştri, până când copii s-au
căsătorit şi s-au „aşezat” la casele lor. Părinţii... au
trecut la cele veşnice de aproximativ zece ani. Aceasta
este istoria şi motivul venirii mele la Cluj în vara anului
1978, astfel că istoria nu-şi are o scuză în faţa
veşniciei, fiindcă ea „...scuză prea mult timpul”, cum
spunea Cioran.
George ROCA: Cum v-aţi încadrat în faimoasa
„oaste literară” a Clujului?
Al Florin ŢENE: După ce am cunoscut viaţa de huzur
al redactorilor de la revistele literare din Cluj şi
Bucureşti, care veneau la redacţie la ora 10 şi plecau
la 13, dar nu lucrând la birou, ci pierzând timpul prin
cârciumi... nu m-a mirat că aceştia nu au prea scris
lucrări de valoare. Aproape tot ce au publicat nu a fost
116

Inelul de iarbă
bun nici măcar pentru „prezentul” de atunci, ne mai
vorbind de viitor.
Toată viaţa am fost un luptător, înţelegând faptul că
trebuie să am un destin „drept” prin fapte, în folosul
societăţii, fiindcă resemnarea este un viciu. Îmi
amintesc că în anul 1980, soţia mea şi tata, în
prezenţa mea, au scris o scrisoare nesemnată lui
Adrian Păunescu, la revista Flacăra, în care era criticat
Ceauşescu că înfometează ţara. La Cluj nu se găsea
nimic. Se murea efectiv de foame.
Scrisoarea a fost dată la Securitate şi un an de zile au
căutat... până ne-au găsit! Am fost anchetaţi o zi şi
două nopţi. Apoi ne-au dat drumul. În urmă acestui fapt
soţia a fost dată afară din servici şi eu sancţionat pe
linie administrativă. Însă, peste câteva luni, Titina a
intrat secretară la revista „Tribuna”! Mai apărea şi
pentru noi dim când în când câte un înger păzitor sau
câte un bun samaritean!
Mai adaug faptul că ofiţerul anchetator, colonelul
Velea, şi-a cerut scuze când, după revoluţie, m-am
întâlnit cu el. Iar un alt colonel de securitate, poetul
Vasile B. Gădălin şi-a cerut iertare în faţa Icoanei
Făcătoare de Minuni de la Mănăstirea Nicula. Mai mult,
pentru a demonstra că nu suntem răzbunători, poetul
Vasile B. Gădălin, a fost admis ca membru al filialei
clujene a Ligii Scriitorilor Români.
117

Al Florin Ţene
Am fost un luptător împotriva sistemului comunist. Nu
am crezut niciodată în ideologia marxist-leninistă.
Ştiam că în democraţie legea funcţionează, în vreme
ce în comunism legea nu există, „e tiranie”, cum
îndârjit spunea Petre Ţuţea. Datorită acestui fapt şi a
unor împrejurări am participat activ la Revoluţia din
decembrie 1989.
George ROCA: Şi după revoluţie...?
Al Florin ŢENE: După revoluţie am lucrat ca redactor
la „Curierul Primăriei” şi la „Cetatea Culturală” unde
am promovat tinere talente şi unde am publicat
consideraţiile mele despre apariţia noului curent literar
„Globmodernismul”, cel care a înlocuit
postmodernismul care... a stâlcit limba română şi care
nu spunea nimic. Globmodernismul este fenomenul
reîntoarcerii, pe jumătate, la un clasicism împletit cu
mijloacele moderne de astăzi. La Cluj am înfiinţat în
anul 2006 cenaclul literar „Vasile Sav” ce funcţionează
în cadrul unei secţii a primăriei Cluj-Napoca, iar în
ianuarie 2011 am înfiinţat şi cenaclul „Artur Silvestri” al
Ligi Scriitorilor Români, şedinţele ţinându-se în sediul
Cercului Militar Cluj.
George ROCA: Deci pe parcursul vieţii aţi înfiinţat
mai multe cenacluri... unul în fiecare loc pe unde
aţi umblat, de la Drăgăşani la Cluj, via Baia Mare!
De curând a mai apărut şi al patrulea... cenaclul
118

Inelul de iarbă
„Artur Silveştri”! Care este menirea şi scopul
acestuia? Este un omagiu marelui cărturar
dispărut, a marelui promotor cultural?
Da! Aşa este! În luna ianuarie a acestui an am înfiinţat
cenaclul literar „Artur Silvestri”. Acest OM, care-i poartă
numele, mi-a fost prieten spiritual. L-am înfiinţat cu
scopul de a fi o şcoală de literatură pentru membrii Ligii
Scriitorilor români, şi nu numai. La şedinţe participă de
obicei peste o sută de persoane. Am înfiinţat acest
cenaclu în spiritul lui Garabet Ibrăileanu care spunea:
„Cultură nu e un lux, este un strict necesar. Fără
cultură un popor nu poate rezista în concurenţa vitală
dintre popoare”.
George ROCA: V-aş ruga să îmi daţi mai multe
amănunte despre debutul dumneavoastră în
literatură? Cu ce gen aţi început să vă faceţi
cunoscut?
Al Florin ŢENE: Am debutat cu poezie „Eu m-am
născut când...” în luna mai a anului 1959, în revista
„Tribuna” din Cluj. Am trimis poeziile semnate aşa cum
sunt în buletinul de identitate, adică Ţene Florinel
Sandu. Mai târziu am aflat cine mi-a fost „naşul” de
botez literar, cel care mi-a pus pseudonimul „Al. Florin
Ţene”. Era poetul Negoiţă Irimie, şeful secţiei „Poezie”
din cadrul redacţiei. Pe atunci era redactor şef Dumitru
Mircea, cel care publicase romanul „Pâine albă”. Mult
119

Al Florin Ţene
mai târziu în 1974 am publicat la Editura „Litera” din
Bucureşti volumul de versuri „Ochi deschis”, fiindu-mi
redactor de carte distinsul romancier şi editor, de pe
vremurile de dinaintea celui de-al doilea război
mondial, Radu Albala. Şi al doilea volum, apărut în
1979 la aceeaşi editură, a fost redactat tot de Radu
Albala. Volumele de poezie „Cerul meu de hârtie” şi
„Masa cea fără de taină” au fost traduse în limbile
engleză şi sârbă. Volumul „Cerul meu de hârtie” a fost
publicat la Uzdin, în Serbia, de către prietenul Vasile
Barbu, în urma primirii Marelui Premiu la Festivalul
Internaţional de Poezie.
George ROCA: Unde aţi mai publicat? Ştiu că pe
internet sunt nenumărate saituri de reviste care fac
referinţă la numele dumneavoastră! Câte articole
aţi publicat?
Al Florin ŢENE: Am publicat poezie, articole, critică
literară şi eseu în revistele: Luceafărul, Gazeta
Literară, Familia Română, România Literară, Argeş,
Secera şi ciocanul, Orizont, Scrisul Bănăţean, Iaşul
Literar, Convorbiri Literare, Confluenţe, Cronică,
Ramuri, Mozaic, Agora Literară, Cetatea Culturală,
Ardealul Literar, Curierul Primăriei Cluj, Flagrant,
Poştaşul, Orient Latin, Heliopolis, Rusidava Culturală,
Poezia, Oglinda literară, Esteu, Columna, Citadela,
Aurora, Al cincelea anotimp, Pietrele Doamnei, Climate
Literare, Viaţa de pretutindeni, Napoca News, Făclia,
120

Inelul de iarbă
Adevărul de Cluj, Mesagerul transilvan, Radix (Belgia),
Românian VIP (Dallas, Texas), Iosif Vulcan (Australia)
ş.a. În total am publicat peste 6000 de articole şi
reportaje în presă.
George ROCA: Am aflat că aţi fost membru activ al
Uniunii Scriitorilor Români. Aţi părăsit acest forum
fiind acuzat de plagiat! Care este adevărul? Ni-l
puteţi relata? Ce argumente aveţi în apărarea
dumneavoastră? Dacă vi se pare o întrebare
jenantă puteţi „sări” peste ea!!!
Al Florin ŢENE: Pardon! Nu am nimic de ascuns! În
anul 2000 am fost exclus din Uniunea Scriitorilor din
România fiind acuzat de plagiat! De fapt folosisem
intertextualitatea, aşa cum au folosit-o foarte mulţi alţii
din generaţia optzecistă. Adevărul este că... publicând
un articol într-un ziar din Valea Jiului, unde am arătat
că o parte din conducerea Filialei Cluj a Uniunii
Scriitorilor a colaborat cu securitatea comunistă... am
fost „executat”! M-am bazat pe unele documente găsite
în Comitetul judeţean PCR Cluj în timpul Revoluţiei din
Decembrie 1989. Trei scriitori din conducerea filialei s-
au simţit cu „musca pe căciulă”! Ca urmare acestui
fapt... m-au aşteptat la „cotitură” şi „m-au pocnit”!
Metode moştenite de la comuniştii-stalinişti! Noroc că
nu m-au trimis la „canal”! Doar o parte din conducere a
votat excluderea mea din Uniunea Scriitorilor
înscenând plagiatul. Acest fapt m-a determinat să
121

Al Florin Ţene
înfiinţez Liga Scriitorilor Români! Pe atunci era
preşedintele Filialei USR amicul Constantin Cubleşan,
care a rămas pentru mine doar a-mic cu toate că mi-a
trimis o scrisoare în care îşi recunoştea greşeala,
cerându-şi iertare! La Bucureşti, la Comisia de
Disciplină, din cinci persoane, doar trei au votat
excluderea. Despre acest caz s-a scris mai amănunţit.
Scriitorul hunedorean Petre Birău, în cartea sa „Al
Florin Ţene - viaţa ca literatură” a publicat şi scrisoarea
lui Constantin Cubleşan. Adevărul scris de mine s-a
adeverit. Eugen Uricariu, Ion Mureşan, Augustin
Buzura şi mulţi alţii s-au dovedit a fi colaboratori ai
odioasei instituţii de tortură, ştiind faptul că nu puteai
funcţiona ca redactor la o publicaţie importantă dacă
nu dădeai cu... subsemnatul a „secu”! În condiţiile în
care această funcţie echivala cu cea de activist de
partid. Cum se explică faptul că tovarăşul scriitor
Cubleşan, a fost pe vremea odiosului „cel mai călătorit”
scriitor din ţară? Cum se explică faptul că imediat după
revoluţie, Horia Bădescu, Mircea Opriţă şi Vasile Igna
au fost trimişi de tov. Iliescu, ca directori la Centrele
Culturale din Paris şi Budapesta? Nu cumva aveau
dosarele verificate încă dinainte, de către cine trebuie?
George ROCA: După revoluţie aţi fost selecţionat
de către Uniunea Europeană pentru a participa la
cursurile internaţionale de jurnalism organizate de
aceasta. Câteva detalii v-aş ruga. Ştiu că aţi fost
foarte apreciat, că aţi primit şi premii...
122

Inelul de iarbă
Al Florin ŢENE: Nu au fost cursuri. Comisia
Europeană de la Bucureşti condusă pe atunci de
Karen Fogg, a organizat un concurs de jurnalism,
având ca premiu o bursă în structurile Uniunii
Europene de la Bruxelles. Am trimis materialele,
câteva reportaje, pe temele solicitate şi am obţinut
bursa. Alături de mine, a mai fost selecţionat şi filozoful
Gabriel Andreescu împreună cu care am fost în
capitala Belgiei. În urma acestei burse şi al concursului
am obţinut „Diploma de Jurnalist European”.
George ROCA: În urmă cu un an mi-aţi trimis spre
publicare un manifest adresat Patriarhiei Romane
prin care propuneaţi acesteia sanctificarea poetului
naţional Mihai Eminescu. Care a fost şi este
motivaţia dumneavoastră? Ce ecouri a avut acest
manifest?
Al Florin ŢENE: Dacă nu s-a făcut până acum
sanctificarea lui Eminescu, sunt sigur că peste câţiva
ani se va face! Înainte de a propune acest lucru, am
cercetat arhivele şi am dat peste informaţia că la
„Serbărilor de la Putna” din august 1870, Mihai
Eminescu a propus ca Ştefan cel Mare să fie făcut
Sfânt! Un jurnalist anonim de la ziarul „Traian”, scria că
„cititorii s-au obişnuit cu aberaţiile lui Eminescu. Auzi,
Domnule, Ştefan cel Mare să fie sfânt!?”. Iată însă că
astăzi, Ştefan, Domnul Moldovei, este sfânt în
Calendarul Ortodox. Aşa am păţit şi eu cu propunerea
123

Al Florin Ţene
mea! Au fost câţiva care m-au dezaprobat... ba chiar
criticat vehement! Dar... sunt sigur că viitorul îmi va da
dreptate.
George ROCA: Să revenim la Liga Scriitorilor
Români. Fiind preşedintele acesteia şi primmembru
fondator, v-aş ruga să ne relataţi mai
multe detalii despre înfiinţarea ei. Care este
menirea ei? Este o concurentă a Uniunii Scriitorilor
Romani!? Cine au fost/sunt primii membri? Ce
efective aveţi în anul 2011? Cum vă desfăşuraţi
activitatea? Mă refer la membri, filiale, organizare,
etc.
Al Florin ŢENE: Iniţiativa de a înfiinţa o nouă
organizaţiei scriitoricească în România am avut-o eu,
după ce m-am reîntors din Belgia. Văzând că in
această ţară funcţionau cinci asociaţii scriitoriceşti (în
bună înţelegere! Sic!) şi cunoscându-i pe unii scriitori
de acolo, mi-a venit ideea de a democratiza şi în ţara
noastră mişcarea scriitoricească. Dar nu înainte de-a
mă interesa despre celelalte „uniuni” din fostele ţări
socialiste. În urma documentării, am aflat că numai în
România a rămas o singură asociaţie scriitoricească
de tip sovietic, adică Uniunea Scriitorilor. În toate
celelalte ţări, foste socialiste deci, „uniunile” s-au
desfiinţat, iar în locul lor s-au înfiinţat mai multe
organizaţii scriitoriceşti. Aşa cum s-a întâmplat şi cu
partidele politice.
124

Inelul de iarbă
Cunoscând realitatea din Europa am luat hotărârea,
împreună cu alţi 10 scriitori clujeni, să înfiinţăm Liga
Scriitorilor Români. Hotărârea judecătorească de
înfiinţare datează din august 2007. Astăzi, după
aproape patru ani de la cea dată, avem 31 de filiale,
publicăm 12 reviste, din care 9 pe hârtie, dar toate pe
internet, avem un site, siglă naţională, sigle ale
filialelor, etc. Fiecare filială are un cenaclul literar, iar
unele, cum ar fi cele din Timişoara, Vrancea, Vâlcea,
au editat Antologii şi Anuare. De curând am editat
primul volum al „Dicţionarului biobibliografic al Ligii
Scriitorilor”, în format A4, având 446 de pagini şi
cuprinzând 200 de autori. Acum lucrăm la volumul doi,
care sperăm să apară până în noiembrie. Filialele au
organizat lansări de cărţi, medalioane literar-muzicale,
inclusiv şedinţe de cenaclu. Cu sprijinul poetei Daniela
Voicu, membră a Ligii, am organizat anul acesta la
începutul lunii iulie, în Elveţia, „Festivalul de Arte
umane”, la care au participat 25 de scriitori, atât din
ţară cât şi din Germania, Canada şi Elveţia, unii dintre
ei fiind atât membri ai Ligi cât şi ai Uniunii Scriitorilor.
George ROCA: Ce alte „secrete” ne dezvăluiţi
despre activităţile LSR?
Al Florin ŢENE: Sunt foarte multe de spus despre
activităţile Ligii Scriitorilor. Mai pe larg le-am expus pe
parcursul a şase pagini din prefaţa dicţionarului de
125

Al Florin Ţene
curând apărut. Ţin să subliniez că Liga Scriitorilor nu
face concurenţă nimănui. Ea acoperă o arie ce nu
poate, sau nu doreşte Uniunea Scriitorilor să o
cuprindă. Noi dorim să evidenţiem şi să îi aducem în
atenţia publicului pe scriitorii din România profundă,
acei autori care cu modestie şi bun simţ îşi scriu şi îşi
publică volumele, fără să apară „tendenţioşi” şi
înfumuraţi pe micile ecrane şi pe primele pagini ale
revistelor aservite. Ei sunt cei care trudesc la
construirea edificiului cultural al ţării fără sprijinul
nimănui.
Datorită fenomenului de globalizare aceste opere ar fi
în pericol să piară, să se estompeze. Noi însă, cei din
Ligă, fiind conştienţi de acest fenomen, ne dăm seama
că tot ceea ce creează aceşti autori face parte din ladă
de zestre spirituală a neamului românesc. De aceea
încercăm să promovăm această creaţie, să o
impunem atenţiei cititorilor şi desigur şi forurilor
culturale. În acest context am depus conform legii, la
Ministerul Culturii, dosarul privind obţinerea statutului
de „Asociaţie de utilitate publică” a Ligii Scriitorilor.
Sunt confirmări din partea oficialilor că vom obţine
acest deziderat.
George ROCA: O întrebare la care aş dori să îmi
răspundeţi cât mai amănunţit. Cum se defineşte Al
Florin Ţene pe plan literar? Poet, scriitor, jurnalist
sau critic literar? Ce vă distinge mai mult?
126

Inelul de iarbă
Al Florin ŢENE: Este o întrebare dificilă. Dar voi
răspunde sincer: sunt scriitor. În acest termen intră
toate celelalte enumerate de dumneavoastră. Scriitorul
este creator de frumos, iar frumosul are şi valoare
morală, într-o accepţiune mai largă a termenului. Poate
nu serveşte eticii sociale, dar creează ethos. Frumosul
purifică, descătuşează, chiar şi atunci când este doar
un strigăt de disperare... Îl exprimă ori pe om, ori
divinitatea. Până şi opera artizanală a acelor artişti cu
sufletul urât, turnători la securitate, prin jocul liber al
formelor sale, prin cuvintele scrise frumos, prin lumea
ce-o aduce în suflet, întăreşte moralul, dorinţa de viaţă.
Frumosul creează astfel, mereu, libertate. Iar etica
adevărată înseamnă libertate. Dacă ar fi existat un gen
de artă pură, misiunea artistului ar fi fost mai uşoară.
Dificultatea însă constă în faptul că o asemenea
puritate nici nu există şi nici nu trebuie să existe. Dacă
dorim să facem artă, trebuie să atacăm, de fiecare
dată, problema cea mai dificilă şi, până la un anumit
punct, insurmontabilă, a dreptei măsuri ce trebuie
respectată în acest amestec.
George ROCA: Câte volume aţi publicat până în
prezent? Enumeraţi câteva, vă rog!
Al Florin ŢENE: Până în prezent am publicat 47 de
volume de... poezie, romane, proză onirică, eseu şi
critică literară. Printre acestea enumăr câteva volume
de poeme: „Cerul meu de hârtie”, „Cina cea fără de
127

Al Florin Ţene
taină”; trilogia românescă: „Insula Viscolului”,
cuprinzând romanele „Chipul din oglindă”, „Insula
Viscolului” şi „Orbul din Muzeul Satului”. Eseurile le-am
publicat în mai multe volume, dar acum amintesc doar
volumul „Prizonierul oglinzilor paralele”. Critică literară
am publicat în câteva volumele printre care „Ochiul
magic al metaforei”, apoi teatru în: „Vă somez,
Domnule Doctor!”, „Arca frumoaselor vise de vânzare”,
„O stafie tulbură speranţa”. Am publicat şi volume de
piese de teatru în versuri, toate făcând parte din
„Epopeea Română” ce cuprinde: „Florile
Sarmisegetuzei”, în cinci acte şi „Io, mare Voievod şi
Domn!”, în trei acte. La această epopee, care va
cuprinde în final zece piese de teatru în versuri, mai
lucrez încă.
George ROCA: Aţi avut parte de recunoştinţa
cititorilor, dar şi de cea a forurilor competente. Ce
premii, diplome sau distincţii v-au onorat?
Al Florin ŢENE: Am primit 53 de Premii şi Diplome
naţionale şi internaţionale pentru activitatea mea
literară şi de promotor cultural. Acest fapt m-a bucurat
şi m-a impulsionat să produc cât mai multă literatură...
Am simţit ca oamenii au nevoie de scrierile mele... iar
criticii, în majoritatea lor, au scris la modul laudativ
despre cărţile mele. Însă eu mă feresc de laude şi nu
iau în seamă critica învăluită în elogii! Sub carapacea
ei se ascunde deseori sâmburele veninului!
128

Inelul de iarbă
George ROCA: Sunteţi director al revistei „Agora
literară”. Aceasta este publicaţia centrală a Ligii
Scriitorilor Romani? Mai sunt şi alte reviste
aparţinătoare de aceasta?
Al Florin ŢENE: Desigur! Dau doar câteva exemple:
„Cetatea lui Bucur”, editată de filiala Bucureşti,
„Heliopolis” a filialei Banat, „Moldova culturală”, editată
de filială Iaşi, „Dobrogea literară”, filiala Constanţa,
„Pietrele Doamnei”, filială Argeş, „Memoria slovelor”,
de la Râmnicu Vâlcea, „Constelaţii diamantine”,
„Literaria”, de la Craiova, etc.
După cum vedeţi filialele Ligii Scriitorilor sunt active. Se
pare că la numărul de reviste concurăm cu Uniunea
Scriitorilor.
De curând aţi devenit membru corespondent al
Academiei Româno-Americane. Care au fost
criteriile pe baza cărora aţi fost admis?
Al Florin ŢENE: Criteriile de bază au fost: opera
publicată şi activitatea mea de promotor cultural de-a
lungul a peste 50 de ani de activitate în domeniul
creaţiei literare şi a promovării literaturii române în ţară
şi străinătate.
George ROCA: Deziderate, speranţe, planuri de
viitor?
129

Al Florin Ţene
Al Florin ŢENE: În primul rând să fiu sănătos. Apoi să
obţin pentru Ligă, din partea Ministerul Culturii şi
implicit a guvernului, recunoaşterea oficială a acesteia
ca asociaţie de utilitate publică. În prezent lucrez la un
volum de versuri, apoi... vom mai vedea!
George ROCA: Un mesaj adresat cititorilor noştri.
Al Florin ŢENE: Să ia seama la faptul că, dacă ar
exista numai indivizi şi obiective individuale, politica,
inclusiv politica editorială, n-ar mai exista ca disciplină
aparte. S-ar confunda cu morala! Din moment ce
există însă grupuri de oameni, inclusiv de artişti şi
scriitori, şi obiective de grup de-o valoare absolută, a
căror servire este şi obligaţia individului, atunci ia
naştere sistemul specific de norme al politicii, sistem
care este independent şi opus aceluia al eticii.
George ROCA: Vă mulţumesc pentru osteneala de
a răspunde la întrebările acestui lung interviu.”
- Dorine, de ce ai folosit pseudonimul din interviu?
- Nu uita că fac parte din Zodia Gemeni! Mai semnez şi
cu numele „Dorin Roşianu”.
- Iarăşi mă laşi în ceaţă...!
Văzând că Maria s-a dus în apa râului, udându-şi
picioarele în apa răcoritoare a râului, Vasilica îl întrebă
contrariată.
- Atunci, eu, azi noapte cu cine m-am iubit?!
130

Inelul de iarbă
VIII
„Plaja unui secol, în artă ca şi în politică,
e plină de soare sau de alge şi apă –
după cum e ora fluxului, sau aceea a refluxului!”
Benjamin Fundoianu
Dorin, conform programului pe care şi-l impusese s-a
aşezat la calculator şi a început să scrie la romanul
său.
„Sunt zile când mai răsfoiesc cartea cu amintiri, pagini
îngălbenite ca frunzele nucului din ogradă, când
tocăliile sunau în viile încărcate de struguri. Mă opresc
uneori meditând la clipe ce au devenit borne spirituale
în evoluţia mea ulterioară.
Mă aplec cu nostalgie peste una din primele pagini ale
acestui tom de ani şi revăd prima mea întâlnire cu un
scriitor, după ce scrisesem primele poezii la vârsta de
14 ani. Era vremea când îl citeam pe Eminescu dintrun
mare volum «Opere complete», editat de A.C.
Cuza, în 1914, şi pe care părinţii mei îl aveau în
131

Al Florin Ţene
bibliotecă. De atunci, toată viaţa, m-am călăuzit după
aforismul eminescian: «Valoarea întregii activităţi nu
atârnă de la ceea ce face omul, ci de la cum face».
Idee care m-a urmărit şi în facultate, şi pe tot parcursul
vieţii! Eram în clasa opta la Liceul Teoretic din
Drăgăşani, oraşul natal, şi Biblioteca Orăşenească din
localitate, în cadrul manifestărilor «Prietenii cărţii», îl
invitase pe scriitorul Francisc Munteanu la o întâlnire
cu cititorii. Era anul 1958. Mie, şi unei tinere
bibliotecare, ne reveniseră sarcina să mergem la gară
pentru a-l aştepta pe scriitorul ce venea de la
Bucureşti. Când a oprit acceleratul, dintr-un vagon a
coborât un domn, de fapt singurul călător ce a îndrăznit
să se aventureze în urbea în care se născuse
romancierul Gib I. Mihăescu, şi unde nu se întâmpla
nimic deosebit. Văzându-ne s-a îndreptat spre noi şi
ne-a spus: «Dacă îl aşteptaţi pe Francisc Munteanu, vă
spun că el nu poate veni, m-a trimis pe mine să-i ţin
locul». Timidă, bibliotecara i-a înmânat buchetul de
flori, pentru care enigmaticul domn a răsplătit-o cu un
«Mulţumesc tovarăşo!». În după-amiaza aceea în sala
de lectură a bibliotecii am primit cu autograf, cartea
«Cerul începe la etajul 3», cu care m-am lăudat mult
timp la colegi.
Tot în acelaşi an l-am cunoscut, în sala vechiului
cinematograf din oraşul podgorean, pe scriitorul
Dumitru Mircea, redactor şef la «Tribuna», din Cluj,
care îşi prezenta prima carte a sa «Pâine albă»,
132

Inelul de iarbă
apărută la Editura Tineretului în 1952... Spre bucuria
mea, am obţinut-o de la autor cu autograf, neştiind că
peste mulţi ani soţia mea o să lucreze la această
publicaţie, iar eu voi fi prezent în mod frecvent în
paginile acesteia.
Între timp, am înfiinţat cenaclului literar «Gib I.
Mihăescu», de pe lângă Casa de Cultură Drăgăşani.
Am citit cărţile acestui autor interzis de cenzură
comunistă, împrumutându-le de la soţia acestuia şi de
la fiica cea mică, Ionica. Cărţi care mi-au călăuzit paşii
în literatură. La şedinţele cenaclului veneau: poeţii
Virgil Mazilescu (elev la Liceul din Drăgăşani, până în
clasa a X-a inclusiv, după care s-a mutat la Bucureşti),
Dumitru Velea, Nicolae Cochinescu (viitorul procuror
general), etc.
În toamna anului 1961, lăsând în urmă aroma viilor, un
autobuzul hodorogit m-a lăsat în Autogara Filaret din
Bucureşti. Era anul când am început cursurile Şcolii
Tehnice Tipografice «Dimitrie Marinescu», secţia
tehnoredactori. În anii aceia, colaborând la cotidianul
«Informaţia Bucureştiului», i-am luat un interviu
poetului Mihai Beniuc. L-am vizitat acasă, în vila din
Grădina Bordei. Acele moment au fost adevărate lecţii
de literatură. Interviul a apărut, după câteva zile, în
ziar. În acea perioadă i-am luat un interviu lui Zaharia
Stancu, iar pe Mihai Sadoveanu l-am cunoscut la o
conferinţă a lui Alexandru Graur, ţinută la Liceul
133

Al Florin Ţene
«Gheorghe Lazăr». Era vremea când mă
împrietenisem cu Miron Radu Paraschivescu, unde la
o masă la barul «Cireşica», de pe 6 Martie, făceam
schimburi de epigrame. Îmi aduc aminte că, mi-a spus:
«După un colţ apare un nas, iar Florin după un ceas»,
făcând aluzie la nasul meu. Uneori, îmi citea din
manuscrisul volumului «Versul liber», care a apărut
mai târziu, prin 1965.
Începusem să public la revista «Scrisul bănăţean» din
Timişoara. Cu această ocazie, în anul 1961,
primăvara, prietenul Anghel Dumbrăveanu, m-a invitat
la Librăria Eminescu să particip la lansarea volumului
său de debut «Fluviile visează oceanul». Cu această
ocazie l-am cunoscut pe Petru Stoica, Mircea Ciobanu,
Horia Zilieru (care îmi publicase poezii în revista «Iaşul
Literar». Mai târziu Mircea Ciobanu, pe când era
redactor la Editura «Cartea Românească», citindu-mi
un volum de poezie, în redacţia acestei edituri, mi-a
spus, textual: «Florine, ai unele poezii care se scriu
odată la o sută de ani!». Am tăcut, însă un fior mi-a
străbătut tot corpul. Tot atunci i-am vizitat şi biroul de
acasă, loc unde am discutat multă literatură.
La moartea doamnei Elena Mihăescu, soţia autorului
romanelor «Rusoaica» şi «Braţul Andromedei», l-am
cunoscut pe poetul Nicolae Crevedia, fiind cumnat cu
decedata. Era în vârstă, înalt, îmbrăcat cu un
balonzaid. Cu această ocazie, la masa de pomenire,
134

Inelul de iarbă
am făcut schimb de epigrame, pe care şi azi le ţin
minte. Eu, i-am scris pe un şerveţel de hârtie,
următoarea epigramă: «Am avut bucuria/ Că l-am
cunoscut pe Crevedia/ Ce şi-a băut via». Iar el mi-a
răspuns: «Spui că mi-am băut via/ Însă mi-a rămas
hârtia,/ se cunoaşte că eşti Ţene/ Nu ai o pană, ai
pene!».
De-a lungul celor 55 de ani de activitate pe «ogorul»
literaturii am cunoscut multe personalităţi care astăzi
stau la loc de cinste în Panteonul culturii române. Dar
despre acestea cu alt prilej. Dacă în tinereţe m-am
călăuzit după zicerea lui Eminescu, acum la vârsta
bilanţului unei vieţi mă călăuzesc după zicerea lui
Cioran «Omul nu poate crea decât crezându-se central
istoriei!»”
S-a oprit din scris. Gândul îi fugea la Vasilica. Pe de
altă parte Maria l-a chemat la masa de prânz.
„Doamne! Cine sunt eu? Sunt Eu, sau Celălalt?” îşi
zise în sine Dorin îndreptându-se spre bucătărie. Se
aşezară la masă. Cu glas domolit Maria murmură
rugăciunea: „Tatăl Nostru” aşa cum făcea de fiecare
dată. După ce termină, se închinară şi începură să
mănânce. Prin gândul lui Dorin se perindau imaginile
unei întâmplări deosebite.
„Într-o zi din vară anului 1993 am plecat de acasă,
împreună cu soţia, spre staţia de troleibuz din cartierul
135

Al Florin Ţene
nostru, din Cluj-Napoca. Pentru a scurta drumul am
ieşit pe uşa din spatele blocului. Era o zi senină şi roua
dimineţii răsfrângea razele soarelui în mii de briliante.
Trecând prin iarba spaţiului verde, soţia mea a
observat un ghemotoc cenuşiu într-un smoc de
buruiană de la baza unui garaj. L-a atins cu vârful
pantofului şi atunci un cioculeţ şi doi ochi nevinovaţi
ne-au privit speriaţi, sau poate cu speranţă, din iarba
udă a dimineţii.
Soţia, Maria, s-a aplecat şi l-a luat în mână. Era un pui
de guguştiuc căruia îi crescuseră primele pene.
Gheomotocul cenuşiu s-a cuibărit la pieptul soţiei şi a
început să-i ciugulească nasturii! Îi era foame. Ne-am
întors în apartament şi i-am amenajat pe balconul cel
mic un cuib într-o cutie de carton căptuşită cu cârpe. I-
am dat pe cioc apă şi lapte până când am simţit că
guşa îi era plină. Apoi am plecat în oraş la treburile
noastre.
Până toamna târziu l-am hrănit, la început cu lapte
apoi cu firimituri de pâine, şi când penajul i-a crescut
de luase forma unui adult i-am dat boabe de grâu. Îl
înveleam în serile reci cu cârpe, în aşa fel să nu-l
sufocăm. În timpul zilei era liber... era liber şi se plimba
prin tot balconul, ba, mai mult, începuse să se urce pe
o masă ce o aveam acolo şi mai târziu pe balustrada
balconului. De aici privea cu nostalgie şi jind spre
136

Inelul de iarbă
suratele lui care zburau pe balconul vecin sau cântau
în copacii de pe strada Ion Meşter, din Cluj-Napoca.
Într-o după-amiază, când soarele îşi trimitea razele
pieziş printre crengile copacilor deja desfrunziţi,
guguştiucul nostru pe care l-am botezat Piţu, s-a urcat
pe umărul meu. Stăteam la o cafea pe balcon cu
soţia... Apoi a zburat pe balustradă şi aşa, ca un copil
care face primii paşi, şi-a luat zborul, abia urcând, ca
un înotător care obosit, mai trage aer în piept până să
ajungă la mal. S-a oprit pe acoperişul blocului de peste
drum. De acolo ne-a privit mult timp, până s-a înserat.
A doua zi ne-am uitat să-l vedem dar, nu a apărut. Şi-a
făcut prezenţa peste câteva zile, în partea cealaltă a
blocului, la fereastra de la bucătărie. Acolo crescuse
un corcoduş falnic şi pe crengile lui, în fiecare
dimineaţă venea să ne cânte: «gugu-ştiuc, guguştiuc...»
Noi, când îl auzim, deschidem fereastra, îl
strigăm pe nume şi îi punem firimituri de pâine, sau
boabe de grâu, pe pervazul ferestrei. Erau zile când
nu-şi părăsea «teritoriul» pe care simţea că este al lui.
Al doilea an a venit cu soaţa lui. Şi-au făcut cuib într-un
ghiveci de flori, de pe balconul cel mare unde frunzele
viţei de vie creează o atmosferă de seră. Au avut doi
pui care au crescut mari şi Piţu a venit cu ei la
fereastră să-i cunoaştem. El şi perechea lui, pe care
am botezat-o Ţâţâna, erau foarte grijulii cu puii şi le
dădea mâncare în cioc. Am constatat, de-a lungul celor
137

Al Florin Ţene
15 ani de când a început această poveste că
guguştiucii sunt foarte fideli perechi, spre deosebire de
oameni.
...Au trecut de-atunci 15 ani. Piţu vine mereu să ne
viziteze. Desigur împreună cu soţia lui, Ţâţâna... În
fiecare dimineaţă, prânz şi seara, la ore fixe, vin să le
dăm mâncare, apoi ne cântă la fereastră: «gugu-ştiuc,
gugu-ştiuc...» iar eu îl îngân, ca într-o povestire a
prozatorului D.R. Popescu... «gugu-ştiuc, gugu-ştiuc/
pe-aici vin/ pe-aici mă duc!/».
Cântecul lui, ascultat în fiecare dimineaţă, îmi aduce
aminte de oraşul copilăriei mele, de ograda
părintească unde în nucul din curte cântau alţi
guguştiuci. Sub influenţa acestei atmosfere am scris
volumul de versuri «Nucul dintre două veacuri» ce a
apărut în Belgia unde guguştiucul are un rol
sentimental în unele poezii.
Chiar în momentul când scriu, la calculator, aceste
rânduri, Piţu cântă la fereastră. I-am spus că scriu
despre el pentru «Formula AS»! S-a uitat la mine cu
ochişorii săi ca două mărgeluşe parcă înţelegând ce-i
zic, apoi s-a urcat pe antenă parabolică de lângă
fereastra de la bucătărie şi ca drept mulţumire a
început să cânte: «gugu-ştiuc, gugu-ştiuc... »”.
*
138

Inelul de iarbă
Este ultima joi din lună, şi conform tradiţiei, la ora 17,
are întâlnire la o cafea, cu prietenii lui, scriitori ca şi el,
la o cofetărie din centrul oraşului unde discută
probleme de literatură. La aceste întâlniri participă,
uneori, şi Vasilica. Când nu venea Maria. Localul se
numeşte „Cofetăria Verde”, dar ei au botezat-o,
apropos de „Poiană lui Iocan”... „Poiana lui Dorin”!
La ora 16:30, Dorin s-a urcat în troleul care l-a dus
până în centru municipiului. Grăbit s-a îndreptat spre
„poiana lui”. La masa din colţul încăperii îşi făcuseră
deja apariţia prietenii săi. Numai Vasilica nu venise.
- Îţi tăiem din pensie, că ai întârziat, a glumit Sorin
Groşan. Avea dreptate Miron Radu Paraschivescu în
epigrama lui... „După un colţ apare un nas, iar Dorin
după un ceas!”
- Scuzaţi-mă! Transportul în comun este de vină.
- Ei... cred că vina o poartă cine intră acum pe uşă...
zise Costel Zorescu.
Dorin întoarseră capul. Vasilica se îndrepta spre masa
lor îmbrăcată într-o rochie de voal alb ce-i scotea în
evidenţă formele trupului. Ochelarii de vedere ce-i
purta îi făcea faţa ca de păpuşă.
- Prieteni, apropo-ul pe care-l faceţi nu cred că se
referă la mine, îi apostrofă Dorin.
- Bine ai venit prinţeso! Te rog să iei loc lângă mine, o
invită Goran Moisa.
- Mă bucur că-mi faceţi o astfel de primire...
139

Al Florin Ţene
- Păi, o meriţi! Nu eşti tu editoarea cărţilor noastre, o
apostrofă Dorin, care se ridică şi îi trase un scaun cât
mai aproape de el.
Aceasta se aşeză şi insinuând neatenţia îşi lipi
genunchiul piciorului drept de piciorul stâng al lui Dorin.
O căldură plăcută îi străfulgeră tot corpul. Amândoi
stând cu faţa spre intrarea de la cofetărie, îl văzură
instantaneu pe omul în negru, cu pălăria trasă pe ochi,
oprindu-se pentru o clipă în faţa vitrinei.
- L-ai văzut? îl întrebă la ureche Vasilica.
- Da!
- Lăsaţi şuşotelile! zise Zorescu.
- Să trecem la discuţiile noastre! îl completă Goran
Moisa.
- Ţi-am citit eseul, Dorine, se adresă acestuia, Ion
Costantin. Mi-a plăcut!
- Şi eu l-am citit! Interesant! spuse Vasilica. Dar trebuia
să aprofundezi mai mult subiectul. Poezia este „timpul”
izvorât din spaţiul unui impuls ritmic de existenţă. În
acelaşi moment este un loc al metaforei. Fiindcă, în
aceste condiţii, metafora caracterizează gândirea
poetică, fiind fundamentul acesteia. Câmpul magnetic
creat de metaforă are proprietatea de a coordona
semnificaţiile. Astfel, prin metaforă se realizează
inspiraţia poetică ca expresie a gândirii. Poeţii de mare
anvergură au intuiţia de a organiza metaforele într-un
sistem, creând o profundă gândire poetică, cu un bogat
fond metaforic. Când abordăm universul unei opere
poetice, scriem de fapt despre forţa cu care poetul a
140

Inelul de iarbă
ştiut să-şi construiască paleta sa de înţelesuri,
subînţelesuri înglobate într-un sistem de semnificaţii,
de specificitatea sa, deci despre metafora sa, a
continuat Vasilica.
- Aşa este! a adăugat Dorin. Esenţa filozofică, la unii
poeţi profunzi, se află în câmpul metaforic. Când poetul
este el însuşi, adică în metaforă, se realizează o
apartenenţă intimă, de profunzime la Idee, într-un
univers al conştienţei şi inconştienţei. Metafora este de
sorginte filozofică. Un tot filozofic şi liric, inseparabil, se
realizează. O impresie de atemporalitate se realizează
prin metaforă când realitatea imediată este aparent
respinsă de aceasta. Gândirea poetizantă este dată de
metafora întâmplătoare, când nu se constituie într-un
sistem metaforic. În poezie metafora este o necesitate,
dar şi semnul conştiinţei creatoare. Un ritm metaforic
există la fiecare poet autentic, specific fiecăruia. Şi
Eminescu îşi are ritmul său metaforic, însă, diferit de
cel al lui Alecsandri, Blaga, Stănescu, Virgil Mazilescu.
- Universul poeziei este creat de sistemul metaforic.
Prin poezia lui Eminescu, sau a lui Blaga, a lui Nichita
Stănescu, se creează impresia că se evidenţiază o
disjuncţie metaforică, adică o mobilitate a polilor în
câmpul metaforic, o glisare de sensuri. Prin metafore
Lucian Blaga a recompus Spaţiul şi Timpul. Blaga
efectuează însă o dublă lucrare: el nu numai că pune
în evidenţă metaforă ca o celulă poetică sensibilă, ci şi
ca o celulă sensibilizatoare, prin incantaţia de cuvinte.
Însă nu abundenţa de metafore imprimă forţă unei
141

Al Florin Ţene
opere poetice, ci organizarea metaforelor, atâtea câte
sunt, într-un spaţiu de semnificaţii... a adăugat Goran
Moisa.
- Însă, interveni Ion Constantin, prin metafore se
esenţializează o realitate, se realizează o glisare dintrun
spaţiu şi timp determinat spre o zonă a tangenţei
imaginarului şi realului. Am putea spune că acest
transport se duce spre mit, căci acesta are în sine
raţionalul ca domeniu filozofic şi imaginarul ca domeniu
poetic. Astfel, prin această structură a metaforei,
poemul se încarcă cu semnificaţii de memorie a
existenţei, aşa cum orice mit este o istorie (memorie)
despre sine a umanităţii.
- Dar, continuă Vasilica, stilul unui poet trebuie dedus
din consecvenţa sa la sistemul de semnificaţii care, în
final, îl defineşte. Acest fapt înseamnă păstrarea
ritmului său iniţial. Din păcate, rareori judecăţile de
valoare făcute de criticii de poezie se fac din sistemul
metaforic respectiv asupra acelui sistem. Marea poezie
este factorul inestimabil al viabilităţii unei culturi, cum şi
al maturităţii sale, aceasta stă sub semnul ritmurilor
distincte, de existenţă iniţiate şi fundamentale. Poetul
aparţine poeziei sale în virtutea faptului că el şi-a
contopit existenţa sa cu opera poetică. Chiar dacă prin
aceasta nu descoperim întocmai Omul, însă,
descoperim şi înţelegem o esenţialitate umană
răsfrântă în destinul creatorului. Actul creaţiei poetice
este o angajare la Infinit, iar poetul, conştient de
lucrarea sa, nu va putea niciodată să fie suspendat
142

Inelul de iarbă
într-un punct imobil, ori în zona confortului intelectual,
adică în spaţiul trăirilor dobândite pe calea ideilor
recepţionate. Marea autenticitate eminesciană îşi are
aici una dintre rădăcinile sale.
- Opera poetică, autentică, completă Sorin Groşan,
este o intervenţie în Absolut, o simfonie ce vibrează în
spaţiu şi timp definită la Spaţiu şi timp infinite, ea este,
în fiecare Timp al său, o structurare ce tangentează
filozofia implicată, a noţiunilor fundamentale ale
existenţei. În măsura în care poetul răspunde în
existenţa sa despre existenţă, avem clar ritmul interior
al operei sale. Acesta, adică ritmul, nu este cadenţare,
ci o esenţă, un ritm ce exprimă o intimitate spirituală cu
poetul, prin care cititorul este sensibilizat, apropiindu-l
de ceea ce rămâne inefabil, adică esenţă. Poetului
poezia îi devine o interiorizare şi o interioritate
necesare. Dacă pentru Mazilescu, poezia este un fel
de expulzare a eului, pentru Stănescu ea este o
adâncire a sinelui. Dar, pentru amândoi sistemul
gândirii poetice disimulează realitatea, câtă vreme
gândirea poetizantă a poeţilor din secolul XIX numeşte
o realitate. Dar nu se poate disimula o realitate mai
înainte de a-i fi înţeles esenţele, de a o fi trăit printr-o
experienţă proprie. O profundă şi puternică experienţă
de viaţă naşte un sistem poetic. Nu întâmplător că
Eminescu, O. Goga, Nichita Stănescu, Virgil
Mazilescu, Radu Gyr, etc. Care au trăit mari experienţe
de viaţă, au căutat un nou limbaj poetic.
143

Al Florin Ţene
- Sistemul de gândire poetică se construieşte din
semnificaţii care rămân mult timp printre noi, şi apoi
trec în ecou, ca un sistem de citate. Ele sunt, şi devin
şi ale noastre, pentru că cuprind şi exprimă esenţa
umană. Deoarece este revelat eternul uman. O
chemare lansată, o invitaţie disimulată, spre Întrebare,
spre Nelinişte este opera poetică. Aceasta trezeşte
latenţe spirituale. Ea se identifică uneori cu speranţa,
deoarece este şi ea o tensiune spirituală spre viitor...
conchise Dorin. Poetul este locuitorul operei sale şi cel
care încearcă o reaşezare de lumi. El este propria sa
poezie. iar Poezia este Poetul...
- Repede a trecut timpul! le spuse Vasilica, uitându-se
la ceas. Pe mine, vă rog să mă scuzaţi. Am întâlnire cu
fostul soţ şi cu executorul judecătoresc, pentru partaj.
Ridicându-se, întinse mâna la cei prezenţi şi se
îndreptă, grăbită, spre uşă. În momentul acela, omul în
negru trecu ca o străfulgerare prin faţa intrării.
- Dragi prieteni, vă mulţumesc că apreciaţi eseul
publicat. Îl voi completa cu sugestiile voastre.
Toţi îşi băuseră cafeaua. Numai ceaşca lui Vasilica mai
avea ceva conţinut.
- Dragi colegi, se adresă Goran Moisa, am stat c-am
mult la... pălăvrăgeală. Să luăm aminte ce spunea
Cioran, avertizându-ne: „Cuvântul compensează
144

Inelul de iarbă
ineficienţa leacurilor şi vindecă majoritatea bolilor
noastre. Palavragiii nu prea dau prin farmacie!”
Ca la o comandă se ridicară de pe scaune.
- E rândul tău să plăteşti Groşane! zise Zorescu.
- Da! Eram pregătit!
Ieşiră cu toţii din „Poiană lui Dorin”. Fiecare
îndreptându-se spre treburile lor.
145

Al Florin Ţene
IX
„Cu viaţa sau cu moartea e ca la târg:
să nu plăteşti niciodată atâta cât îţI cer”
Grigore Vieru
Trezit de dimineaţă, Dorin, încercă să-şi aducă aminte
ce visase.
- Maria dragă, am visat ceva... ciudat!
- Ce anume?!
- Încerc să-mi aduc aminte...
- Haide la micul dejun... poate ţi-aduci aminte şi-mi
povesteşti!
Intrară în bucătărie şi se aşezară la masă. Mâncând,
Dorin îşi aduse aminte ce visase.
- Iubito, mi-am adus aminte...!
Şi Dorin a început să povestească:
„De câte ori călătoresc prin împrejurimile oraşului în
care locuiesc, mă cuprinde un dor inefabil, aşa cum pe
mulţi îi apucă dorul ierbii de acasă. Dorul meu este
altfel, este ceva care te învăluie din toate părţile, pune
146

Inelul de iarbă
stăpânire pe toate simţurile, cu toate că nu-l vezi, nu-l
auzi. Vorba aceea: nu are miros, este incolor şi inodor.
Dar, totuşi, are o culoare care nu există în spectrul
solar. O culoare pe care, convenţional, am denumit-o
verde, dar nu este verdele cunoscut, nici cel catifelat.
Este culoarea sunetului, atinsă, uneori, numai de
Beethoven.
Un astfel de sentiment l-am avut, prima dată, într-o
seară în renumita pădure de la Baciu, când toate
undele radiofonice, pe toate lungimile, mă
înconjuraseră cu acea culoare de care vorbeam. Şi,
dintr-odată, m-am simţit atras într-o pâlnie, într-un
vârtej cald şi binefăcător, la fel ca un somn dulce...
- Domnule Dorin, dumneata cazi în utopie! am auzit o
voce venind dinspre umbra de lângă mine.
- Cine eşti? l-am întrebat surprins şi puţin speriat, mai
ales că soarele fusese înghiţit de dealurile din
apropiere şi inserarea îşi aruncase vălul străveziualbastru
peste pădure.
- Cum, nu mă cunoşti?! Doar văd că trăieşti „Sfârşitul
utopiei”.
- Aaa... sunteţi Marcuse. Mă bucur să vă cunosc!
I-am întins mâna, dar surprins a văzut că de la cot
pană în vârful degetelor nu o mai aveam. Însă i-am
simţit strânsoarea. Imediat cum a retras-o, din nou şi-a
recăpătat conturul. Era ca şi cum de la cot în jos mâna
mea devenise invizibilă. Dar fără să-şi piardă simţurile.
147

Al Florin Ţene
- Dumneata eşti cel cu teoria că tot ce pune astăzi
lumea în mişcare trebuie conceput în viitor cu semnul
minus.
Apoi, pe nesimţite, m-am trezit într-o cutie mare cu
triode, condensatoare fixe şi unul variabil, cu plăcuţe
din aluminiu, cu multe sârme, bobine şi un difuzor.
Mergeam printre ele ca printr-o uzină. Difuzorul
răspândea acea culoare verde catifelată, sau cum să-i
zic?! O culoare de această natură, care scotea sunete
ce mă înălţau peste pădure, peste dealul pe care mă
aflam. Simţeam că alături se mai află cineva. Nu mai
era Marcuse... Era un alt necunoscut, sau poate îl
cunoşteam, dar nu ştiam de unde să-l iau...
- Ce nu mă cunoşti, domnule autor de utopii!? Eu sunt
Skinner, ştii dumneata care...
- Da, cel care nu acceptă merite pentru lucrări
comandate sau care rezultă din orice întăriri pozitive.
- Vezi, «ai venit de-acasă»… dar l-ai uitat pe prietenul
nostru comun, François de La Rochefoucauld, care tot
îţi spunea şi nu înţelegeai că «Nici un om nu merită să
fie preţuit pentru bunătate pană când nu are tăria de
caracter de a fi rău. Orice altă bunătate nu este decât
Indolenţă sau neputinţă».
- Domnule Skinner, ştiu că dumneata ai semnalat un
paradox: «Deşi aliate, literatura demnităţii contrazice
pe aceea a libertăţii, în sensul că răsplăteşte pe cei ce
înfrâng condiţii adverse».
- Hei! Unde ai dispărut?!
148

Inelul de iarbă
Rămăsesem singur într-o uzină de fabricat sunete.
Parcă era un vânt solar. Ştiam că vântul solar este un
curent continuu de particule ce se deplasează în spaţiu
cu viteze cuprinse între 300 şi 1.200 km/sec. Să fi fost
luate în acea pâlnie? De vântul acesta? De undeva, un
glas îmi şoptea: «Ştiinţa nu este timidă; este
imaginativă; consumă mai multă fantezie decât poezia
şi mai mult curaj decât o şarjă de cavalerie». Era târziu
şi mă întorceam cu dorul de necuprins al undei
radioului de-acasă, după ce imprevizibilul mă scuipase
ca pe o măsea stricată prin pâlnia imponderabilităţii în
care căzusem!”
- Acesta este visul!
- Interesant! Ar fi bine să-l redai în roman.
- Aşa am să fac...
- Şi eu am visat ceva ce nu-mi place.
- Povesteşte!
Maria, sorbind din ceaiul din cană, şi mai apoi
muşcând cu poftă dintr-o felie unsă cu unt, a început
să povestească...
„Eram cu nepoţica, zglobie şi drăgălaşă, Catinca, la
concert. Aşezaţi în primele rânduri, pe scaunele
pluşate, de culoarea bordoului, ascultam cu atenţie
«Variaţiuni pentru pian, vioară şi violoncel pe o temă
originală, opus 44», de Beethoven. Liniştea din sală
accentua mult tactul pe care nepoţica îl bătea pe
marginea scaunului. I-am prins mânuţa în palmă şi îi
149

Al Florin Ţene
simţeam nerăbdarea în degeţele. Când a început
concertul, dincolo de Catincuţa, erau două scaune
goale. Mai târziu, privind prin semiobscuritatea sălii,
am văzut că erau ocupate de două persoane. Un copil
îmbrăcat ciudat şi un bărbat cu cap olimpian şi părul
vâlvoi. Şi acesta purta o îmbrăcăminte de acum două
secole, aşa cum văzusem în unele filme, la televizor.
Când ultimele acorduri ale pianului se stinseră şi
lumina de la candelabrele sălii s-au aprins, anunţând
pauză, cele două persoane ciudate au dispărut aşa
cum apăruseră.
- Hai, să ieşim puţin la aer, i-am zis nepoatei.
Aceasta o luase, deja, înainte printre scaune, spre
ieşire. Gândul nu-mi dădea pace. Cine erau acele
ciudate persoane care păreau ieşite dintr-un film de
epocă, sau chiar dintr-o «notă muzicală»? Stând pe
scările de marmură ale Filarmonicii, lângă mine au
reapărut, parcă venite din pământ, mai degrabă din
inefabilitatea văzduhului, sau poate chiar din notele
muzicale pe care le fredona nepoţica.
- Au cântat bine interpreţii. Însă pianistul trebuia să
lovească mai puternic clapele, mi se adresă persoana
cu capul olimpian.
- Totuşi, îmi dăduseră lacrimile ascultând oratoriul
«Christos pe Muntele Măslinilor».
Catinca mă ţinea strâns de mană şi privea cu
neîncredere la bărbatul din faţa mea şi la băiatul cu
pantaloni bufanţi şi ciorapi albi de lângă acesta.
150

Inelul de iarbă
- Nu vă uscaţi, plânsete ale dragostei veşnice! Ah!
Numai ochilor pe jumătate uzi lumea le pare pustie,
moartă!
- Aveţi dreptate! Dar cuvintele acestea, parcă, le-a
spus Bettina von Arnim, menţionând că le auzise din
gura maestrului Beethoven.
- Cam aşa a zis...
Discuţia ne-a fost întreruptă de Catinca, care trăgea de
coada cu fundiţă albastră a băiatului.
- Domnişoară, lăsaţi băiatul. Este nepotul meu Karl,
dinspre frate. Eu îi sunt tutore...
Catinca se lipi de mine, strângându-mă de mână.
- Sunt foarte supărat pe negustorii de muzică. Mi-au
numerotat anapoda lucrările, deformându-le. Le-au
numerotat după fantezia lor. Molo a gravat «Trio-ul cu
variaţiunii în mi bemol major», dându-i numărul opus
82, când acest număr era al celor patru lied-uri, pe
care le-aţi ascultat, iar variaţiunile au un număr mult
anterior. Este o potlogărie grosolană. Acum toate sunt
cunoscute pe dos!
Tăceam şi-l priveam cu suspiciune pe acest ciudat om,
venit parcă din istorie. Să mi se întâmple mie acest
lucru!? Imposibil! Doar sunt cu picioarele pe pământ.
Privesc la faţada Filarmonicii, privesc la automobilele
ce trec pe bulevard. Nu visez. Sunt treaz şi mă aflu în
pauza unui concert din oraşul nostru.
- Vă spuneam că «Variaţiunile pe o temă originală,
opus 44» au fost compuse în 1801 şi au apărut, în
1804, la «Hofmeister şi Kuhnel».
151

Al Florin Ţene
O strâng de mânuţă pe nepoţică. Îi simt neliniştea. Nu
visez.
- Să intrăm...! Priveşte, intră toată lumea...
Când mă uit, persoanele ciudate dispăruseră din nou.
Poate împinse de şuvoiul de oameni sunt înainte, deja,
în sală. Le-am văzut de cum am intrat; erau din nou pe
cele două scaune. Dar, când ne-am apropiat, au
dispărut din nou. Parcă au fost absorbite de acordurile
pianului, aşa cum face un aspirator cu bucăţelele de
hârtie rupte de nepoţică. Catinca s-a aşezat. Pe
scaunul meu se afla o carte de vizită. În
semiobscuritatea sălii am citit-o:
BEETHOVEN
Compozitor
Viena
Nu se poate, mi-am spus. E o farsă. În clipa în care a
început partea a doua a concertului, l-am văzut,
zâmbindu-mi, în faţa pianului cu coadă de pe scenă.
«Simfonia a IX-a» se revărsa peste noi ca un torent. În
tăcerea desăvârşită a sălii, am văzut-o pe Catincuţa
discutând în şoaptă cu băieţelul acela ciudat care
apăruse din nou lângă ea. În secunda următoare, am
simţit că oameni şi sunete, sunete şi obiecte... se
contopesc într-un efluviu, ce ne absoarbe spre cupola
sălii, deschisă spre cerul înstelat.”
152

Inelul de iarbă
- Şi... acest vis îl scriu în roman. Ce zici?
- Foarte bine!
După ce mâncară, Dorin s-a dus în biroul său să scrie,
iar Maria a plecat la nepoţica cea mică, Anastasia, să
stea cu ea. Era puţin răcită şi nu s-a mai dus la
grădiniţă.
„- Bătrânul Costică, începu să scrie la calculator
Dorine! îi spunea, cu câteva zile înainte de a muri,
vărului Mărin a lui Guriţă, că el se face vârcolac, pentru
a se mai întâlni cu prietenii la cârciumă.
- Aşa... să ne treacă de dor!
- Băi, Costică, poate acum suntem vârcolaci!?
- Nu fi nebun, Mărine! Acum suntem aici!
- Atunci nu suntem tot... aici, ca vârcolaci?
- Da! Dar... nu vezi că suntem în casă?
- Ce casă, bă Costică! E cavou!
- Cum cavou!? Nu vezi masa? Nu vezi sticla de vin şi
paharele pline?
- Păi... şi atunci vom avea toate acestea... în
imaginaţie. Ca şi acum!
- Nu! Atunci ieşim din mormânt şi... ne ducem la
cârciumă pentru a bea.
Tot discutând pe această temă, cei doi n-au observat
că în cameră şi afară se întunecase.
- Costică! Aprinde lampa! Nu vezi că nu ne mai
vedem?
- Lasă măi Mărine, mai bine mergem la cârciuma lui
Bălosul! Facem economie de fotoghin, cum zic oşenii.
153

Al Florin Ţene
- Ce vorbeşti, Costică!? De unde ştii că-i zic la gaz, aşa
cum ai zis!?
- Păi... am fost aseară pe la ei şi i-am auzit spunând că
n-au fotoghin...
- Unde!?
- În Ţara Oaşului!
- Tu eşti beat, Costică!
- Cum beat!? N-am băut decât zece kile de vin, la fel
ca tine...
- Floare la ureche...
- Atunci, hai să mergem la cârciumă!
- Mergem!
Au ieşit din casă clătinându-se. S-au ţinut de stâlpii
prispei şi apoi au luat-o agale spre poartă.
- Băi Costică, observi cum se învârteşte pământul?
- Da! Când eram pe lumea cealaltă, cum îi ziceam?
- Omenire!
- Aşa este! Cum spuneam... când eram acolo,
pământul nu se învârtea. Stătea pe loc. Ăla, cum îi
zicea?
- „Gagalileu” ne minţea că pământul se învârteşte!
- Băi Costică! Noi unde dracu suntem!? Că am ameţit,
tot gândindu-mă...
- Eu zic că suntem pe pământ. Căci toţi oamenii de
aici, din ţărişoara noastră, suntem vârcolaci...
- Adică moroi? Cum zic proştii de olteni?!
- Ce moroi!? Suntem vârcolaci, aceştia provin din
neam nobil.
- Da... da... de pe vremea lui Ţepeş.
154

Inelul de iarbă
- Ai dreptate! Dar, n-am stabilit unde suntem...
- Suntem aici... sau dincolo?
- Vrei să spui că suntem dincolo, veniţi de aici...
- Nu mai înţeleg!
- Lasă că ne dezleagă Bălosul a lui Labă... la
cârciumă.
- Măi, dar rău se învârte pământul.
- Am observat şi eu. A căpătat chiar viteză de când s-a
întunecat.
- Păi, este la mintea cocoşului... a dispărut soarele. El
mai ţinea pământul să nu se învârtească prea rău.
- Să nu ameţească vârcolacii!
- Vrei să spui că oamenii!
- Păi... care oameni? Doar am stabilit că ne aflăm în
lumea vârcolacilor.
Tot discutând şi bălăngănindu-se dintr-un gard în alt
gard au ajuns la cârciumă. Prin geam se vedea că nici
acolo nu merge lumina.
- Nici aici nu au buleftrică!
- Au lampă! Nu ca noi lumânare...
Cu chiu cu vai au nimerit uşa.
- Măi Costică, rău se învârteşte pământul!
Au înaintat spre tejghea, ţinându-se unul de altul.
- Bună seara Bălosule!
- Sara bună oamenilor! Ieri v-au înmormântat rudele...
- Aoleooo! Costică! Să fugim că am dat peste un
vârcolac din ţara moroilor!
*
155

Al Florin Ţene
În aceeaşi seară Elenă a lui Dudău a născut un băiat
care peste câteva zile a fost botezat Costică, iar Maria
lui Ştir, nevasta lui Guriţă, a născut tot un băiat pe care
l-a botezat Mărin, de nu mai prididea moaşa comunală
cu alergatul de la una la alta. Noroc că a apucat de lea
moşit pe amândouă, că pe drumul de întoarcere a
făcut un infarct speriindu-se de doi vârcolaci care
semănau leit cu cei doi morţi pe care i-a premenit în
urmă cu câteva ore. A doua zi, oamenii din Ţara
Vârcolacilor au găsit-o în şanţ moartă.
- Asta a căzut din cer, săraca! Îşi spuneau vârcolacii...”
Dorin oprindu-se din scris, îşi spuse în sine că băiatul
Elenei lui Dudău nu este altul decât scriitorul de astăzi
Constantin Zorescu. Iar Bălosul a fost tata prietenului
Groşan.
„Doamne! Mică e lumea!”
156

Inelul de iarbă
X
„Fă-ţi datoria oricând. Totdeauna va fi
cineva care să te vadă: tu însuţi”
Nicolae Iorga
„Ce vremuri erau prin 1950, când nu aveam ce mânca.
Chiar şi în timpul regimului criminal ceauşist oamenii
din orăşelul natal nu aveau ce mânca. Îmi aduc aminte,
scrie în continuare Dorin, pe când eram copil
preşcolar, mâncam pământ întins pe felia de turtă.
Pământul îl lua tata de cu seară de pe ogorul nostru,
confiscat cu un an în urmă de comunişti, de fapt cei
mai leneşi din zonă, şi îl înmuiam în apă, să se
încălzească până dimineaţa, iar la micul dejun îl
întindeam pe o felie de turtă şi apoi o mâncam. Mai
târziu, când eram elev în clasele primare, luam la
pachet două felii de turtă şi între ele un strat de pământ
din ogorul nostru. Ce vremuri!”
Dorin s-a oprit din scris. Se gândea să transcrie eseul
despre „Starea poeziei...”, dar, aducându-şi aminte de
un banc, începu să râdă de unul singur.
157

Al Florin Ţene
„Doi cerşetori, români, în Franta, se întâlnesc şi se
întreabă unul pe altul:
- Câti bani ai strâns azi?
- 6 euro...
- 6 euro? Ce ai făcut de ai strâns numai 6 euro?
- Am făcut de toate - îmbrăcat ponosit, sărăcăcios, faţă
de milog, am scris şi pe o plăcută de carton că am o
nevastă şi 4 copii de întreţinut. Dar tu cât ai câştigat?
- 6000 euro!
- Cee? Cum ai procedat de ţi-au dat aşa de mult?
- Am pus lângă mine o bucată de carton pe care scria:
« Îmi lipsesc 10 euro să mă întorc în România!»”
- De ce râzi? A auzit-o pe Maria din bucătărie.
- De un banc pe care l-am auzit de la prietena ta
Vasilica.
- Când te-ai întâlnit cu ea!?
- Ieri după amiază la biblioteca judeţeană.
- Ştiam! Mi-a spus la telefon.
- Păi... atunci de ce m-ai întrebat? Vrei să mă verifici?
- După aproape cincizeci de ani de căsătorie nu mai
există gelozie. Am întrebat şi eu aşa...
- Înţeleg!
Dorin s-a apucat de scris din nou.
„Când era tânăr, cu atâtea necazuri pe cap, şi-ar fi
dorit să fie singur, să nu audă nimic, să nu vadă atâtea
perversiuni promovate de politica partidului unic. Dar,
158

Inelul de iarbă
acum, Costel Zorescu, prietenul meu, celibatar convins
toată viaţa, dar în practică avea o căsătorie ratată,
după pensionare, se autosugestionează, în fiecare
dimineaţă când îşi soarbe cafeaua în linişte, că nu este
singur.
Într-adevăr, nu este singur, soţia lui este în camera
cealaltă, paralizată, din colţul camerei un şoricel iese
dintr-un orificiu dintre podea şi zid chiţăind, cerându-şi
porţia de caşcaval. Atunci Costel se ridică din fotoliu, şi
cu o calmitate de invidiat, se îndreaptă spre frigider, îl
deschide, scoate de acolo o bucată mare de caşcaval,
îl aşează pe masă, taie din el o feliuţă, pune la loc în
frigider caşcavalul, ia de pe masă bucăţica tăiată şi
intră cu ea în cameră unde îl aşteaptă răbdător
şoricelul.
Acesta, când îl vede începe să chiţăie. Se ridică în
două picioruşe pe care le vântură prin aer nerăbdător.
Apoi fuge în ascunzătoarea sa. Costel îi aşează cu
grijă caşcavalul lângă orificiul dintre zid şi podea, apoi
se retrage pe fotoliu şi aşteaptă. Imediat şoricelul iese
din ascunzătoare şi începe să mănânce. Se instalase o
înţelegere între cei doi. Nu abuzau niciunul de
încrederea celuilalt.
Erau clipele cele mai amuzante ale însinguratului
Zorescu. Această scenă se repeta ori de câte ori se
aşeza pe fotoliul din sufragerie, pentru a urmării unele
159

Al Florin Ţene
emisiuni de la televizor. Restul zilei privea la tablourile
din colecţia sa aşezate cu grije pe pereţii din încăperile
apartamentului dintr-o vilă expropriată, care fusese
cândva a părinţilor săi. Când se plictisea şi de această
îndeletnicire se aşeza în fotoliu şi visa.
«Mă visam într-un interior de colecţionar de tablouri.
Prin perdelele de brocard grele lumina filtra
sentimentele mele cum gândurile se strecurau pe
lângă umbra lui K.H. Zambaccian. Discuţiile erau
aprinse pe marginea unor tablouri de Mircea, Verona,
Vermont, Rochegrosse şi Luchian. Slovele căpătau
contur de stropi de apă, iar culorile alunecau în spaţiu
ca o lavă aprinsă. Contrazicerile ne şantajau
aprecierile pe când Al. Bogdan-Piteşti se străduia să
ne readucă la stadiu de convivi aşa cum el era, vrednic
fiind de banchetul lui Platon. Am tăcut, fiindcă îl
vedeam un Alcibiade, zvelt, orgolios şi cinic. Ba, visul îl
plasa a fi un Socrate cu toate că nu gusta elevaţia
morală dintre mine şi Zambaccian, dar, sigur, putea fi
„Slăbiciunea unui Socrate”, îmi şoptea la ureche B.
Fundoianu, venind lângă mine direct din redacţia-i
Rampa».
«... Se lăsase inserarea şi sosind de la Capşa,
Păstorel Teodoreanu intră val-vârtej în salon, supărat
foc pe Medrea, care nu i-a oferit un pahar de vin de
Drăgăşani. I-am Făcut o epigramă, ne zice. O merită:
„Medrea când îmi ţine calea,/ Crede ca un gogoman,/
160

Inelul de iarbă
Că-i mai mare decât Han,/ Ce să zic? Mai mare
jalea!/»
Am tăcut. Priveam în continuare tablourile de pe pereţi
şi gândeam că Dumnezeu a dat omului norme să le
poată încălca, iar naturii legi să ne poată supune.
Somnul era atât de adânc încât la trezire... Nietzche
era lângă mine şi insistă să înţeleg că arta s-a născut
din inconştienţă, însă eu îl combăteam spunându-i că
s-a născut din utilitate, necesitate şi dorinţă de
comunicare. Văzând că sunt absent, Zambaccian a
tras brocardurile şi totul s-a întunecat».
S-a trezit când şoricelul se urcase pe genunchi
chiţăind. Era prânzul şi îi era foame.”
Toate acestea i le povestise cineva într-o joi la „Poiana
lui Dorin”, înainte de a veni ceilalţi colegi. Se făcuse
prânzul. Telefonul din holul apartamentului a început
să sune.
- Dorin, răspunde tu. Eu sunt ocupată.
S-a sculat de la calculator şi ridică receptorul.
- Eşti acasă frăţioare?
- Da! Doar îţi vorbesc...
- Când ne vom întâlni, am să-ţi povestesc ceva... de-ţi
cad plombele!
- Bine! Dar tu nu te mai însori?
- Când am atâtea, la ce e nevoia? Hai, pa!
- Pa!
161

Al Florin Ţene
*
După-amiază Dorin s-a aşezat în fotoliu din sufragerie,
recitind eseul său „Starea poeziei româneşti la
începutul secolului XXI”.
„Pentru a aborda această temă este necesar un
îndelung exerciţiu de receptare a poeziei româneşti în
ansamblu, cu aplecare spre tendinţa de evoluţie a
poeziei din a doua parte a secolului XX, şi numai apoi
este necesară o plonjare în panorama poeziei secolului
XXI.
În acest context, cristalizarea criteriilor de selecţie şi a
conceptelor cu care trebuie lucrat stau la baza analizei
noastre. O panoramă a poeziei de la Nichita Stănescu,
trecând pe la Cristian Popescu, până la Claudiu
Simonati se întinde pe o suprafaţă de timp
considerabilă, greu de cuprins doar într-un articol, mai
degrabă poate fi expusă în Biblia înţelegerii poeziei
româneşti din secolul nostru, de care făcea vorbire Ion
Simuţ.
Exegeza poeziei de astăzi înregistrează o
evoluţie/involuţie a poeziei, prin apariţia unui nou
curent literar, pe care l-am denumit, proglobmodernul,
despre care am scris în presa literară a anilor 2000.
Este o întoarcere, pe jumătate, la clasicism, încercând
să înlăture mâzga postmodernismului optzecist a cărei
162

Inelul de iarbă
poezie nu transmitea nimic, aducând un deserviciu
limbii literare.
Pentru a face, succint, o analiză a poeziei româneşti la
începutul acestui secol, e necesar să priveşti această
panoramă ca printr-un ochean întors, adică de la cel
mai tânăr autor, Adela Greceanu, la Mircea Ivănescu,
care a decedat de curând. Poeţii tineri ai acestui
început de secol, au învăţat, practic, de la posttextualişti
(nouăzecişti), postmodernişti, textualişti
(optzeciştii), manierişti, experimentalişti (şaizeciştii), în
frunte cu Angel Dumbrăveanu, Marin Sorescu, etc.
O privire de ansamblu asupra influenţelor poetice de la
sfârşitul veacului trecut şi începutul acestui secol este
necesară pentru a stabili cele cinci metode distinct de
analiză comparativă prin raportarea la Identitatea eului
poetic. Se pare că tendinţa poeziei actuale este o
prelungire a celei de la sfârşitul secolului XX, care a
fost şi este, se pare, instaurarea eului poetic că
instanţă absolută, prin utilizarea şi eliminarea formelor
de retorică pentru a se ajunge la eul real absolut, adică
la Voce. Am constatat că poeţii de la începutul
secolului XXI nu prea îşi pun întrebarea cine se
exprimă în versurile lor, abandonându-se fără voia lor
versului impersonal.
Vorbeam mai înainte despre cele cinci metode de
analiză: metoda argheziană ar consta în exploatarea
163

Al Florin Ţene
impurităţii limbii, metoda blagiană-expresionistă care
glisează între eul exterior, amplificat cosmic, şi un eu
interior problematizat. Urmează metoda lui Ion Barbu,
de textualizare a discursului care înlocuieşte eul poetic
cu o instanţă textual suverană care se reflectă doar pe
sine în oglinzile textului, ce o numim realitate textuală.
Mai este metoda bacoviană ce constă într-o formă de
existenţialism al eului poetic care se contemplă pe sine
într-o formă degradată şi agonală, urmând metoda
stănesciană care este dată de postmodernismul
necuvintelor, eul poetic fiind situate, cum ar spune
Marin Mincu în interstiţiile spaţiului metalingvistic.
Am observat, într-o analiză a raportului realitate-limbaj
(text), că tinerii poeţi care urmează metoda lui Nichita
Stănescu, poezia lor afirmă că realitatea înseamnă mai
mult decât limbajul, cuprinzând potenţele preverbale.
Ei cred că realitatea este doar limbaj şi ce nu este
limbaj nu există. Cei care urmează metoda lui Sorescu
preţuiesc realitatea double-face, în care lumea şi
limbajul coexistă, dar pot fi abordate în mod ironic, ori
grav, experimentalist cum o face Mircea Ivănescu.
Poeţii de la începutul secolului XXI, pentru faptul că
aplică procesul de textualizare, poezia lor a luat locul a
ce se numea în perioada primei jumătăţi a secolului XX
emoţia sau sentimentul. Transferul poetic obişnuit -
realitatea fost îndreptat spre opoziţia realitate-text.
164

Inelul de iarbă
Poetul de la începutul acestui secol a devenit acel
«de-scriptor» care pune în text tot ce atinge, până şi
inefabilitatea. Acesta nu vizează Poezia, ci «textele»,
problema lui nu mai constă în scrierea versurilor, ci descrierea
mecanismelor acesteia - ocultând poemul -.
Creându-şi senzaţia că se află la interstiţiul dintre
realitate şi text, aşa cum Platon lăsa să se întrevadă
ideile în vacuumul realităţii.
Dicteul textualist folosit de poeţii de azi constă în
producerea de text şi metatext în acelaşi timp. Textul
poetic fiind organizat în pulsiuni poetice ale actului liric,
care nu mai este interesat decât să comunice
autenticitatea trăirii sale şi evitând de a comunica o
anumită idee.
Poezia actuală, cea care nu se înscrie în globmodern,
are diferite caractere revelatoare - colocvialitatea
ironică, folosind semnele de punctuaţie nefireşti şi o
oralitate simulată, discursurile care încearcă să spună
totul pentru a masca diferite complexe, cum ar fi forme
de demenţializare a realului, poeme schizofrenice,
pornografice, obsesii viscerale, autoexecuţiile eului şi
simţiri dereglate, promovarea gradului zero al scriiturii,
a unei stări poetice plasmatice, prin contestarea rolului
metaforei. Aceşti poeţi care practică textualismul au
atitudini radicale în raport cu universul literaturii: ei
susţin că toţi poeţii care nu se supun imperativului
scriiturii sunt consideraţi păşunişti şi tradiţionalişti. În
165

Al Florin Ţene
această perioadă şi în acest peisaj literar au apărut
poeţi tineri a căror cărţi au fost publicate de edituri
cunoscute, dar, din păcate, datorită modului defectos
de promovare a cărţii aceştia au rămas aproape
anonimi. Amintim în acest contest pe: Răzvan Ţupa,
Dan Sociu, Elena Vlădăreanu, Claudiu Komartin,
Lavinia Bălulescu, Livia Roşca, Linda Maria Baros,
Violeta Ion, Miruna Vlada, Diana Geacăr, Andra
Rotaru, etc.
Generaţia „milenaristă “care are un program declarat
anticalofil şi minimalist nu prea s-a impus pe piaţa
poeziei. Această poezie este una cu bătaie scurtă, fapt
dovedit de precocea ei manierizare. Acest contigent
are deja micile lui ierarhii. Printre aceştia se află Livia
Roşca, născută în Drăgăşani, la 1980, cu volumul «Ruj
pe icoane», volum premiat de Uniunea Scriitorilor. Din
păcate, această poezie scrisă de concetăţeana mea,
nu justifică integral asemenea aprecieri. Acest caz mă
face să constat că există un mod de a face pe cineva
poet şi ai construi o mică glorie. Laudele nemeritate de
pe coperta a patra ale criticilor Alexandru Matei,
Tudorel Urian şi Al. Cistelecan laudă nişte poezii
siropoase şi anoste. Se pare că această poetă nu are
viitor. Volumul de debut este un excelent produs, de la
ambalaj la reclamă, al unui serviciu de marketing literar
profesionist-din care lipseşte poezia. După cum se
observă, cu ajutorul unor critici onorabili se
promovează grafomania şi veleitarismul.
166

Inelul de iarbă
Un anumit ecou a avut textile Mirunei Vlada, din
volumul «Poeme extrauterine», apărute la Editura
Paralelă 45, în 2004. Născută în Bucureşti în 1986,
autoarea debutase cu un an înainte în revista
Luceafărul, prezentată de Octavian Soviany. Alexandru
Matei vorbeşte despre «autenticitatea spunerii», Aurel
Pantea scrie despre «voluptatea deziluzionării, ce
trimite în limbaj impulsurile unei feminităţi ce-şi
calmează toate libertăţile şi toate decomplexările».
Toate aceste elogii sunt rostite cu jumătate de gură, cu
rezerve subtextuale. Aceste constatări, unele laudative
nu reprezintă în niciun fel garanţia valori. Şi în al doilea
volum al acestei autoare intitulat «Pauza dintre vene»,
apărut în 2007, la Editura Cartea Românească
descoperim un manierism lipsit de accente personale.
Descoperim, la fiecare poem, banalităţi rostite emfatic
şi aşa zise filosofări anoste.
Spre deosebire de precedenta poetă, în poeziile
Laviniei Bălulescu din volumul «Lavinucea», apărut la
Cartea Românească, în 2007, născută la Drobeta-
Turnu Severin în 1985, are capacitatea de a se
întoarce în copilărie şi cu evident înclinaţie ludică, cu
influenţă din Mircişor al lui Cărtărescu din Orbitor şi din
personajele lui Cristian Popescu. Această poetă a
debutat cu volumul «Mov», în 2004, la Editura Prier,
titlu identic cu titlul volumului de poezie a unui poet din
Petroşani, volum apărut la Editura Fundaţiei «I.D.
Sârbu», condusă de scriitorul Dumitru Velea. Poemele,
167

Al Florin Ţene
26 la număr, au graţie şi sprinteneală, demne de luat în
seamă.
Un alt poet al acestui secol este Valentin Radu, care în
2001 a publicat volumul «Înapoi în Arcadia», la Editura
Paralelă 45, pe atunci minor care s-a apucat să se
joace înainte de vreme cu lucrurile serioase de pe
lumea aceasta, între care se numără şi poezia.
Mircea Bârsilă a girat debutul lui Alexandra Pârvan cu
volumul «Prinsoare», apărut în 2001, observând o
«armonizare a contrariilor», remarcându-se prin
asociaţiile duale, în spiritual unui onirism îmblânzit de
emoţia credibilă, cu remarcă Adrian Alui Gheorghe.
Şi la Cluj descoperim o paletă diversă de abordare a
stări poetice. De la şaizeciştii Aurel Rău, Aurel
Gurghianu, la optzecişii Ion Mureşan, Ion Cristofor şi
până la milenariştii Ionuţ Ţene, Flavia Teoc, MihaI
Bumb, etc, toţi au îmbogăţit ideatica şi structura
poeziei prin felul de exprimare a ideilor.
Fiecare zonă a ţării îşi are grupul ei de poeţi, din
păcate puţini cunoscuţi, chiar dacă poezia lor dezvăluie
talente autentice. Vina o are felul de distribuire şi
difuzare a cărţilor şi a presei literare.
Astfel, în zona Doljului, Hunedoarei şi al Orăştiei sunt
poeţi demni de a fi luaţi în seamă şi citiţi cu interes.
Printre aceştia enumărăm pe: Any Drăgoianu, cu debut
168

Inelul de iarbă
editorial în 2005, Dumitru Velea, Mihai Duţescu, Petre
Gigea-Gorun, Eugen Evu, Janet Nică, Ion Pachia-
Tatomirescu, Marius Robu, Claudiu Nicolae Şimonaţi,
Lelu Nicolae Vălăreanu şi alţii. O parte din aceştia au
fost cuprinşi în antologia «Lumina cuvintelor»,
întocmită cu profesionalism de Claudiu Şimonaţi.
Parafrazându-l pe André Malraux, pot să conchid că în
Secolul XXI se vor naşte marii noştri poeţi, sau poezia
va dispărea, prin paginile efemere ale internetului.”
Această temă am s-o propun prietenilor la întâlnirea de
la „Poiana lui Dorin”.
*
Vasilica, spre seară, a fost vizitată la editură de Dorin.
- Ţi-a fost dor de mine ştrengarule... s-au doreşti să
corectăm romanul!?
- Nu! Sunt sătul de minciunile lui...
- Ale cui? Întrebă contrariată Vasilica.
- Vreau să spun că ale mele.
- Înţeleg!
- Îmi este dor să te mai văd în chiloţii roşii.
- Am alţii acum. De culoarea albastru deschis. La fel şi
sutienul.
- Aha... adică bleau!
- Ce scriitor eşti? Bleau înseamnă a tăcea din gură.
Sau tablă de fier cu care se îmbracă osia carului. Este
un regionalism.
169

Al Florin Ţene
- Lasă-mă cu... filozofia ta. Haide... îmi este foame de
tine.
Vasilica s-a întins pe pat, dezbrăcată. Sâni plini,
pulpele cărnoase l-au aţâţat pe bărbat. Noaptea li s-a
părut aşa de scurtă, încât dimineaţa au luat-o de la
început.
- Să ne îmbrăcăm Dorine! Trebuie să sosească
salariatele editurii.
După câteva minute se despărţiră. Vasilica a rămas să
aranjeze patul şi să înceapă o nouă zi de lucru.
170

Inelul de iarbă
XI
„Paradisul n-a avut decât un singur defect:
acela de a nu fi cunoscut lacrimile!”
Emil Cioran
„În ultimii doi ani, până la pensionare, Doru-Sorin nu
mai avea răbdare. I se părea o veşnicie cele şapte
sute treizeci de zile până la marea zi a ieşirii la pensie.
I se urâse să se scoale zilnic la patru dimineaţa, să ia
primul tramvai care să-l ducă la întreprinderea unde
lucra. Sub această aşteptare s-a rostogolit timpul peste
el. Între timp i-a murit soţia într-un accident de
circulaţie, pe care a îngropat-o cu bruma de bani
strânşi pentru un tratament la Băile Olăneşti. Nu de
puţine ori se gândea când au trecut 39 de ani de
muncă. De la decesul jumătăţii sale, Sorin îşi omora
timpul jucând şah de unul singur, după ce se întorcea
de la serviciu... În timpul verii ieşea pe banca din faţa
blocului să joace o partidă de şah. Se găseau destui să
răspundă invitaţiei lui şi mult mai mulţi pentru a-i
chibiţa. Erau momente când uita să se mai bucure că
mai sunt zece zile până la ziua mult aşteptată. «De ce
171

Al Florin Ţene
să mă bucur, dacă nu mai este Maria? Fără ea totul
pare pustiu. Nu mai am cui să-i spun că azi l-am bătut
la şah pe Doru!». Folosindu-se de cele două prenume,
zilnic, în timpul iernii, juca cu Doru. Era născut în Zodia
Gemeni şi de-a lungul vieţii se folosea de numele
Sorin, dat la botez de părinţi. Celălalt, Doru, i l-au dat
naşii. Se pare că Sorin era mai îndemânatic la acest
joc al minţii. Mai întotdeauna câştiga. «Adevărul este
că sunt părtinitor. Înclin să folosesc formulele cele mai
bune când mut pentru Sorin!».
În ziua pensionării colegii i-au făcut cadou un costum
de haine, o umbrelă şi un geamantan.
- Pentru călătorii nenea Sorin!
- Să ai viaţă lungă, cu sănătate, i-au urat colegii, într-o
mică ceremonie, organizată în clubul unităţii.
Emoţionat a mulţumit cu glas stins. Singur şi abătut a
ieşit pe poarta unităţii pe unde a intrat şi ieşit de mii de
ori. Portarul l-a salutat ca de obicei. Strigându-I din
urmă:
- Pensie îndelungată!
«Cât de mult am aşteptat această zi. O viaţă întreagă
am visat la clipa pensionării. De ce oare nu mă
bucur?!» Se urcă în primul tramvai şi zeci de gânduri îi
încreţeau şi mai mult fruntea. A privit geamantanul pus
alături de banchetă şi se gândi la Maria. «Ehe…dacă
trăia, ar fi fost altfel. Plecăm în concediu sau ne
reamenajam apartamentul. Dar acum…». Simţea că
nu mai este el... sau că se află pe altă planetă.
172

Inelul de iarbă
Oamenii din jur, trişti şi grăbiţi spre treburile lor, păreau
nişte marionete legănându-se parcă agăţate de
curelele negre din cauciuc de sub plafon.
Ajuns acasă Doru-Sorin puse costumul în dulap,
umbrela pe cuier şi geamantanul îl aranjă deasupra
şifonierului de pe hol. Îşi pregăti masa fără să mai
încălzească ciorba de fasole, pe care o mâncă într-un
automatism de care nu-şi dădea seama.
Primele zile s-au scurs ca nişte reptile ce se târăsc pe
un teren nisipos. Până la urmă, simţind nevoia de a sta
de vorbă cu oamenii, şi-a luat cutia cu piesele de şah,
şi a ieşit din apartament. A coborât cele două zeci de
trepte şi a luat-o agale spre barul din colţul străzii,
unde din când în când, mai ales la salariu, se ducea să
bea o bere şi să mai audă o vorbă. «Aşa… ca birjarii la
botul calului, după ce a făcut un transport...!».
Piesele zornăiau în cutie de parcă se certau. «Au
îmbătrânit odată cu mine şi acestea. Le am amintire de
la bunicu’. Îmi spunea că sunt făcute de puşcăriaşii de
la Ocnele Mari. Doamne, doamne, cum a trecut timpul.
Parcă ieri mă mângâia pe cap şi-mi repeta un citat din
Romain Rolland: Sorin, să ştii, că acolo unde
caracterul nu există, nu există nici om mare, nici artist
mare, nici mare om de acţiune. Puţin importă succesul.
Trebuie să fii mare, nu să te preface că eşti».
173

Al Florin Ţene
Cu aceste gânduri a intrat în cafe-bar. Mirosul de
alcool amestecat cu fumul de ţigară îl îngreţoşa. Era pe
punctul de a se întoarce, când se auzi o voce:
- Sorin! Vino aici, la masa mea!
Îşi îndreptă privirea spre locul de unde venise
chemarea. Prin fumul de-l putea-i tăia cu cuţitul îl zări
pe vecinul Mărin. Se îndreptă spre el.
- Stai aici, zise acesta!
Se aşeză, punând cutia pe masă. Se uită în jur. La
fiecare masă era câte o faţă cunoscută de prin
blocurile vecine.
- Ce bei?
- O bere! Dar…fac eu cinste. Este prima mea zi de
pensie.
- Felicitări! S-o mănânci cât mai mulţi ani!
- Mulţumesc! Tu ce ai băut?
- Un carcalete!... Doina! Adu aici un repetir şi o bere
pentru noul nostru pensionar. E prima lui zi!
Ceilalţi, toţi pensionari din cartier, auzind de acest
eveniment, ridicară paharele şi îi urară sănătate şi
pensie lungă. După ce sorbiră câte o gură din pahare,
Marin îl întrebă.
- De ce ai adus şahul?
- Să jucăm. Să mai treacă timpul, şi mintea să nu
lenevească...
- Vorba latinului... Minte sănătoasă în corp sănătos!
Deschide cutia şi să jucăm!
Sorin deschise jocul de şah. Şi ascunse în palme
două piese de culori diferite.
- Pe care le alegi?
174

Inelul de iarbă
- Pe cele din stânga!
Tu joci cu negrele... şi se apucară să aşeze piesele pe
tabla de şah.
După un timp, pe neobservate, mai toţi consumatorii
de la celelalte mese, se strânseră în jurul lor, luând
scaunele cu ei.
După două ore, partida s-a încheiat cu victoria
pieselor albe. Cei doi „beligeranţi “ îşi strânseră mâna,
după care goliră paharele.
- Marine, plec. M-am intoxicat cu atâta fum de ţigară.
Mâine ne vedem iarăşi aici.
- Da…! Continuăm să jucăm... să-mi iau revanşa...
Sorin se ridică de la masă şi strângând cutia sub braţ,
ieşi. Aerul curat de afară l-a înviorat. Soarele se
ridicase deasupra capului. Umbra salcâmului din faţa
scării se micşorase. Îi trecuse tristeţea. Comunitatea
pensionarilor din cafe-bar îl făcură să-şi uite vârsta şi
să nu se mai gândească la Maria.
A doua zi n-a putut să meargă la bar. A fost planificat
la control, la medicul de familie. Nici în zilele
următoare nu s-a dus deoarece a trebuit să repare
maşina de spălat. Măruntele probleme l-au reţinut pe
lângă casă. După o săptămână şi ceva, şi-a luat cutia
de şah sub braţ şi cu paşi agale s-a îndreptat spre
barul de la colţul străzii. Uşa era deschisă şi se vedea
cum un fum albastru de ţigară năvălea afară. Această
175

Al Florin Ţene
imagine i-a adus aminte de un incendiu din copilărie
petrecut la o casă de pe strada Leuleşti din oraşul
unde se născuse. De atunci trecuseră cincizeci şi
ceva de ani...
Păşi în local. Erau aceleaşi feţe de-acum o
săptămână. Doar pe Marin nu-l văzu. «Poate vine mai
târziu…». Se aşeză la aceeaşi masă, punând cutia cu
piesele de şah alături.
- Doamnă Doina, vă rog aduceţi-mi o sticlă de bere!
Femeia, trecută de prima tinereţe, dar păstrând
frumuseţea feminină încă, ieşi pe uşiţa de la bar şi îi
puse sticla pe masă.
- Mulţumesc! L-aţi văzut cumva pe Marin?
Femeia se uită la el câteva clipe, mirată, şi îşi roti
privirea în jur la cei şapte pensionari care îşi sorbeau
liniştiţi băutura din pahare... Apoi cu un glas ce
exprima o durere, îi răspunse:
- Nu aţi auzit, domnule Sorin, ce s-a întâmplat?
- Nu!
- Azi, se împlinesc opt zile de când l-au înmormântat.
Dumnezeu să-l odihnească!
- Dar cum a fost?!
- Spune-i dumneata, domnule Vasile, că ai stat uşă-n
uşă cu el.
Vasile se ridică de la masă luându-şi cu el şi paharul
cu rom. Se aşeză la masa lui Sorin, pe locul unde
stătuse Marin.
- Hai noroc!
176

Inelul de iarbă
- Noroc! îi răspunse Dorin.
- Cum a fost?
- Asta i-a fost ...soarta! Infarct! Şi...gata. În faţa
blocului...
- Dumnezeu să-l odihnească! şi vărsară câteva picături
din pahare pe podeaua slinoasă.
- Văd că ai venit cu şahul. Facem o partidă?
- Sigur!
Dorin deschise cutia şi a luă în palme doi pioni de
culori diferite.
- Ce alegi?
- Dreapta!
Deschise palma.
- Soarta a hotărât! Joc cu negrele... cu toate că nu-mi
place culoarea asta.
- Dacă doreşti, facem schimb!
- Nu! Acesta e norocul!
După ce aranjară piesele pe tabla de joc, albul a mutat
primul. Ceilalţi şase clienţi şi-au luat scaunele
aşezându-se în jurul celor doi jucători. După un timp
când negru ataca inteligent, Sorin abordă tactica
apărării. Însă, abil, împinse o tură în faţă, dând mat cu
un cal şi o tură.
- M-ai învins! Mâine îmi iau revanşa.
Îşi strânseră mâinile.
- Bine. Vin la aceeaşi oră. După care se ridică,
îndreptându-se spre bar.
- Doamna Doina, puteţi să ţineţi şahul aci? Să nu vin în
fiecare zi cu el.
177

Al Florin Ţene
- Sigur! Îl luă şi îl aşeză sub tejghea.
- Vă salut domnilor! O zi bună în continuare...
Acel mâine se făcură trei săptămâni. Sorin a trebuit să
plece la ţară să culeagă prunele de vară. Le-a vândut,
mai pe nimic, unui sătean, vecin de livadă cu el. Întors
în oraş într-o vineri, a doua zi, sâmbăta, s-a dus la bar.
Uşa era deschisă şi fumul ieşea ca la un vulcan.
Intrând, salută pe cei prezenţi, şase la număr, şi se
îndreptă spre bar. Cum l-a văzut doamna Doina a scos
şahul de sub tejghea şi îl întinse lui Sorin.
- N-a jucat nimeni cu el. N-avea cine să joace, că pe
Vasile l-a luat Domnul!
- Cum, aşa!?
- A dat să treacă strada spre Big, pe verde, şi un
nenorocit la lovit în plin. Spunea şoferul, justificânduse,
un tânăr filfizon, că se grăbeşte să ajungă la
propia-i cununie.
- Îmi pare foarte rău! Dumnezeu să-l aibe în paza Lui!
- Pe rând vă pierdeţi tovarăşii de joc.
- Mai sunt aici şi alţi colegi de... pensie. Privi în jur la
cei cinci pensionari răspândiţi pe la mese cu câte un
pahar în faţă.
Auzind conversaţia, Gavrilă, un bătrân cu faţa brăzdată
de riduri adânci, se ridică de la masă.
- Joc eu!
- Bravo! Privindu-l Sorin îşi zise: «A fost marinar, după
cum se văd ridurile».
178

Inelul de iarbă
Urmară acelaşi ritual. Gavrilă joacă cu negrele.
Aşezară piesele, în timp ce ceilalţi se mutară în jurul
lor. Jocul era încins! Gavrilă aprindea ţigară după
ţigară. Amândoi făceau mutări inteligente şi subtile.
Chibiţii din jur îşi dădeau cu părerea. Sorin îl privea cu
atenţie cum trage din ţigară. Obrajii ridaţi se adânceau,
pe când fumul alb şi înecăcios îi ieşea pe nas. Până la
un punct se credea că vor ajunge la remiză. Gavrilă
evită, printr-o mutare a nebunului, remiza, însă, până
la urmă, aceasta nu a mai putut fi evitată.
Înainte de a se convinge că este remiză, toţi priviră cu
atenţie tabla de şah.
- E remiză! Constatară până la urmă.
Îşi strânseră mâna.
- Continuăm mâine, zise Gavrilă.
- Cu cea mai mare plăcere!
Sorin îşi sorbi ultima înghiţitură de bere din pahar. Se
ridică. Strânse piesele, aşezându-le în cutie, pe care o
predă doamnei Doina.
- La revedere domnilor! Pe mâine!
Soarele încălzise asfaltul. Privind strada, la mai puţin
de o sută de metri aerul juca în aer deasupra asfaltului.
Se îndreptă spre casă. «Trebuie să gătesc. Am nişte
cartofi şi fac din ei o tocăniţă».
Două săptămâni nu a mai dat pe la bar. Zilnic, cu
pătura, termosul cu cafea şi cu „Martin Eden”, romanul
preferat lui, într-o sacoşe, dis de dimineaţă, pentru a
179

Al Florin Ţene
prinde razele ultraviolete, se îndrepta spre malul
Someşului, pentru a face plajă. Citea şi din când în
când cobora spre luciul apei, stropindu-se cu ea...
luând-o în căuşul palmelor. Chiar a pus ochii pe o
doamnă care întotdeauna îşi aranja cearceaful nu
departe de el. O privea cu insistenţă, iar ea se
prefăcea că nu-l observă. «Dumnezeu să mă ierte. Au
trecut atâţia ani de la moartea Mariei. Am şi eu dreptul
să-mi găsesc o tovarăşe de viaţă».
Între cei doi se înnodase o convenţie tacită. Dacă ea
venea prima la plajă curăţa locul unde trebuia să-şi
aşeze Sorin pătura. Dacă venea el înainte, atunci
punea o floare pe locul unde trebuia să întindă
cearceaful. De obicei de muşcată, pe care o rupea din
glastra de pe balcon. Ea o lua şi se uita la el cu
înţelegere. Apoi o aşeza alături. Acest joc a durat
câteva zile. Sorin nu îndrăznea să intre în vorbă. Era
timid de felul lui. Până la urmă, ea i-a cerut un pahar
cu apă, motiv de a intra în vorbă.
- Mi-am uitat termosul acasă!
Sorin îi umplu cu apă un pahar de unică folosinţă pe
care i-l întinse. După ce a băut apa din pahar, dorii să-l
restituie, dar pe moment şi-a dat seama că nu trebuie.
- Mulţumesc domnule!
- Sorin, mă numesc. Şi Dora!
- Maria! Întinzându-I mâna.
- Şi pe răposata mea soţie tot Maria o chema!
- Dumnezeu s-o ierte!
180

Inelul de iarbă
Pentru o clipă a fost impresionat de coincidenţă. I-a
luat mâna în palma sa, şi o căldură i-a frisonat tot
corpul.
- Nu vrei să stai lângă mine?
- Dacă mă primeşti…
- De ce nu!? Ne unim singurătăţile…
Sorin şi-a luat cartea şi paharul cu cafea şi s-a aşezat
pe un colţ al cearceafului.
Între cei doi s-a aşternut tăcerea. Se priveau pe furiş,
ca doi adolescenţi. Din vorbă în vorbă, a aflat că este
divorţată, că bărbatul-său a plecat cu alta. «Să o invit
pe la mine?». Pe de altă parte Maria se gândea să şi-l
facă prieten.
«Dacă refuză să vină la mine?», gândi el... dar până la
urmă îndrăzni să rupă tăcerea.
- Ce faci spre seară Maria?
- Nimic deosebit!
- Atunci să facem împreună ceva… deosebit! Te invit
pe la mine, la un ceai.Ce zici?
- Vin, cu mare plăcere.
Sorin, înseninat, îi privi pulpele frumos rotunjite şi sâni
ca două piersici coapte: «Arată bine. Ca Femeia la 40
de ani, a lui Balzac...».
La rândul ei, Maria îl privea pe sub sprâncene: «Nu
pare a fi aşa de bătrân. Cred că mai poate… încă!»
El se întinse pe cearceaf atingându-i, ca din
întâmplare, cu genunchiul pulpa piciorului stâng. Un
fior plăcut îi străbătu tot corpul. «De mult n-am mai
181

Al Florin Ţene
simţi o astfel de plăcere!». Ea, îşi ridică piciorul,
ştrengăreşte, şi-l puse peste piciorul lui. «Ce plăcut e
să-l ating...».
- Eşti pensionar? Îl întrebă Maria.
- Din vara aceasta.
- Dar, tu?
- Pensionară pe caz de boală. Mi-a aranjat sora mea
care este medic.
- Bravo! Ai destul timp acum să te ocupi şi de tine…
Până la urmă stabiliră, spre prânz, să meargă la ea
acasă. Soarele era prea puternic şi pielea începuse săi
usture. Au strâns totul. Maria, grijulie, îl ajută să pună
în sacoşă tot ce avusese el.
- Stai departe?
- Nu! Trecem podul peste Someş şi primul bloc de
patru etaje pe dreapta.
Mergeau unul lângă altul de parcă era Maria cea de
prima dată... Aşa simţea Sorin!
«Parcă ar fi Florinel» îşi zise în gând Maria, luându-l
discret de mână.
*
În drum spre casă, a doua zi, după o noapte în care au
dormit împreună, se gândea ce noroc dăduse peste el.
«Inginera nu numai că avea o locuinţă bine pusă la
punct, gândi Sorin, dar şi o femeie gospodină, şi pe
deasupra bună-bună… la pat. M-am simţit ca la
treizeci de ani».
182

Inelul de iarbă
Şi-au dat întâlnire peste două zile la el acasă. Până
atunci a avut mult de lucru în locuinţă... să bată
covoarele, să şteargă praful, să mai aranjeze cărţile în
bibliotecă. A avut mare grijă să schimbe cearceafurile
de pe pat. Obosit, seara adormi devreme. Se visă întro
sală mare de bal valsând cu Maria îmbrăcată în alb.
Alunecau ca pe un parchet lustruit, apoi parcă valsau
într-un nor alb-azuriu fără să atingă podeaua. Maria,
partenera de dans, când se învârtea în piruetă, avea
chipul soţiei, iar la a doua piruetă avea faţa Mariei. Un
fel de Ianus, divinitate mitologică romană. O strângea
cu o mână de mijloc şi cu cealaltă îi ţine palma întinsă.
Levitau! Levitau într-un dans al fericirii, iar orchestra
revărsa peste ei o melodie astrală.
Se trezi brusc cu părere de rău că visul nu este o
realitate. Privi pe fereastră. Se înnorase. «Mai
bine aşa. Altfel îmi părea rău că nu mă duc la plajă».
După ce a luat micul dejun a ieşit din casă şi cu paşi
agale s-a îndreptat spre cafe-barul din colţ. Intră,
sperând că vede feţele cunoscute de la mese. Dar nu
era nimeni. Doina, barmana, citea o revistă.
- Bună dimineaţa Doina!
- Bună să-ţi fie inima, domnule Sorin! N-ai mai dat pe
la noi!
- Am fost la plajă!
- Văd că azi nu ai clienţi…nu s-au sculat, poate!
- N-au cum să se mai scoale! S-au dus toţi!
- Unde?
183

Al Florin Ţene
- Acolo unde ne ducem odată şi odată…
- Păi cum!?
- Dimineaţa jucau câte o partidă cu şahul
dumneavoastră, a doua zi, parcă era un blestem,
murea cel care pierduse în ziua precedentă. O
coincidenţă care ne-a uimit pe toţi. Tot aşa, până când
au murit, pe rând, toţi cei pe care îi găseaţi aici în
fiecare dimineaţă.
Dorin rămase pe gânduri. Chiar se întristă. Se îndreptă
spre uşă şi ieşi.
- Domnule Dorin, nu vă luaţi şahul, îl strigă din urmă
Doina.
Nu răspunse. S-a întors acasă şi niciodată n-a mai dat
pe la barul din colţul blocului”.
*
Plimbându-se singur prin Parcul Central, Dorin se
gândea la povestea Mariei. Se gândea la ea numai
atunci când se simţea înstrăinat de această lume.
*
Mergea, mergea, gândind cu teamă să nu fi trecut
poştaşul prin dreptul uliţei lor. Gândurile îşi luau zborul
ca păsările speriate de prin copaci. Tălpile desculţe nu
simţea pietricelele înţepându-i pielea albă ce nu
cunoscuseră niciodată pământul. Îl iubise
necondiţionat, acceptând să vină, în satul acesta din
creierul munţilor, ca profesoară, ea fată de medici
184

Inelul de iarbă
renumiţi din capitala Ardealului. Primele zile, Lazăr,
proaspăt absolvent de medicină veterinară, întors cu
frumoasă-i nevastă în satul natal spunea la toţi
cunoscuţii că deschide un cabinet în centrul comunei,
să fie alături de Antonia când era la şcoală. S-o vadă
în recreaţii, să facă planuri de viitor împreună.
Zilele treceau una după alta cu o monotonie de
începuse să o neliniştească. Mergea ca o nălucă,
gândind la Dorin. „Ce-o face el la ora aceasta? Cred că
e plecat prin satele acelea sărăcăcioase să mai
salveze câte un animal bolnav de subnutriţie. Sau mai
degrabă consultă câte un proprietar de oi, bolnav de
cine ştie ce boli”. În memorie i se perindau rândurile
scrisorii primite de curând, în care Lazăr i povestea
despre festivalul Eid al Adha unde se sărbătorea
ofrandă adusă de Avraam lui Dumnezeu, sacrificând oi
şi miei. „Săracele animale!” Antoniei i-au dat lacrimile
gândind la moartea atâtor animale nevinovate. Mergea
şi îşi ştergea lacrimile de pe obraz, ca picăturile de
rouă, cu mâneca de la rochie. Se ruga în gând la
Dumnezeu să vină poştaşul cu scrisori de la Lazăr.
Fiind în vacanţa de vară îşi făcuse obiceiul să coboare
de pe uliţa unde locuiau, în capul şelei, adică la drumul
naţional pe unde trecea poştaşul cu şareta încărcată
de colete şi sacul cu scrisori. Păşea cu grijă ca glodul
întărit de secetă, de pe uliţă, să nu o înţepe. Erau
clipele când în fiecare zi rememora frumoasele zile
petrecute cu Lazăr în acest sat, sau alteori asemuia
185

Al Florin Ţene
uliţa pe care locuiau, cu un pârâu ce se varsă în fluvial
de asfalt ce unea două oraşe ardelene. Privea cu
nerăbdare înainte şi vedea autoturismele cum trec în
ambele sensuri înfăşurând distanţe pe roţi. „Unde se
duc oare? Ce bucurii sau necazuri îi împing pe oameni
să plece la drum?”
- Bună ziua, doamna profesoară!
Tresărind surprinsă, Antonia întoarse capul.
Recunoscu un elev al ei care ieşise cu vacă pe poarta
rămasă deschisă.
- Bună ziua, Aurel! Mergi la păscut cu vaca?
- Nu, doamna profesoară. Mă duc la Bobota la doctorul
veterinar. Mă aşteaptă taicu acolo.
- Ce are? De câteva zile nu mai mănâncă. Eee... ce
bine era dacă domnul doctor era aici! Nu mai ne
duceam atâţia kilometri pe jos cu animalele.
- Ai dreptate Aurel! Dar şi acolo unde s-a dus au
nevoie de medici. De bine de rău noi putem să
mergem în satul vecin, dar în ţara aceia...
Aurel traversă uliţa şi o luă la stânga pe şleau mânând
vaca din urmă cu o nuieluşă... Antonia mergea mai
departe, ocolind cu grije glodul de pe uliţă. Trecând pe
sub un salcâm ce îşi desfăşurase crengile peste
jumătate de drum întinse mâna şi a luat o crenguţă cu
frunze. Începu să rupă pe rând câte una gângurind:
„Vine scrisoarea - nu vine scrisoarea! Vine scrisoarea -
nu vine scrisoarea!” Aşa până la ultima frunză pe care
se afla o gărgăriţă. A luat-o în mână cu grijă. A privit cu
atenţie aripioarele ei roşii cu puncte negre, aducându-
186

Inelul de iarbă
şi aminte de versurile pe care le recita când prindea
câte o astfel de insectă. Acum le adaptă la dorinţele ei:
„Gărgăriţa, gărgărea/ Vine-oare scrisoarea mea?”
Gărgăriţa şi-a luat zborul şi a căzut nu departe de
picioarele ei. Ne observând-o, Antonia, gânditoare,
merse mai departe călcând, fără să vrea şi fără să
ştie, peste gărgăriţa căzută în colb. Parcă a auzit un
ţipăt. Sau i s-a părut.
Ajunsă în capul şoselei silueta ei părea o statuie
aşteptând să treacă peste ea veşnicia.
*
După micul dejun Dorin a intrat în camera sa,
considerată biroul lui de lucru şi se s-a aşezat în faţa
ferestrei, privind afară. „Toamna, încet şi sigur îşi
aşterne culorile peste frunzele copacilor” gândi, după
care se aşeză la calculator pentru a continua scrierea
la roman.
„Nea Jerdea, cum i se spunea prin sat - poreclă la care
nu prea răspundea deoarece nici el nu ştia de unde-i
vine - după ce hărăni, cum obişnuia să spună,
animalele din ogradă, intră în casă şi începu să-şi
pregătească cina. A turnat apă de-o mămăligă în
ceaunul cumpărat de la oraş încă de pe vremea pe
când mai trăia răposata nevastă, învârtind cu răbdare
mestecăul cu o mână şi cu cealaltă presărând mălaiul
peste apă clocotită. Apoi a răsturnat-o peste un capac
187

Al Florin Ţene
de lemn cu mâner. Şi-a luat o bucată de brânză, pe o
farfurie de lut ars de Horezu, dintr-o putină ce-o ţinea
în pivniţă. Înainte de a intra în casă cu farfuria a privit
cerul. Norii plumburii se aşternuseră peste sat,
ameninţători. «O să ningă în noaptea asta!» îşi zise,
apoi a intră în casă. A tăiat cu o aţă mămăliga, ca o
lună plină, în felii. Aşezat la masa mică şi joasă pe trei
picioare a început să amestece, cu furculiţa, brânza cu
mămăliga. Mânca încet şi gândurile alergau în urmă.
Parcă o vedea alături pe Mariţa lui cu care construiseră
casa aceasta. Mâinile lui bătătorite şi aspre care de
optzeci de ani lucrau pământul darnic şi bun ca
soarele. «Ce vremuri! Îşi zise. Parcă ieri amestecam
pământul cu paie, punându-l în forme de lemn, şi
făceam chirpiciul pe care îl uscam la soare în şanţul de
pe marginea uliţei. Umăr la umăr cu biata mea
fomeie... După o lună de uscat, am început să zidim
această căscioară. Fără ea, să mă ierte Dumnezeu,
acum pare un cavou. Un copil am avut, că s-a
îmbolnăvit muierea, aşa pot să spun, e... ca şi cum nu
l-aş avea. A plecat în altă localitate. Zice că-i scriitor.
Adevărul este că i-am citit câte ceva din ce scrie, dar
nu pricep ce zice. Nu-şi aduce aminte de mine. Nu-şi
amintea nici de mă-sa. Ce să mai zic!? Aşa sunt unii!
Uită cu totul de părinţi. Şi... mai zice că-i scriitor!
Publică atâtea cărţi pe-acolo, în englezeasca lor, dar
de tat-su a uitat. Când aveam ochii mai buni i-am citit
un roman, publicat la noi, aici. Doamne, Doamne, ce
mai văicărea în multe foi, pe un personaj, unul aşa ca
188

Inelul de iarbă
mine, care a fost uitat de copii! Şi el... ce face acum?
Dar... mai bine să iau lucrurile aşa cum sunt. Mulţam
Domnului, că am ajuns la vârsta asta, de pot să mă
descurc şi singur! Jerdea nu se lasă cu una cu două.
Bătrânul mesteca cu gingiile mămăliga amestecată cu
brânză şi... gândea: «Repede a trecut viaţa!
Întotdeauna am respectat ceea ce zicea Democrit întro
carte din care a învăţat Dorin, pe când era student la
Cluj... „Cu minte este acela care nu se întristează
pentru ceea ce nu are, ci se bucură de ceea ce are!”
Şi... am fost fericiţi! Lucram că robii la CAP, şi nu ne
dădeau nimic. Ne ducea în Bărăgan la cincizeci de
kilometri de satul nostru cu remorca, pe arşiţă sau
ploaie, lăsându-ne în câmp. Prăşeam zeci de rânduri,
de aveam impresia că nu mai ajungem la capăt. Mai
venea să ne ia cu remorca când se însera. Dar eram
fericiţi!»
De-odată s-a stins lumina. Bătrânul Jerdea, pe
bâjbâite, a continuat să mănânce. «Aşa fac ăştia de la
buleftrică! Mai toată ziua o sting. Pe timpul comuniştilor
ne spuneau că o sting să aibă corent cei de la
Bucureşti, în fabrici. Dar acum!?»
După un timp văzând că becul nu se mai aprinde s-a
sculat de pe scăunelul cu trei picioare şi pe pipăite a
ajuns la cutia de chibrituri pusă pe marginea plitei. A
scăpărat un băţ şi a luat lumânarea ce o ţinea pe bufet.
189

Al Florin Ţene
«Bine că am cumpărat câteva de la magazinul lui
Mecherel, să le aprindă vecinii când oi trage să mor.
Să am şi eu lumină pe... lumea cealaltă. Că, deh, pe
lumea asta... i-am c-am dus dorul»
Cu o mâna streaşină la ochi şi cu lumânarea în
cealaltă a privit afară. «Dumnezeule! Ninge de
îngroapă! Doamne, Doamne, să nu fie ca-n ’53, pe
când eram copil. Atunci, de-atâta zăpadă a căzut
acoperişul casei lui taicu şi cupola bisericii din sat.
Ferească-ne Domnul de necazuri!» Bătrânul Jerdea
îşi făcu de trei ori semnul cruci şi se întoarse la masă
punând lumânarea într-un pahar. Înainte de a termina
de mâncat, gândul, fără voia lui, se îndreptă spre
Dorin. «A fost copil cuminte. A învăţat, ne ajuta în
gospodărie, iar în vacanţe se ducea cu vacă la păşune.
Dar... de când a plecat, şi s-a însurat cu englezoaica
aia, ne-a uitat de tot! Băiatul meu s-a respectat pe el.
Îmi spunea, când era bine dispus, pe când stăteam
sub nuc şi beam un pahar de vin, că omul trebuie să
se respecte el însuşi, că dacă n-o face, respectul pe
care-l dă altcuiva n-are nicio valoare!»
S-a sculat de la masă, s-a închinat şi cu lumânarea în
mână s-a îndreptat spre odaia din faţă unde dormea de
obicei. Rămas în izmene şi cămaşă s-a băgat sub
plapuma cu pene de gâscă făcută de Mariţa.
«Poimâine e Crăciunul! Astă-vară Dorin mi-a scris că
vine la mine de Sfânta Sărbătoare!» A suflat în
190

Inelul de iarbă
lumânarea din borcanul pus pe taburetul de la capătul
patului ce ţinea loc de noptieră. Obosit, adormi cu
amintirile venite din trecutul tinereţii lui.
*
A doua zi sătenii au văzut că vântul a troienit zăpada
acoperind casa bătrânului Jerdea. Vecinii au început
să dea zăpada la o parte, dar treaba mergea anevoie.
Pe drumul dinspre miază-zi înainta spre ei anevoie un
autoturism care la un moment dat a oprit în dreptul lor.
- Bună ziua, nene Nica!
Acesta, sprijinit de coada lopeţii, l-a privit cu atenţie pe
tânărul coborât din autoturismul de culoare neagră.
- Tu eşti Dorine?! Bată-te norocul. Nu te mai
cunoşteam!
- Eu sunt!
- Te rog, dă-mi lopata să dau zăpada la o parte.
- Veto, dă-o tu! Şi du-te şi mai ia alta pentru tine.
Dorin, cu forţe proaspete a început că facă o cărare
către fereastră, unde ştia că este camera din faţă”.
*
„Tovarăşul Netea Ion, renumit activist de partid în
judeţul de la poalele Capelei, în timpul revoluţiei din
decembrie ’89, s-a ascuns în satul natal din Ţara
Loviştei, aşteptând acolo să vadă încotro” bate vântul.
Acum se justifică în faţa consătenilor la cârciuma
191

Al Florin Ţene
satului, unde în fiecare seară venea să bea un ţoi cu
rom.
- Ce mai faceţi tovarăşe Netea? îl întrebau câte unul,
privindu-l suspicios pe sub sprâncene.
- Bine, tovarăşe Zaharia! Dar nu se mai zice...
tovarăşe...
- Aşa este... de fapt n-am fost niciodată tovarăşe cu
dumneata! Pe când eu îmi rupeam oasele lucrând la
afurisitul ăla de CAP, mătăluţă nu te dădeai jos din
Volgă... şi mai târziu din Dacia aia neagră. Veneai aici
să tragi chiolhane cu Nelu a lui Pârnaie până dimineaţa
la Cabana Silvicultorilor. Atunci erai cu adevărat
domn... nu tovarăşe cu noi!
- Hai să dăm uitării! Cea fost a fost! Noroc!
Netea a ridicat ţoiul şi a vrut să ciocnească cu Zaharia.
Acesta s-a făcut că nu observă gestul. Se uita cu
insistenţă la televizorul alb-negru pe ecranul căruia se
derula secvenţe din şedinţa CPUN-ului.
- Vor fi alegeri...!
- Dacă rămâne omul nostru... Iliescu... o să fie totul
bine!
- Pleacă ai noştri, vin ai noştri... !
- La vremuri noi... tot noi!
- N-o fi aşa prost poporul să-l voteze!
- Dacă o să candideze, de ce să nu-l votăm, băi,
Zahario! strigă din spatele tejghelei Vasile cârciumarul.
- Votaţi-l voi!
- Băi nene, ăsta a mâncat salam cu soia alături de noi!
192

Inelul de iarbă
- A mâncat pe dracu! El lua ieftin ce era mai bun de la
magazinele partidului.
Netea tăcea mâlc. Gândul lui punea la cale ceva ce-i
va schimba viaţa din bine în şi mai bine. Îşi făcea
planuri de viitor. După ce au băut câteva ţoiuri cu rom
Jamaica, cei doi se despărţiră în pragul cârciumi.
- Noroc, tovarăşe, pardon, domnule Zaharia!
- Să trăieşti Neteo!
Zaharia a luat-o spre centrul comunei unde îşi avea
casa, iar Netea s-a îndreptat spre casa părintească
care stătea să cadă. «Măi, dar prost am fost! Nu
puteam să-mi fac şi eu aici o casă mai acătării?! Căci
Gicu a lui Mârţoagă era gestionar la magazinul de
construcţii şi puteam să iau materiale, fără bani, câte
doream... L-am crezut pe boul ăla de Ceauşescu că
sărăcia este o virtute. Şi uite că n-am unde să stau.
Plouă în cocioabă asta a părinţilor, moştenită de la
bunici, de parcă ar fi afară. Să mă ierte natura, dar şi ai
mei au fost nişte puturoşi. N-au fost în stare să facă şi
ei o casă mai ca lumea. Taicu, săracu’, îşi făcea veacul
la cârciumă unde discuta mereu politică. Mereu
aştepta să i se dea, aşa pe gratis... Să-i pice de la ăla
de sus, să-i dea partidul... Iar muma stătea cât era
ziulica de mare la poartă, legănându-se, de-a căzut
bancă cu ea. Noroc că vorbisem eu cu Dorel contabilul
să-i ponteze şi pe ei cu zile muncă. Aveau cele mai
multe zile lucrate dar ei nu făceau nimic! Odată la
193

Al Florin Ţene
adunarea general a CAP-ului oamenii s-au răsculat
împotriva lor, dar i-am pus la punct. Ăştia cum sunt de
proşti au uitat de cele întâmplate. Spre binele meu. În
luna mai voi candida ca primar în comuna asta.
Încercarea moarte n-are... Şi să mă vezi atunci! Să-l
vezi pe Netea primar...! Capitalist mă fac!»
Cu acest gând a deschis poarta care abia se mai ţinea
în ţâţâni. A luat cheia de la grinda prispei şi a introduso
în broască pe jumătate ruginită. A intrat şi uşa a
scârţâit cu un vaiet prelung. L-a izbit un miros de aer
stătut cu iz de mucegai. A dat să aprindă lumina.
«Mama ei, nu merge! Câte ar mai trebui făcute în casa
asta!» A intrat, pe bâjbâite, în bucătărie căutând
chibriturile şi câteva lumânări rămase de la
înmormântarea bătrânei sale mame. «Când au trecut
şase ani de atunci!? Repede mai trece timpul!»
Chibriturile fiind umezite cu greu a putut să aprindă
lumânarea. Cu aceasta în mână a intrat în camera
unde dormea de obicei când mai venea la părinţi. S-a
dezbrăcat sumar şi s-a întins în pat. «Nu mi-am luat
medicamentele de inimă. Las’... le iau mâine...» Înainte
de a adormi, a stins lumânarea, şi-a făcut în gând
planul cum să organizeze campania pentru viitoarele
alegeri. Treptat somnul l-a cuprins. Undeva la capătul
satului un câine urla a lup.
Spre dimineaţă, când un albastru lăptos a cuprins
întreaga natură, un vis ciudat l-a cuprins. Satul întreg
194

Inelul de iarbă
era împodobită cu afişe pe un fond roşu, având
imaginea lui alături de tovarăşul Ion Iliescu. «Votaţi-l pe
Ion Netea-Soare! Care vă va da mâncare!» era
sloganul tipărit pe afiş. Mai era şi un alt fel de afiş. Tot
al lui, tot pe fond roşu: «Votaţi-l pe Ion Netea! Că vă
potoleşte setea!» Acesta din urmă îl văzu lipit şi pe
geamul cârciumi. Înăuntru EL... dădea de băut la toţi
consăteni. Alături era Gicu lui Mârţoagă ce-i finanţa
campania. Vorbise cu el mai înainte:
- Băi, Gicule, finanţează-mi campania, că ai furat
destul de la Cooperativă... Dacă ies primar, om te fac!
Şti tu...! Te-am mai salvat eu de câteva ori! Prietenii
din Bucureşti mi-au spus la telefon că se va da
pământul înapoi. Moşier te fac Gicule, ai înţeles? Moşi-e-rrr!
- Cum mă, Neteo, eu n-am avut pământ! Lasă bă, îi
trimit eu pe chiaburi de unde au venit! La origini...!
*
După două zile, Zaharia şi Nelu a lu’ Pârnaie, văzând
că Netea nu mai vine la cârciumă, au avut o bănuială.
A treia zi după prânz, la îndemnul lui Vasile
cârciumarul, după ce au tras câteva ţoiuri cu rom, s-au
hotărât să meargă la casa părintească a lui Ion Netea.
Au luat-o uşor, clătinându-se, pe şosea în jos, spre
marginea satului. Ajunşi în faţa ogrăzii lui Netea, Nelu
lu’ Pârnaie a ridicat cercul din fier ruginit şi a deschis
poarta.
- To’aşe Netea! To’aşe Netea! Sunteţi acasă?
195

Al Florin Ţene
Văzând că nu răspunde intrară pe prispă şi cu mâinile
streaşină priviră în cameră întunecată. Îl văzură pe
Netea întins pe pat cu un zâmbet ciudat pe faţă.
- Să şti că ăsta e mort!
- Ce vorbeşti!?
- A căzut beleaua pe noi!... De unde bani să-l
înmormântăm!?
- Aşa este... n-are pe nimeni...
- Săracul!...”
„La vremuri noi, tot noi! gândi Dorin.
196

Inelul de iarbă
XII
„Lucrul cel mai important nu este numărul de idei
adunate în mintea ta, ci legătura care le uneşte!”
Titu Maiorescu
Înainte de a se culca, Dorin şi-a pus în gând să încheie
romanul la capitolul al XII-lea. „Fiecare lună cu
capitolul ei!” şi-a zis... A doua zi după ce şi-a luat micul
dejun singur a intrat în biroul său şi a început să scrie.
„Câinele, singurul prieten care-i mai rămăsese, îl lingea
pe faţă cu un devotament rar întâlnit. Nea Dorin, aşa
cum îl strigau mai toţi copii din cartier, se ghemuise
sub un teanc de cartoane acoperite cu o folie din
plastic în ghena de gunoi care răspândea un miros
pătrunzător de varză acră. «Ce miros plăcut de
sarmale!», îşi zise în gând, trăgând peste cap cartonul
să nu-l ningă. Patrocle se întinse lângă el, băgându-şi
botul sub labele din faţă, veghindl cu ochii
întredeschişi.
197

Al Florin Ţene
De câteva zile cerul îşi revărsa sacul cu fulgi mari de
zăpadă peste oraş. Se înnoptase şi lumina
lampadarului din apropiere prelungea umbrele
copacilor până în colţul unde îşi făcuseră adăpost cei
doi. Câinele ciuli urechile la auzul paşilor care se
apropiau. Un bărbat venea spre ghenă aruncând
punga cu gunoi în pubelă.
- Iarăşi v-aţi aciuiat pe aci!? Mama voastră de
derbedei!
Nu îi răspunse nimeni. Doar Patrocle mârâi... Umbra
omului dispăru, iar paşii afundaţi în zăpadă se
îndepărtară până nu se mai auziră.
- Lasă-l în pace! Culcă-te lângă mine să ne încălzim.
Câinele se întinse în spatele lui, cât era de lung.
Simţea căldura prietenului şi nu-i mai păsa de fulgii
mari ce se aşterneau peste ei. Simţea o siguranţă
ştiind că Patrocle veghează. O moleşeală plăcută îl
cuprinse ca un vis frumos.
- Şi acum, dragi iubitori de poezie, invităm în scenă pe
marele poet Dorin Moisescu!
Oamenii aplaudară cu entuziasm.
- Distinse Poet vă rugăm să ne citiţi câteva poezii din
volumele dumneavoastră...
Dorin adăpostit sub cartoanele umezite, încă, mai
auzea aplauzele furtunoase ale spectatorilor.
- Dragii mei cititori, mă bucur că aţi venit în număr atât
de mare la întâlnirea cu Poezia. Aşa cum Blaga
spunea, în unul din eseurile sale, că: «Poetul este un
198

Inelul de iarbă
donator de sânge la spitalul cuvintelor!», eu nu fac
altceva decât să aduc la lumină conştiinţa mea care se
comportă de multe ori ca şi cum ar avea un tratat de
alianţă cu adversarii mei. În acest context eu am făcut
din Poezie o armă, din succesul meu o înfrângere şi
din bucurie o suferinţă... Şi acum daţi-mi voie să vă
citesc câteva poezii din volumul, de curând apărut,
intitulat «Germinaţia cuvântului de sub zăpadă».
Nu îşi mai aducea aminte ce poeme a citit, dar
niciodată nu are să uite poezia «Poetul», pe care a
spus-o pe de rost şi pe care acum o murmura cu
buzele arse de frig în urechile câinelui:
«S-a întors poetul în satul natal
Cu toate păsările lui zburătoare
Acelaşi râu îi aduce la mal
Amintiri din clipe arzătoare.
S-a întors poetul pe strada copilăriei
Şi e o altă adresă pe casa lui
Bronzul toamnei sună în frunză viei
Şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui.
... Ceaţa timpului, văl după văl,
Peste nuci încet se lasă,
Prin inimile oamenilor din satul natal
Trece poetul, amintire, spre casă...»
199

Al Florin Ţene
- Domnule Dorin Moisescu, vă mulţumim pentru faptul
că aţi răspuns la solicitarea noastră. Vă mulţumim în
numele conducerii Bibliotecii Judeţene şi al cititorilor
noştri. Vă rugăm să mai veniţi în mijlocul nostru.
- Dacă mă invitaţi, am să vin cu mare plăcere.
Îşi mai aducea aminte când un teatru din nordul ţării i-
au jucat piesa „Florile Sarmisegetuzei”, pe care o
scrisese cu treizeci de ani în urmă. La premieră a fost
cu Maria. Ce frumos a fost! Piesa era bine pusă în
scenă, iar decorurile au depăşit orice aşteptare.
Stătea cu ochii deschişi şi vedea în faţa lui întreaga
desfăşurare a piesei „Florile Sarmisegetuzei”.
- Da! murmură Dorin abia şoptit... De curând am avut
ocazia să îmi văd piesa retipărită... Marea mea dorinţă
ar fi să fie jucată şi pe alte scene de teatru din ţară!
*
Ningea intens şi cartoanele se înmuiaseră de tot.
Mirosul de varză acră parcă dispăruse, sau se
obişnuise de mai bine de doi ani cu el. Chiar îi plăcea.
Îi aducea aminte de Mioara când îi gătea varză călită
cu cârnaţii aduşi de la ţară, de la socri. «Ce vremuri!
Toate sfintele sărbători le petreceam acolo, în inima
Ardealului, la socri. Dar..., toate s-au dus! Mioara,
bibliotecara care m-a prezentat aşa de frumos
publicului, după doi ani de căsătorie, a plecat cu altul.
200

Inelul de iarbă
Fără nicio explicaţie. Socrii au murit şi pe mine m-a
luat valul...»
Se întoarse cu faţa spre Patrocle şi-l cuprinse cu
braţele.
*
Dansam într-un vals ameţitor pe parchetul bine lustruit
într-o sală din Bucureşti după ce am luat premiul
Academiei. Totul se învârtea în jurul nostru ca într-un
film tridimensional. Era alb peste tot, până şi în visele
noastre acompaniate de orchestră. Rochiile femeilor,
costumele bărbaţilor, până şi pantofii. Maria mă
strângea în braţe, zâmbind gânditoare. Era în jur
numai alb precum în tablourile lui Bimdea, prietenul
plecat de mult...
Zăpada se aşternuse peste tot cartierul. Albul ştersese
toată mizeria oamenilor. Ningea din belşug şi plapuma
albă îi acoperise pe cei doi.”
***
În după-amiaza Ajunului Crăciunului, Dorin Moisescu,
fiul bătrânului scriitor, descoperi o parte din
manuscrisul neterminat al romanului tatălui său...
ascuns sub o tufă de măceşi pe Mohâia oraşului natal.
Îl răsfoi cu nesaţ citind pe sărite conţinutul acestuia. La
un moment dat căzu dintre pagini un fir de iarbă
presat, răsucit ca un inel. Un inel de iarbă! Îl ridică de
jos cu delicateţe şi îl puse inapoi între filele
201

Al Florin Ţene
ingălbenite... Ştia că este un lucru sfânt care pecetluise
căsătoria părinţilor săi! Inelul lor de logodnă...
*
Dorin a continuat scrierile tatălui său, apoi a dat
materialul la tipar. Şi astfel a aparut cartea... Cartea a
două generaţii! Acum acordă autografe, la Librăria
Universităţii, numerosului public care a venit la
lansarea romanului lor.
„Dacă trăia tata, şi mai ales mama, s-ar fi bucurat...”,
gândea Dorin, în timp ce despre roman vorbea un
renumit critic literar venit din Bucureşti.
-... Şi tu Vasilica doreşti un autograf!? Doar ţi-am dat la
editură.
- Nu mie! Surori mele gemene... Pe mine mă chiamă
Voiniţa.
Dorin a rămas surprins. În timp ce o privea, ochii i-au
alunecat prin mulţime. Undeva în spate lângă un raft
cu cărţi a văzut o femeie ce semăna leit cu Voiniţa,
alături de ea se afla fratele lui geamăn, purtând acelaşi
costum negru, având în mână pălăria neagră.
Zâmbeau amândoi cu subînţeles.
SFÂRŞIT
202