Ucenici la scoala fecioarei

au rămas la slujbă şi s-au împărtăşit, noi aşteptându-le afară. (Nu puteam face şi
noi la fel?)
Ea nu contenea să-i mulţumească Gospei şi râdea tot timpul, dar noi nu
ştiam pentru ce. Ar fi stat acolo veşnic, dar noi eram foarte nerăbdători.
Nedăbdători, să ce? Să ne cazăm, fireşte, să ne spălăm după 17 ore de călătorie,
după atâtea vămi (Ungaria, Serbia, Croaţia, Slovenia, Bosnia Herţegovina – câte
două vămi de fiecare ţară!) după o noapte agitată de mers cu maşina.
Suntem oameni şi nimic din ce e omenesc nu ne e străin, parafrazez un
dicton al lui Terenţiu, preluat de Dostoievski.
Când Marta a ieşit din biserică la terminarea Sfintei Liturghii râzând şi s-a
rotit cu braţele întinse, dansând, cu faţa scăldată de o bucurie imensă şi de o
lumină pe care nimeni n-a perceput-o, cu toţii am dezaprobat-o, fireşte. Singură
Maria-Magdalena era de partea ei.
Eram obosiţi, epuizaţi de drum, nervoşi, cârtitori, certăreţi, ca şi fariseii
din Biblie, ca şi apostolii la Fântâna lui Iacob, când l-au văzut pe Isus vorbind cu
femeia Samariteancă şi spunându-i că-i dă de băut o apă ca să nu-i mai fie
niciodată sete.
Am trimis-o la telefon ca să se intereseze de camere la surorile misionare
franciscane din Citluk-Vionica, adresă pe care ne-o dăduse părintele Ioan la
plecare.
După o lungă aşteptare, a venit, spunându-ne că acolo nu se poate merge,
dar ne duce ea la nişte familii care primesc în gazdă. Ceea ce a şi făcut, iar
gazdele croate s-au angajat să ne ţină GRATUIT 5 zile, pe toţi (preţul plătit în
plus pentru transport!) Nu aveam cuvinte să-i mulţumim Gospei şi să ne cerem
iertare că nu am avut suficientă încredere!)
Marta – această femeie neînsemnată, făcând parte din categoria celor
„curaţi cu inima”.
O expresie de fericire indescriptibilă emană de pe faţa sa şi de asemenea,
o lumină. Devine frumoasă. Faţa ei se transfigurează, devine strălucitoare,
iradiantă. Are atâta bucurie în ochi încât nu mai ştie cum să şi-o ascundă. Nu
mai surâde, ci râde de-a binelea, cu gura larg deschisă. Coada groasă de păr de
pe spate se mişcă în ritmul mişcărilor capului, cu vioiciune. Parcă ar vrea să
îmbrăţişeze întreaga lume, într-o largă, cuprinzătoare şi tandră mişcare.
Dansează, cu mâinile desfăcute în chip de aripi şi parcă se saltă puţin de la
pământ. Bluza ei albă, de ivoriu, cu danteluţă la guler şi fusta neagră, lungă,
sobră, au devenit o singură piesă se îmbrăcăminte, imaculată, cămaşa
neprihănirii. Nu i se mai văd nici firele cărunte care se încăpăţânau să-i atârne
rebel, pe obraji, pe frunte, obligând-o să şi le aranjeze mereu cu mişcări
stereotipe. Nu mai are nici un neg vizibil pe faţă. (Unde au dispărut?) căci faţa ei
a devenit foarte frumoasă şi dintr-o femeie comună, aproape urâtă, cu umeri
înguşti, arimetrici, cu coloana vertebrală puţin arcuită, iat-o transfigurată, o mică
zână bună care surâde, surâde, surâde...
88