Ucenici la scoala fecioarei

mai departe de ruga ei. Apoi a făcut rugăciunea de Consacrare la Inima
Neprihănită a Mariei. Când s-a ridicat, râdea iarăşi.
Ştiam deja că totul se aranjase favorabil. Urma să vină patronul unei
firme de transport internaţional şi să negocieze drumul, ceea ce s-a şi întâmplat
(la un preţ mult mai mare, desigur, dar ce mai conta?)
La ora 13,30 plecam deja în Ţara Gospei. După 37 de ore de nesiguranţă
în Timişoara.
Aceasta-i povestea Martei – o femeie arzând de iubire pentru Isus şi
pentru Maria.
Nimeni n-a înţeles-o pe deplin (poate Maria-Magdalena care se înrudeşte
spiritual cu ea, sunt spirite congenere, poate ea să fi înţeles ceva).
Ciudat este că am simţit că e o persoană aleasă, că se petrece ceva tainic şi
deosebit cu ea, şi mă tulburam pentru că nu mă simţeam vrednică să aflu acest
secret. Ce anume o făcea să surâdă mereu, să rămână calmă, chiar şi când
şoferul Arpad (Loţi) o tachina, vrând s-o dea jos din maşină la un moment dat,
pentru că rătăcise drumul de mai multe ori. Intraţi în Medjugorje, nu puteam
ajunge aici, se punea un ultim obstacol, ceva nevăzut ne oprea, făcându-ne să
bâjbâim, nu nimeream deloc, deşi Marta fusese de mai multe ori aici, erau
ultimele zvârcoliri de împotrivire, ori poate pentru a ne curăţa de păcate şi a ne
limpezi ochii şi trupurile, să fim vrednici de a primi marele dar care ni se făcea.
Era în zori, pe străzile localităţii nu se zărea ţipenie de om, nu aveam pe cine să
întrebăm, încotro se află Medjugorje, nu mai exista nici un indicator, şoferul se
enervase cumplit, fuma ţigară de la ţigară, coborâse din maşină, noi eram de
partea lui, pentru că Marta nu ne spunea nimic, ci numai zâmbea.
Probabil că în viziunea ei, noi eram nişte gângănii care ne agitam şi ne
zbăteam fiecare în câte un ac şi nu găseam resursele să ieşim din impunsătură şi
să zburăm mai departe. Cine ştie cum ne-o fi perceput ea?
La întrebarea şoferului:
-Ei, acum unde mergem? – răspunsul Martei a fost:
-La Medjugorje! – ceea ce ne-a lăsat perplecşi, ca şi când am fi fost străini
de destinaţia pe care o alesesem. Dar pe unde, nimeni nu ne spunea. Tot şoferul
a coborât, s-a interesat la un magazin non-stop, constatând că am mers cca. 30
de km în plus şi ne-am întors, ajungând în cele din urmă în localitate.
Acolo am oprit direct la biserica Sfântul Iacob iar Marta şi Maria-
Magdalena (ce stranie coincidenţă cu numele acestea biblice alăturate!) au
îngenuncheat pe pământul gol şi s-au prosternat cu faţa la pământ şi mâinile sub
cap, stând aşa, preţ de câteva minute bune.
Noi ne-am mulţumit cu o îngenunchere scurtă, într-un picior (de teamă să
nu ne murdărim sau să nu ne rănim?) şi mai multe cruci făcute la repezeală, în
picioare. (Vai, vai, vai!)
Am intrat în biserică şi alt motiv de enervare a fost pentru noi faptul că,
fiind prea devreme şi începând Liturghia în limba germană, Marta şi Magdalena
87