Ucenici la scoala fecioarei

anii înapoi imediat. (O, vanitatea noastră, superba noastră vanitate, minunatul
nostru orgoliu rănit!)
Ea s-a dus la biserica din Sân Andrei şi s-a rugat toată noaptea pe o ploaie
şi un frig cumplite, descurajante.
Noi ne-am petrecut noaptea ca vai de lume, înghesuiţi în două camere,
dormind de-a-mpicioarelea, ori pe un scaun, cu capul pe masă, în frig,
protestând nemulţumiţi. Singură, Camelia a plâns amarnic spunând că nu se
poate întoarce acasă, că i-a promis tatălui ei că merge să se roagă pentru el.
Camelia e frizeriţă în sat şi ar fi ajuns de râsul satului întorcându-se din pelerinaj
mai devreme, fără nici un rezultat. Acum plângea şi se ruga fierbinte să găsim o
modalitate de a ajunge în Jugoslavia.
Eu făceam pe viteaza şi când s-a propus ca unii dintre noi să renunţe, să
rămânem mai puţini şi să închiriem un microbuz, eu am spus că nu plec nici
moartă. Să ştiu că merg pe jos la Medjugorje şi tot o să ajung. Nu ştiam ce
vorbesc, dar eram foarte hotărâtă.
A doua zi Marta a apărut senină, bucuroasă, râzând. Credeam că s-a
rezolvat, dar nu se rezolvase nimic, numai că ea era foarte încrezătoare.
Ce legătură tainică avea ea cu divinitatea, n-am aflat, cert e că ştia
dinainte tot ce se va întâmpla.
În timpul slujbei de sâmbătă dimineaţă, în biserica greco-catolică de rit
bizantin din Sân-Andrei, localitate aflată la cca. 10 km de Timişoara, a primit un
telefon pe mobil şi a vorbit la uşa bisericii cu cineva.
Atunci abia am simţit, am ştiut că vom pleca totuşi, pentru că până atunci
totul era nesigur. Patru persoane plecaseră deja înapoi acasă, fără să le silească
nimeni, singure aleseseră drumul înapoi, cu trenul de 5,40 dimineaţa. Mai
rămăsesem 7 şi cu ea 8, numai bine pentru un microbuz. Abia după aceea am
înţeles că trebuia să le mulţumim, pentru că, prin renunţarea lor, aveam noi
posibilitatea să ajungem cu bine.
Imediat Marta s-a întors la locul ei în biserică şi s-a rugat, cu capul plecat,
multă vreme. Eu cred că a plâns mult în tot acest răstimp.
Pentru Marta Odae, orice s-ar fi întâmplat, ea nu se abătea de la
rugăciunea sa. N-am înţeles nicicum de unde venea această forţă interioară a ei
care o făcea să învingă totul, dar abia când am făcut o retrospectivă a tuturor
întâmplărilor, am început să descifrez câte ceva. Sunt taine care depăşesc pe
oricine şi, oricât ai încerca să le pătrunzi, nu poţi dacă NU ŢI SE DESCHID
OCHII.
Eram cu toţii în postura celor doi ucenici, în drumul spre Emaus, cărora
nu li se deschiseseră ochii pentru a-L recunoaşte pe Isus Cristos înviat. Şi abia la
frângerea pâinii, ei L-au recunoscut şi i-au spus: „Rămâi cu noi, Doamne, căci
se face seară...”
După Sfânta Liturghie Marta a făcut o rugăciune lungă în faţa statuii
Gospei din Sân Andrei, prosternată la pământ, aşa cum obişnuia. În timpul
rugăciunilor, nu putea fi distrasă cu nimic altceva, nu vedea, nu auzea, îşi vedea
86