Ucenici la scoala fecioarei

Trebuie să mă rog astfel: „Doamne, dacă mai ai vreun dar pentru mine,
sunt gata! Dar mai întâi, te implor, dă-mi puterea şi curajul să-mi port crucea şi
să merg mai departe pe Golgota, împreună cu Tine!”
Dumnezeu ne acordă respect. Un respect fără limite. El nu ne consideră
fiinţe inferioare, dimpotrivă, ne-a făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, ne-a
pus stăpânitori peste natură, peste celelalte vieţuitoare. Dar noi, ce-am făcut?
Ne-am luptat să fim stăpânitori unii peste alţii. Care-i mai stăpân, acela conduce.
Cu ce drept? NU suntem toţi la fel? Nu suntem cu toţii creaţi după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu? Are unul mai multe picioare, mai multe mâini, mai
mulţi ochi, mai multe inimi? NU. Atunci, de unde aceste pretenţii de a-ţi stăpâni
aproapele care este aidoma ţie şi aidoma lui Dumnezeu?
Prin auto-declararea ta ca stăpân peste altul, îţi declari, de fapt, stăpânirea
peste tot, inclusiv peste voinţa lui Dumnezeu.
În ambiţia nemăsurată, omul vrea să fie împăratul ori regele a tot
pământul. Să i se închine toată făptura. Ori, numai lui Dumnezeu i se cuvine
închinare din partea omului.
Dumnezeu ne-a acordat, de asemenea, o simpatie caldă şi binefăcătoare.
Ne-a îndrăgit, ne-a oferit căldura Sa, Lumina Sa.
Putem spune că noi i-am oferit simpatia lui Dumnezeu? Când nu găsim
nici măcar câteva minute pe zi să-i dăruim, un moment de adoraţie, de meditaţie,
de rugăciune, de închinare? Îl simpatizăm noi ca pe cineva apropiat, ca pe un
prieten? Nu. De cele mai multe ori îl neglijăm, uităm de El cu zilele, cu
săptămânile şi uneori cu lunile şi cu anii!
Alţii îl şterg definitiv din viaţa lor ca şi când Dumnezeu ar putea fi şters.
Ca şi când n-ar şti cine este Acela căruia îi datorează însuşi faoptul de a respira,
de a merge pe picioarele proprii.
Nu, nu-L simpatizăm pe Dumnezeu, cel puţin nu-L simpatizăm aşa cum
merită. Şi dacă în viaţă se întâmplă să simpatizezi o persoană, simţi nevoia să i-
o arăţi prin diferite acte şi intenţii, prin vorbe calde, prin sentimente frumoase.
Doreşti să stai cât mai mult cu acea persoană, să-i câştigi la rândul tău, simpatia,
poate dragostea. Cu orice preţ, lupţi pentru acea persoană, ca s-o cucereşti, să-i
oferi totul, să-ţi legi viaţa de viaţa sa, să cheltuieşti chiar şi o avere pentru a o
câştiga.
Pe Dumnezeu, ce ai făcut tu, ca să-L cucereşti? Ce i-ai oferit ca să-L
câştigi de partea ta? Ce i-ai pus la dispoziţie? Viaţa, averea, banii? Timpul? Nici
măcar.
Dovada supremă a dragostei lui Dumnezeu a fost aceea de a ni-L oferi pe
Însuşi Fiul Său preaiubit, ca Jertfă de ispăşire. Care om şi-ar oferi copilul ca
jertfă?
Maica Domnului spune:
„Oferiţi novene, sacrificând acele lucruri de care vă simţiţi mai legaţi.
Doresc ca viaţa voastră să fie legată de mine.” (Mesajul din 25 iulie 1993-
Medjugorje).
80