Ucenici la scoala fecioarei

ecunoască faptul că fusese creat pentru Dumnezeu, pentru a-I aduce slavă şi
mărire în veci, fuseseră zadarnice şi că numai puţini vor fi acei care vor apleca
urechea la această binefacere supremă.
Câţi vr fi cei care vor primit Vestea cea Bună?
Câţi vor fi cei care vor dori să treacă prin Poarta cea strâmtă, să meargă pe
cărarea îngustă, în loc să se îndrepte pe drumul cel larg, cel al lumii, împresurat
cu nenumărate tentaţii dulci ca rodiile din Grădina Paradisului?
Dumnezeu ne-a dovedit că a avut încredere în noi. Dar noi, câtă încredere
avem în Dumnezeu?
Răspunsul lui Padre Pio este edificator.
„Tu nu ai încredere în Dumnezeu, dar Dumnezeu are încredere în tine”.
Într-adevăr, noi nu avem destulă încredere să-i oferim viaţa noastră, toate
problemele noastre, să ne abandonăm complet Lui, dar El are întotdeauna
încredere în om, El îşi pune speranţa şi nădejdea în creatura Sa, făcută după
Chipul şi asemănarea divină!
Un răspuns pe măsura divinităţii. De ce?
Pentru că Dumnezeu are o răbdare şi o încredere infinită în om, în pofida
repetatelor sale căderi şi erori, în ciuda tuturor trădărilor omului.
Încrederea divină nu se poate asemăna cu încrederea omenească. Cea
divină e totală, nelimitată, foarte adâncă, foarte profundă, îndelung răbdătoare.
Încrederea omului este superficială, slabă, labilă, îndoielnică (şi oare nu însuşi
Petru s-a îndoit că poate merge pe ape?) – la primul obstacol se pierde,
nerăbdătoare, nu acordă circumstanţe, nu acordă nici un bob de răgaz.
Este de ajuns cea mai mică primejdie şi cel care spune că are încredere,
începe să se clatine, să fie cuprins de îndoieli, de spaime, de angoase, să
considere că Dumnezeu l-a părăsit, şi-a retras prietenia, că a rămas singur în
lupta cu primejdiile. Răbdarea în încercări este virtute creştină dar foarte puţini
o găsesc şi o practică, atunci când este cazul.
Când mă gândesc la imensa suferinţă a lumii, îmi spun: eu însămi nu ştiu
să sufăr! Suferinţa mea e tânguitoare, plângăcioasă, nu pot s-o suport singură,
trebuie s-o împart, mi-e teamă şi silă de ea, vreau s-o lepăd cât mai curând şi mă
rog adeseori să înceteze, să pot fi eu, cea dinainte. Aş face orice ca să înceteze
suferinţa!...
N-am înţeles-o şi n-am acceptat-o niciodată de bunăvoie, cu plăcere, şi am
considerat-o ca o pedeapsă, scormonind imediat în gând să-i aflu cauzele,
rădăcina şi s-o înlătur, cât mai curând cu putinţă. O, vai mie, cât de slabă şi de
netrebnică sunt!
Aş vrea să spun ca şi vizionara Vitca (se citeşte Viţca) ori şi ca Sora
Faustina:
„O, dacă sufletul care suferă ar şti cât de mult îl iubeşte Dumnezeu, ar
muri de bucurie şi de prea multă fericire! Într-o zi vom descoperi valoarea
suferinţei, însă atunci nu vom mai putea suferi. Acesta este momentul!”
79