Ucenici la scoala fecioarei

adevărată prietenie cu Dumenezeu, nici o furtună nu o mai poate distruge” – a
transmis Gospa în mesajul său din 25.VI.1997.
Încerc să-mi explic ce înseamnă prietenia cu Dumnezeu, şi dacă am
dreptul să spun cu reverenţă: „Prietenul meu, Dumnezeu”.
O prietenie presupune, ndeobşte, încredere reciprocă, respect, simpatie şi
dragoste.
Dumnezeu prin Isus Cristos şi prin Duhul Sfânt ne-a dovedit prietenia
Lui, incluzând toate aceste atribute şi încă altele, într-o măsură aşa de mare
încât, nici nu le putem compara cu sentimentele noastre comune, oricât ar fi
acestea de înalte, de sublime.
Când Dumnezeu îi dăruieşte prietenia cuiva, o face în mod temeinic, şi nu
superficial. El îşi ţine întotdeauna cuvântul, îşi ţine făgăduielile, legămintele
făcute cu omul.
El a dăruit tot ceea ce a promis fiilor Săi. În plus, L-a dăruit din iubire
pentru om, pe Unicul Său Fiu, Unul Născut, pentru a răscumpăra păcatele
noastre. EL ne-a dovedit încrederea Sa, numindu-ne „fii” şi punându-ne la
dispoziţie tot ceea ce a avut mai scump. Ne-a respectat, făcându-ne mai presus
decât celelalte fiinţe, să le stăpânim şi să le dăm nume.
Ne-a dat totul în Grădina Paradisului, lăsându-ne liberi să alegem ceea ce
vrem să facem. O singură restricţie ne-a pus, rugându-ne să n-o încălcăm. Şi
aceasta tot pentru binele nostru.
Aflându-se în Eden, protopărinţii noştri au încălcat această interdicţie şi
au dorit să fie asemenea Creatorului lor, cu puteri nemăsurate, gustând din
pomul cunoaşterii binelui şi a răului.
Şi ceea ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat. Dumnezei şi-a retras
încrederea în om. Cu toate acestea, nu putea să-şi lase creatura să sufere la
infinit, prigonită, alungată de peste tot, silită să-şi câştige pâinea în sudoare, fără
vreo perspectivă de fericire. El ne-a promis atunci un Mântuitor, cineva care să
ia asupra Sa păcatul omenirii întregi şi să facă reparaţie pentru stricăciunea
adusă de prima pereche de oameni.
L-am primit pe Isus, Fiul lui Dumnezeu întrupat din dragoste pentru om,
ca să schimbe faţa păcatului şi să-l transforme-n iertare, apoi în mântuire şi
bucuria veşnică. Ce privilegiu! Un privilegiu demn de Dumnezeu cel
Atotputernic. De mărinimia divină, de providenţa cerească. Neasemănat cu nici
un alt privilegiu omenesc.
Cu toate acestea, omul a respins dintru început mântuirea venită de la
Dumnezeu, anunţată prin profeţi, vestită cu sute de ani înainte. De ce? Pentru că
inima sa era învârtoşată-n păcat şi se simţea bine aşa, în felul acesta, nemaivoind
să ştie de viaţa de dincolo, care-l aştepta şi care, în comparaţie cu viaţa
pământească era ca un ocean faţă de un bob de nisip.
Desconsiderând frumuseţea gustului divin de a-şi trimite Fiul la moarte
pentru omul cel păcătos, pentru îndreptăţirea lui, omul de fapt, demonstra că nu
este vrednic de mântuire. Că toate eforturile Providenţei de a-l face pe om să
78