Ucenici la scoala fecioarei

Părintele Leopold s-a întors la Tatăl la 20 iulie 1942, pronunţând
ultimele cuvinte din Salve Regina, pe care a numit-o întotdeauna cu duioşie
„Stăpâna Binecuvântată” (Ecoul Mariei, op. cit. pag. 3-4).
L-am îndrăgit imediat pe acest sfânt şi în faţa statuii lui de bronz din
Medjugorje, care îi prtejează şi îi inspiră pe confesori în Ministerul lor de
Îndurare, mă rog şi eu pentru ca acest Apostol al Unirii să-mi dea harul de a
face o spovadă bună, ca să mă albesc de păcat în aşteptarea Gospei care vine să
ne viziteze.
În toată strălucirea simplităţii sale, Padre Leopold Mandic îmi dă o
binecuvântare în aer şi eu simt că am liberă trecere, ca să pot intra în Casa
Tatălui cu un buletin alb, fără nici o pată!
*******
E după amiaza aceleiaşi zile. Suntem la Capela OAZA PĂCII. N-am mai
văzut niciodată aşa ceva. Multă linişte, pace. Peste tot, inscripţii în toate limbile,
pe marginea cărăruii pietruite, toate invitând la linişte: Silence!
Multe căsuţe din lemnm în care, pentru a intra, trebuie să urci o scăriţă, de
asemenea, din lemn. Sunt chiliile fraţilor şi ale surorilor din diferite ordine şi
congregaţii care vieţuiesc aici, la Oaza Păcii. Sunt capucini, dominicani,
augustinieni sau din alte ordine.
În interiorul capelei mă întâmpină un Crist răstignit, în mărime naturală,
plin de sânge, cu păr natural (!!!???), cu ochii deschişi, care priveşte în jos,
direct la mine, care stau în prima bancă de lângă altar. Nu pot scăpa de această
privire care parcă e propria-mi conştiinţă. Este foarte însângerat ca pentru a-mi
atrage atenţia că acest Sânge Sfânt a curs şi pentru mine. Pe picioare, are fire
numeroase de păr uman, blond. Mi se face brusc frică să îi ating, fie şi tălpile,
deşi mi-ar fi foarte uşor, căci stau foarte aproape, la nici jumătate de metru de
această statuie. O teamă mistică mă cuprinde că ar putea din clipă în clipă să
mişte, să tremure, să geamă, să plângă, să picure sânge din răni. Nu ştiu ce m-a
apucat, dar mă trec frisoane. N-am mai simţit niciodată ceva atât de profund, în
faţa nici unei imagini sfinte. Piroane negre la unul din picioare (stâng) şi la
încheietura mâinii drepte, şi în palma stângă. O tăietură oribilă imediat sub
coastă, gata să dea mărturie despre străpungerea soldatului cu lancea. Aştept să
ţâşnească din coastă, din clipă-n clipă, aşa cum am mai spus, sânge şi apă, aşa
cum s-a întâmplat pe cruce. Pe pietrele de jpos s-au adunat mici băltoace de
sânge închegat care pare atât de real. Totul îţi creează senzaţia veridicităţii şi
aştepţi să auzi vocea lui Isus, strigându-l pe Tatăl: „Eli, Eli, lama
Sabactani!”(„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”) -
printre ultimele cuvinte rostite de Isus pe cruce.
70