Ucenici la scoala fecioarei

*
Dacă am putea conştientiza câţi prieteni avem fără să ne dăm seama! Şi
cât sunt de devotaţi, dându-ne dovezi nesfârşite de iubire!
Aceştia sunt sfinţii care mijlocesc pentru noi în fiecare clipă. Graţia
Împărtăşirii, Comuniunii Sfinţilor, ei ştiu foarte bine nevoile în care ne scăldăm
şi aleargă degrabă în ajutorul nostru. Dar mai presus de toţi, Maică Fecioară, ne
copleşeşte cu sfintele Tale daruri.
Să-i oferim lui Isus darul crucii noastre, pentru marele dar pe care ni l-a
făcut. Să mulţumim pentru cruce şi să n-o respingem, aşa cum avem înclinaţie
adeseori. Doar aşa ne vom putea împărtăşi din roadele crucii, care ne aduc
mântuirea!
Pentru prima dată, anul acesta se va ţine oficial, în biserică, Duminica
Îndurării Divine.
Şi noi, cu ajutorul Gospei, vom fi acolo, (martori!) pe pământul pe care de
douăzeci de ani îl calcă.
Trecem prin Teiuş. Căutăm etimologia acestui cuvânt, dar n-o găsim,
ajungem la Vinţul de Sus, apoi la Orăştie. N-am mai fost prin aceste meleaguri
ale ţării. Nu putem să nu observăm pe drum, toate casele care sunt spoite în
culori pastelate, reînnoite, curate, cu geamurile lună. Copacii sunt încărcaţi de
frunze crude, jumătate deschise, surâzătoare. Totul e atât de proaspăt iar inimile
noastre cântă. Sora Imelda este extraordinară, râde, se copilăreşte, povesteşte,
vorbeşte jumătate româneşte, jumătate italieneşte. Am cântat cu sârg, toate
cântecele mariane pe care le ştim şi altele pe care nu le ştim. I-am oferit Maicii
Prea Sfinte un potpuriu vesel de cântări.
Spre ora 20,00, într-o gară unde stăm foarte mult, facem un recitativ de
Rozariu şi alte rugăciuni mariane. Suntem aproape de Lugoj şi stăm mult şi bine.
Trebuie să fim înarmaţi cu multă răbdare şi îngăduinţă. Nu-i nimic. Ne
fortificăm inimile, de înarmăm cu răbdare şi smerenie. Orice lucru, orice faptă,
cere o jertfă totală primită cu deschidere şi fără murmur.
Pornim, în fine şi după un timp ajungem la Buziaş.
„După sfinţire – spune părintele Eusebiu – timpul prelatului se opreşte.”
Adică el nu-şi mai trăieşte timpul său propriu, ci pe acela al Bisericii, acela al lui
Cristos.
La ora 22,45 ajungem la Timişoara şi suntem cazaţi – o parte din noi în
casa părintelui greco-catolic Ioan Chişărău – convertit de Părintele Alois
Donea, ceea ce mi se pare cu totul remarcabil.
Marta Odae şi părintele Ioan ne aşteaptă în gară, primindu-ne cu bucuria
şi cu generozitatea specific creştină.
Patru dintre noi, ajungem în această casă respectabilă, pe o stradă din
Timişoara. O casă plină de cărţi şi icoane, în care se păstrează Sfântul
Sacrament.
30