Ucenici la scoala fecioarei

întâlnim un obstacol. Ne şterge de praf, ne pansează rănile, ne şterge sudoarea şi
lacrimile de pe obraz şi mai ales, supremul omagiu, ne oferă surâsul Său, faţa
Sa, Neprihănite.
Care copil nu şi-ar dori o astfel de Mamă?
Parcă mi se ridică o ceaţă de pe ochi, mă limpezesc. Totul se dezleagă,
devine mult mai uşor decât înainte, mai simplu, iar nodurile încâlcite se desfac
singure şi în acest imperiu de umbre, îmi apare clar un drum luminos pe care
trebuie numaidecât să apuc. Este singurul pe care mi-l arată Maria.
Drumul străbătut spre luminişul fiinţial, spre locul de unde survine fiinţa.
Şi în aceste clipe, până şi să mor devine uşor, neasemuit de uşor, o trecere lină,
fără sincope, fără grimase de prisos. Firesc, aşa cum sângele curge în artere.
Într-un abandon dulce în braţele materne şi în acelaşi timp paterne, ale
Divinităţii.
Această dulce stare de abandonare totală aduce după sine, eliberarea de
complexe, de prejudecăţi, de angoase, de mentalităţi lumeşti, de spaime şi
incertitudini. Simt nevoia de a adera cu toată fiinţa la acest adevăr fundamental
al credinţei, de a-l primi în inimă şi de a trăi în el pentru totdeauna, a mă pune la
dispoziţia lui, a mă aşeza în lumina acestui adevăr fără frică.
Trebuie să învăţ să-L iubesc pe Dumnezeu mai presus de toate, aşa cum
ne recomandă Gospa. Să-L pun pe primul plan, în rândul întâi, mereu în faţa
ochilor. Nimic să nu mă atragă mai mult, pentru că, într-adevăr, Iubirea Sa este
de neînlocuit cu cea a oamenilor. Plinătatea acestei Sfinte Iubiri nu se poate să
nu-ţi ţină de saţ, pentru că ea înseamnă VIAŢĂ VEŞNICĂ.
O viaţă înflorind ca un cais sub sărutarea razei de soare. Şi care aşteaptă
rod bun şi gustos, hrănitor şi dulce. Şi seminţe care, îngropate-n ţărână, să
încolţească perpetuu, devenind alt cais, alt sâmbure înflorit în toi de
Armindeni. În livada Tatălui Veşnic. Acolo unde nu există pomi fără roade.
Unde fiecare firicel de iarbă are rostul lui ; să înflorească şi să învie de fiecare
dată.
Înţeleg aceste lucruri cu inima. Există atâtea feluri de a înţelege un lucru.
A-l înţelege din ochi, din cuvânt, din faptă, din inimă, din minte. A-l înţelege
doar pe jumătate, superficiala, pe de alături, din exterior, fără să-l pătrunzi cu
adevărat. A pricepe intuitiv o situaţie şi a o accepta – este un har. Harul
priceperii, al discernerii. Câţi îl au?
Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea harul înţelegerii adânci, consimţite
cu inima, al acceptării Cuvântului bun şi lucrător în noi care face minuni de
convertire.
*
27