Ucenici la scoala fecioarei

Marija, Ivanka, Mirjana, apoi Jelena şi alţi tineri cu care Gospa comunică prin
vorbe sau locuţiuni interioare şi prin ei, ne-a ales şi pe noi, să-i ascultăm şi să-i
trăim Mesajele, în credinţă, deschidere totală şi iubire.
Şi mai ales, să le transmitem fidel şi altora care nu cunosc verticala
relaţiei Dumnezeu-om, Creatorul şi creatura Sa, care aici, pe acest pământ
crucificat şi suferind, sunt atât de aproape încât îşi dau mâna, se îmbrăţişează, îşi
vorbesc, surâd şi se bucură împreună, plâng, se roagă, imploră, cad în genunchi,
se cheamă unul pe celălalt, comunică în cel mai real chip, transmiţând şi acelora
care nu percep aceste taine, o stare de beatitudine paradisiacă, făcându-i să
preguste din fericirea veşnică.
Dincolo şi aici devin unul şi acelaşi loc, barierele se desfiinţează şi se
poate spune, cu îndrăzneală şi nonşalanţă că este abolită chiar realitatea morţii.
Moartea e percepută astfl ca o trecere dintr-o încăpere în alta mai mare, uriaşă,
dar în care îi vom întâlni pe toţi cei dragi, şi în care, în schimb ne vom bucura de
vederea îngerilor, a Maicii noastre cereşti şi mai presus de toate, de vederea
Luminosului Chip al Mântuitorului nostru, în întreaga sa splendoare şi sfinţenie.
Nimic spectaculos în modul de a percepe această realitate extraordinară,
care se întâmplă aici, la tot pasul.
Însă cine se aşteaptă să i se întâmple cine ştie ce miracol vizibil, plecând
de acasă cu acest scop, poate fi dezamăgit şi oarecum confuz. Cum, doar atât?
Dar unde-i miracolul? De ce nu mi se arată şi mie?
Mussolini L-a somat pe Dumnezeu să i se arate în douăzeci de minute ca
să creadă în El. Dar Dumnezeu nu stă la dispoziţia omului. El i-a spus explicit
lui Toma, după ce acesta îşi pusese degetul în rănile Domnului; „Tu crezi
fiindcă m-ai văzut, dar mai binecuvântaţi sunt aceia care nu m-au văzut şi
totuşi cred.” (Ioan 20,29).
Şi totuşi, cel mai mare miracol s-a produs în noi, aici şi e vorba de acea
bucurie năpraznică, fără măsură, fără limite, care ne-a inundat inimile şi ne-a
făcut să cântăm din rărunchi Ave Maria şi toate cântecele mariane cunoscute.
Cine ne îndemna să urcăm un drum bolovănos, un urcuş cât se poate de
potrivnic şi anevoios pentru tălpile noastre, cine ne mâna să înaintăm până când
inima ni se zbătea în urechi, gata să ţâşnească prin timpane?
Pentru ca, o dată ajunşi să putem oferi darul nostru, mortificarea noastră,
rugăciunile noastre Preacuratei în semn de omagiu?
De unde această bucurie lăuntrică şi această hotărâre imperioasă de a mai
veni şi altădată?
Ştim că Gospa a lucrat pentru noi, pentru chemarea noastră la sfinţenie.
Ceva s-a schimbat radical şi acesta este adevăratul miracol. Minunea s-a
produs în noi înşine, ca o implozie de supernove şi nu în afara noastră, şi acst
lucru este cu adevărat remarcabil.
Iar de modul cum vom şti să preţuim şi să păstrăm acest dar, depinde
viitorul nostru.
232