Ucenici la scoala fecioarei

CÂND PROVIDENŢA NE FACE DARURI
Dacă ar fi să rezum în câteva pagini experienţa trăită la Medjugorje, aş
putea spune că periplul iugoslav rămâne cel mai mare dar pe care Providenţa
divină ni l-a făcut în acest timp de har în câmpul vieţii creştine.
Timp de cinci zile la Medjugorje am trăit un astăzi continuu.
Ştersesem cuvântul ieri din memorie şi nu-l cunoşteam încă pe mâine.
Totul era concentrat în acest prezent luminos, fascinant, copleşitor,
marcant, lipsit de griji, de îndoială, de spaimă, de nelinişte.
Orele curgeau cu nemiluita, fiecare cu harul său, una mai bogată decât
alta, neasemuite.
Ne-am deschis inimil larg, fără temere, pentru acest PREZENT, dincolo
de care nu mai exista nimic. Nimic altceva, de parcă lumea îăncepea chiar din
acel moment, în acel AZI, infinit ca o linie a orizontului. Nu ne mai era teamă de
întuneric, de boală, de primejdie, pentru că mâna lui Dumnezeu, Mâna Maicii
Preacurate coborâse pe creştetul nostru în acea binecuvântare specială şi
maternă râvnită de toţi, deopotrivă.
Şapte creştini temerari înfruntând timpul şi spaţiul. Nici măcar
doisprezece, să putem fi trimişi, doi câte doi, să transmitem Vestea cea Bună.
Nici mai buni, nici mai răi decât alţii, nici mai mândri, nici mai smeriţi,
nici mai bogaţi, nici mai săraci, dar având deplina conştiinţă că asupra noastră
plana de acum o responsabilitate specială, că nu aveam dreptul să rămânem
aceiaşi. Dacă am fi rămas la fel, în zadar fuseseră toate acele bucurii unice, de
neînlocuit, trăite în mod tainic sau vădite în chip special.
Talantul trebuia înmulţit. Şi toate investiţiile noastre de încredere,
speranţă, iubire, înţelegere, pace, crescuseră peste măsură devenind un capital
preţios care trebuia folosit cât mai judicios cu putinţă.
Răspunzând afirmativ iubirii lui Dumnezeu, am demonstrat că nu în zadar
îşi pusese încrederea în noi, alegându-ne, chemându-ne pe nume, trimiţându-ne,
să-i dăm o mână umană de ajutor, lui Dumnezeu, în planurile Sale. Şi cu toate că
eram copleşiţi şi înspăimântaţi de o asemenea lucrare, ne simţeam în siguranţă.
Ştiam că nu suntem singuri în acest demers creştin, căci Gospa spusese:
„Copilaşii mei, eu sunt mereu alături de voi şi mă rog neîncetat pentru toţi.”
Printre aceşti ne număram şi noi, atinşii de binecuvântarea ei
specială şi maternă transmisă în inimă de către cei care o primiseră în chip
deosebit şi care aveau carisma de a o transmite la rândul lor, nu numai
semenilor, dar şi animalelor şi naturii înconjurătoare.
Abandonaţi voinţei divine, mergeam prin locuri pe care nu mai călcasem,
făceam lucruri pe care nu le mai făcusem, spuneam cuvinte pe care nu le mai
229