Ucenici la scoala fecioarei

specificul ei, şi care cunoaşte problemele întregii omeniri, ştie că mai ales omul
de azi are mai mare nevoie de Mama sa Cerească.
Maria e mereu Mamă şi se preocupă de problemele copiilor Săi. Ea este şi
Femeia care ştie cel mai bine să-l conducă la Dumnezeu pe omul rătăcit. De
aceea a plâns la cuvântul „Pace” la Medjugorje, când a spus, la începutul
apariţiilor: „Pace, pace, numai pace; între Dumnezeu şi om trebuie să fie din
nou pace; între oameni trebuie să fie pace.”
În mod paradoxal, chiar când mă frământă aceste gânduri, tocmai acum,
trecem prin Mostar care a fost bombardat foarte tare. Trupele NATO se vor afla
aici până în anul 2008.
Parcurgem drumul chiar prin centrul oraşului Mostar. Sunt atâtea urme de
gloanţe şi de bombe încât oraşul pare bolnav, infirm, schingiuit. Dar e frumos,
liniştit, oamenii sunt calmi, merg pe străzi agale, îşi văd de treburile lor. N-ai
zice că au trecut prin traume de nedescris, prin şuierat de gloanţe, explozii de
bombe, vuiet de avioane, prin moarte şi suferinţă împinse la maximum, prin
pribegie, exil, refugiere din calea dezastrului.
Case bombardate, ciuruite de gloanţe stau mărturie, cu urme adânci,
sângerânde, în acest oraş frumos care încearcă să renască din propria cenuşă,
precum Pasărea Phoenix. La stânga văd o clădire complet distrusă. Împrejur sunt
munţi. În stânga, golaşi, pietroşi; în dreapta, împăduriţi. În zare, munţii sunt cu
crestele înzăpezite.
Plătindu-i tributul, oamenii aceştia abia au închis ochii Morţii. Au
înduplecat-o, după ce ea şi-a făcut aici mendrele. Au gonit-o şi acum încearcă să
refacă peisajul, aşa cum a fost. E greu dar nu imposibil. La Dumnezeu nimic nu
e imposibil. O dată cu clădirile, oamenii încearcă să-şi vindece şi rănile
sufleteşti. Unii au pierdut fiinţe dragi, au rămas stingheri, copii fără părinţi,
părinţi fără copii, surori fără fraţi, văduvi şi văduve, bătrâni singuri. Îi uneşte
aceeaşi durere, aceleaşi amintiri cutremurătoare.
Mă rog în gând pentru toţi aceia care o fac pe Maica Domnului să plângă.
Ce poate fi mai dureros, mai sfâşietor, mai impresionant decât o mamă
plângând? Se ştie, arma mamei este lacrima. Şi mama mea a plâns toată viaţa.
Plânsul ei a fost rana noastră, a copiilor, care lăcrimam alături de ea, ori de câte
ori mama plângea. Nici nu-mi închipuiam pedeapsă mai mare pentru năzbâtiile
noastre decât lacrimile mamei. Mai bine ne-ar fi bătut. Dar nu, ea plângea. Nici
măcar nu ne dojenea. Plângea tăcut, liniştit, calm, dar pe noi, cei doi copii,
lacrimile mamei ne usturau inima. Ne secau la suflet. Şi noi plângeam de mila
ei. Un plâns colectiv, răcoritor, eliberator, un plâns benefic.
Şi Maica Domnului plânge văzând atâtea răni provocate de copiii ei!
Să-i ştergem lacrimile Mamei cu o rugăciune, cu un act de reparaţie.
Să-i redăm surâsul şi bucuria pe care trebuie să le simtă fiecare mamă în
preajma copiilor ei.
Într-una din primele sale Apariţii din 1 octombrie 1981, la întrebarea dacă
sunt bune toate religiile, Fecioara Maria a răspuns:
214