Ucenici la scoala fecioarei

îndrumători spirituali. Au confesori. Nu mai sunt singuri. Apartenenţa aceasta le
dă curaj să lupte mai departe cu slăbiciunile, cu bolile, cu îndoiala, teama,
nesiguranţa, cu toate necazurile şi durerile vieţii lor.
Se sprijină unul pe celălalt. Se sprijină pe Isus. Cenacolo este o
alternativă fundamentală în viaţa lor. E o nouă şansă, pe care ei o fructifică,
nu fără eventuale recăderi. Dar se ridică din nou, ajutaţi de Îngerii Păzitori
(unii tineri mai vechi care au depăşit fazele de început şi sunt acum pe picioarele
lor, ajutându-i pe cei care pătrund aici pentru prima oară). Nu e uşor să-ţi duci
viaţa alături de un drogat. Mai ales când acesta intră-n sevraj. Mai ales când
doreşte să fugă, ori să consume droguri. Aici nu se distribuie medicamente.
Singurul medicament este Isus. Şi vorba cea bună a Îngerului Păzitor, căruia i-a
fost repartizat. Acesta ştie ce să facă întotdeauna în momentele de criză. Şi stă
alături de cel slab şi neajutorat, acordându-i sprijinul, la fel cum a primit, la
rându-i, la început. O experienţă cutremurătoare. Dar şi benefică. Plină de
sensuri, de învăţăminte. Care demonstrează că se poate să-ţi depăşeşti propriile
slăbiciuni, propriile limite, SĂ TE RIDICI în orice moment şi să mergi mai
departe. Poate că anume ei au fost azvârliţi în Infern ca să poată descoperi încă
de pe pământ, Paradisul.
VINERI, CEA DE-A 6-A ŞI ULTIMA ZI A PELERINAJULUI
BOSNIAC, în această anticameră a Paradisului. O zi superbă cu soare mult şi
mirat de propria-i îndrăzneală, pentru că ne aflăm totuşi, în aprilie.
Părăsim casa gazdei noastre la ora 7,40 dimineaţa şi ne îndreptăm spre
Comunitatea Cenacol la Sfânta Liturghie. Ajunşi acolo, participăm la o Adoraţie
pregătitoare Sfintei Liturghii. Spectacolul e încântător, mai precis – înduioşător.
Peste 50 de tineri, în genunchi, fără excepţie, în faţa Prea Sfântului Sacrament,
cu ochii la icoana imensă din spatele altarului, cântă şi recită Ave Maria în toate
limbile. Aud şi un Bucură-te Marie în limba română, ceea ce mă emoţionează
profund, semn că există câţiva români în această comunitate.
Cineva cântă la chitară şi e acompaniat de voci. Toţi stau cu ochii ţintă la
altar sau în jos. Se recită Salve Regina. Alături de noi se mai află un grup de
pelerini italieni, veniţi să asiste la slujbă. Recită un fel de Angajament de
renunţare la tot, pentru a-L pune pe Isus pe primul loc.
Se cântă la chitară şi voci Alleluia! Cineva bate în ritm de tobe africane.
Cele mai multe cântece sunt în italiană, limba care se vorbeşte aici cel mai
frecvent. E uimitor cum aceşti tineri, până mai ieri pierduţi pentru societate,
rătăciţi de oameni şi de ei înşişi, şi-au aflat rostul şi pacea interioară, fără de care
nu poţi construi nimic în tine şi în afară.
Într-adevăr un tânăr bate din tobe. Cântă Sanctus, Sanctus Dominum
Deus Sabaoth.
A vorbi de convertire din exterior, văzută „din avion”, e lesne. Dar ceea
ce trăiesc aceşti tineri aici e mai mult decât o convertire simplă. E o schimbare
radicală, o transformare profundă, nu fără dureri şi jertfe, nu fără îndoieli şi
208