Ucenici la scoala fecioarei

Am ajuns cu meditaţia la Misterul Morţii lui Isus, căci începe vioara să
plângă patetic, la fel ca în fiecare seară. Stau afară pentru că biserica este plină şi
până am coborât de pe munte s-au ocupat toate locurile, chiar şi cele în picioare.
Tot ce se întâmplă înăuntru este transmis prin difuzoare şi se aude perfect.
Oamenii îşi fac şi aici devoţiunile, practicile de pietate, primesc chiar şi Sfânta
Împărtăşanie.
Sună clopotul de ora 19,00. Văd oameni în genunchi, pe ciment sau direct
pe pietriş. Eu nu sunt vrednică de aceste mortificaţii.
Astăzi, pe Podbrdo, am urcat destul de uşor, faţă de ieri, dar coborârea a
fost anevoioasă, pentru că îmi fugeau picioarele pe nişte pietroaie ascuţite, mari,
abrupte. Numai Dumnezeu mi-a apărat gleznele, să nu mi le frâng.
Pe acest drum stâncos, plin de bolovani se află implantate în piatră, la fel
ca şi pe Krizevac, de data aceasta, Misterele Sfântului Rozariu şi la fiecare
Mister, o Staţiune cu scene din Noul Testament, unde ne opream, făceam câte o
meditaţie, ne rugam, cântam un cântec marian şi iar porneam la drum.
După al V-lea Mister de Bucurie, pe un drum lateral, se află un loc de
reculegere şi meditaţie, cu o troiţă neagră, un crucifix cu Isus răstignit, alte două
cruci albe pe care pelerinii îşi agaţă ex-voto-urile. Peste tot sunt plăcuţe în mai
multe limbi care te invită să păstrezi liniştea. N-ai să auzi strigăte, chiote,
vociferări pe munte. Oamenii se roagă, pun bileţele cu cereri şi dorinţe la cruci,
sărută şi venerează crucifixul, stau în genunchi, ceea ce facem şi noi.
Magdalena iar se prosternă cu faţa în jos dinaintea crucifixului, e modul ei
de a se ruga. Pe drum am văzut o femeie oarbă, cu un baston alb, care se
întorcea, la braţ cu soţul său de pe munte, printre pietroaiele aspre. Cum de
reuşea, este un mister pentru mine. De asemenea, am văzut mulţi, foarte mulţi
infirmi, în cârje, bastoane şi ieri, pe Krizevac, am văzut un scăunel-targă pentru
infirmii care doresc să urce muntele, ajutaţi de alţii.
Nu sunt vredniucă, nu sunt vrednică, nu sunt vrednică.
„Nu sunt vrednică a strânge/ nici sudoarea Lui de sânge” – scriam eu mai
demult. Grupul nostru a urcat noaptea pe Podbrdo şi chiar pe Krizevac, de mai
multe ori, întorcându-se spre ora 2 noaptea, într-o beznă perfectă, luminată doar
de stelele care cădeau, aşa cum mi-a povestit Magdalena.
Podbdro – locul unde cad stelele – duium!
„În perioada primelor apariţii, Marija povesteşte că, în cursul unei
novene, în a doua noapte, sătenii, adunaţi pe colină în timpul cât s-a desfăşurat
apariţia, au văzut cum stelele cădeau din cer. Ele se îndreptau către locul unde
se afla Gospa, ca şi cum prezenţa ei le atrăgea ca un magnet. Stelele alunecau
pe ea, alcătuind un fel de mantie de lumină, apoi cădeau pe pământ. Atingând
solul, ele se îndreptau din nou către cer, multiplicându-se la infinit. Sătenilor li
s-a făcut frică văzând stelele căzând astfel din cer şi unii au început să ţipe (ca
la Fatima pe 13 octombrie 1917!). Ei spuneau: