Ucenici la scoala fecioarei

Taina Euharistiei şi le-a transmis apostolilor să facă aceasta „în amintirea
Mea”, după care o mâncăm într-o adâncă veneraţie, în spirit de umilinţă.
Aseară am fost în partea dreaptă a bisericii, afară, într-un loc de pietate
rezervat pentru cei răposaţi, unde se înalţă o cruce din lemn, neagră iar pe nişte
rafturi sunt aprinse candele roşii din plastic cu lumânărele albe.
Am aprins o lumânare şi m-am rugat pentru mama. Lumânările ardeau
pâlpâind după adierea uşoară a vântului. Era ca un tremur de pleoape. După ce
m-am închinat, m-am reîntors în Rotondă să ascult Sfânta Liturghie.
Padre Slavko Barbaric a plecat la Tatăl în Anul Jubiliar, la 2000 de ani de
la Naşterea Mântuitorului. Peste circa două săptămâni, avea să plece la Cer şi
mama mea, Arionda, ca să se nască „a doua oară”, aşa cum a dorit şi cum a scris
în cartea sa, („Mă nasc a doua oară”, Elegii şi poeme, Editura Pax Aura
Mundi, Galaţi, 1 noiembrie 2000). Din ziua aceea, avea să mai trăiască 40 de
zile.
Ea se află acum într-o altă realitate ( gând ce m-a fulgerat atunci, la
locul de reculegere pentru răposaţi şi apoi, de multe ori, la întoarcerea în ţară şi
care mi-a alinat puţin durerea suferită cu 6 luni în urmă).
Din realitatea în care eşti, mamă, strig către tine, să mă auzi, să mă susţii,
să mă întăreşti cu iubirea maternă.
Mama mea a trăit în Dumnezeu, s-a simţit în Dumnezeu, a murit în
Dumnezeu. Acum ştiu: mama mea s-a mântuit prin suferinţă. Toată viaţa a
suferit în Cristos, până în ceasul din urmă. Şi într-adevăr, era iubită de
Dumnezeu şi în chip cu totul special, de Maica Sa Preacurată şi Maica noastră,a
tuturor, care îi apărea în picăturile de ploaie, în orice lumină de lumânare, de
candelă, de bec, de flacără, purtându-L pe Isus în braţe. Îi apăruse de multe ori
în vis şi-i arătase mamei locul unde avea s-o primească, după ce o condusese de
mână printr-un tunel lung, spre o imensă şi fără de seamăn lumină. O visase cu
puţin timp înainte de a pleca da lângă mine, purtându-L în pântece pe Isus pe
care urma să-L nască.
Acum ea se bucură, fericită, după ce, aproape 82 de ani a plâns continuu.
Plânsul era starea ei de graţie. Nu i-au secat nicicând lacrimile. Dumnezeu a
ales-o pentru lacrimi, pentru râurile de lacrimi pe care le-a vărsat în viaţă. Dar ce
contează 82 de ani în faţa bucuriei veşnice?
********
După Sfânta Liturghie ne îndreptăm în grup, la mormântul Părintelui
Slavko Barbaric. Este un loc foarte frumos în apropierea bisericii, pe un drum
drept. Alături este o capelă unde se oficiază slujbele pentru răposaţi. Mormintele
sunt foarte îngrijite şi presărate cu tot felul de flori. Au pietre de marmură
192