Ucenici la scoala fecioarei

Ceea ce a urmat întrece orice închipuire: Răutatea soldaţilor romani care
în loc de apă I-au dat fiere şi oţet, răutatea iudeilor care râdeau de El şi-L
ameninţau cu pumnul, luându-l în barjocură şi spunându-I: „Dacă Tu eşti Mesia,
de ce nu cobori de pe cruce?”
Privind spectacolul funest al călăilor Săi, Isus se întristă de moarte.
Strigătul Său de disperare: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai
părăsit?” (Mt. 27,46; Mc.15,34;) relevă deznădejdea, nu pentru că fusese
abandonat de Abba, (Eli, Eli) Tatăl Său, ci pentru că, încărcat fiind de toate
păcatele lumii, i se părea că această jertfă este săvârşită în zadar.
Şi totuşi, aceşti oameni nu ştiau ce fac. Nici nu-şi închipuiau ce sacrilegiu
săvârşesc. Şi de atunci, până la sfârşitul veacurilor, oamenii nu-şi închipuie
deloc răul făcut pentru ei înşişi, în primul rând, şi pentru omenire.
În umanitatea Lui flagelată, înfrântă, Isus mai are puterea să-L implore pe
Tatăl Său pentru iertarea acestor inconştienţi, care se comportă aidoma copiilor
când fac lucruri rele. Părinţii trebuie să iert şi să le treacă din vedere.
Pentru ca planul să se împlinească, trebuia ca de acolo, de la înîlţimea
crucii, Isus Om-Dumnezeu, cu sângele şiroindu-I pe faţă şi pe trup, până la
picioarele crucii, să-I ierte. Atunci a fost începutul iertării divine, semnul
Milostivirii cereşti din partea divinităţii.
Dacă am putea pricepe la adevărata valoare acest gest de generozitate
supremă, acest mister al Îndurării, al Milostivirii şi Iertării din toată inima a
duşmanilor, exact în clipa în care Isus era străpuns de piroane!
Noi nu putem ierta nici o ofensă, cât de mică...
Tu cum ai putut ierta, Doamne?
Şi cât ne vei mai ierta, cât ne vei mai putea îndura pe noi, care Te
răstignim în fiece clipă?
Dacă n-ar exista speranţa iertării şi a mântuirii prin Tine, prin Jertfa Ta,
am fi morţi demult, din disperare şi silă faţă de noi înşine.
Şi totuşi, Staţiunea a XV-a, ne spune tuturor că această speranţă există,
căci El ne-a mărturisit: „Curaj, Eu am biruit lumea!”
Krizevac – Muntele Sfinţeniei, muntele cu adiere de sfânt, acolo unde
simţi răsuflarea lui Dumnezeu atingându-ţi obrazul.
Unde simţi o prezenţă diafană, ca o undă de har, ca o lumină, unde
primeşti darurile „chiar de la izvor”. Unde un extraordinar har de lumină cade pe
o cruce de glorie!
O parte din noi a rămas pentru totdeauna acolo. Şi va rămâne, atât cât vom
trăi, indiferent dacă ne vom întoarce pe aceste meleaguri.
Ceea ce este sigur, e că omul cel vechi din noi s-a pierdut pe undeva pe
urcuşul abrupt şi plin de pietre colţuroase de pe Krizevac, ori pe colina Podbrdo,
locul unde cad stelele, şi la întoarcere, s-a înapoiat altul, schimbat profund, atins
de aripă de înger, astins în adânc de milostivirea divină, mângâiat şi purtat sub
mantie de Maica tuturor lucrurilor.
173