Ucenici la scoala fecioarei

Krizevac – Golgota noastră. Urcată cu sudoare, e adevărat şi cu bătăi de
inimă, trudit, anevoie.
Opt creştini români care s-au încumetat să străbată această Cale a Crucii
împreună cu Cristos, alături de ceilalţi pelerini, împreună cu Gospa, împreună cu
Padre Slavko, al cărui spirit este prezent peste tot, pe munte.
A fost greu, dar am învins, aşa cum a învins Isus. Pe El, în vârful
muntelui îl aştepta moartea pe cruce, pe noi, ne aşteaptă o binecuvântată odihnă.
El a putut să urce cu crucea în spinare, nouă ne-a fost greu, fără nimic în
mână.
El era flagelat, rănit, zgâriat, scuipat, gol, părăsit, dezamăgit de prieteni,
de ucenici, de apostoli, de iudeii din Ierusalim care, cu numai câteva zile înainte
îl aclamaseră, aşternând hainele la picioarele Lui şi întâmpinându-L cu stâlpări
de finic şi ramuri de palmier şi cântându-i: „Osana. Binecuvântat este cel ce
vine în numele Domnului!” (Mt. 21,9; Mc. 11,9; Lc. 19,38; Ioan 12,13).
Acum toţi L-au părăsit, înspăimântaţi, dezamăgiţi, unii au fugit şi s-au
ascuns în Cenacol, n-aau suportat priveliştea Mesiei înfrânt, cu crucea în spate,
condamnat la supliciul cel mai groaznic, destinat tâlharilor de temut. Scos în
afara oraşului, în locul cel mai oribil, acolo unde erau aruncate gunoaiele, acolo
unde erau abandonaţi cei nevrednici de numele de iudeu.
Marele Preot Caiafa îşi rupsese hainele şi tot Sinedriul strigase într-un
glas: „Blasfemie! Acest om se crede Dumnezeu!”
Nici Nicodim, care fusese deja iniţiat şi încerca să pătrundă misterul
acestui om, nu avusese nici o putere să-l apere. Nu l-au luat în consideraţie.
Nici Iosif de Arimateea, un om de vază din Ierusalim, nu reuşise să
influenţeze hotărârea deja luată. Pentru că, înainte de a ajunge la Pilat, soarta Lui
fusese hotărâtă: Numai că aceşti farisei, saduchei, învăţători ai Lergii, bătrâni,
cei care se ocupau cu Legile în Sinedriu, nu voiau să se spurce şi să-L omoare ei
înşişi pe blasfemiatorul care se credea Mesia, preferau s-o facă altcineva.
Ceea ce spusese Caiafa, era, fără doar şi poate un adevăr remarcabil, care
avea să rămână înscris în istoria: „Voi nu ştiţi nimic, nici nu vă gândiţi că mai
de folos este vouă să moară un om pentru popor decât să ne piară tot
neamul.” (Ioan 11,50).
Şi acel om care spune că vine de la Tatăl, de la Yahve, iată-L aici, într-un
hal fără de hal, semănând mai mult a neom. Cine să mai creadă în El? Vor sfârşi
repede cu Dânsul, sfărâmându-I fluierele picioarelor după datină, şi îngropându-
L repede, până nu începe Pesath/ Paştele când obişnuiau să intre în Templu să
sacrifice mielul pascal în amintirea Trecerii Mării Roşii de către strămoşii lor,
din Egipt. Totul era pregătit. Mai urma această penibilă crucificare publică, care
trebuia să se termine foarte repede. Deja voiau să se spele pe mâini, să înceapă
abluţiunile rituale pentru jertfa pascală.
Ei nu-şi puteau închipui că jertfa pascală fusese deja înfăptuită: Mielul lui
Dumnezeu fusese sacrificat. Şi de data aceasta, pentru totdeauna, având drept
scop mântuirea de păcate a întregii omeniri.
172