Ucenici la scoala fecioarei

îmbrăcăminte de luptă, cu pieptar din zale. Balaurul pare o pasăre uriaşă
preistorică, cu gheare şi aripi.
Trecem de poartă şi pătrundem într-adevăr într-un loc care seamănă foarte
bine cu Grădina Paradisului (aşa cum mi-o închipui). Impresia este şi mai
puternică acum, primăvara, când totul e verde, când florile sunt aproape toate
înflorite iar ciripitul păsărelelor te năuceşte. De altfel, e singura muzică,
singurele făpturi care vociferează fără scrupule în această rezervaţie naturală
unde nimeni nu-şi permite să vorbească altfel, decât în şoaptă. Peste tot sunt
inscripţii şi o alee îngustă şerpuieşte printre copaci şi straturile de flori, printre
vegetaţia abundentă, meridională şi casele locuitorilor Oazei. Locuitorii sunt
fraţi şi surori de diferite naţionalităţi, din Ordine şi Congregaţii diverse.
Într-o rotondă acoperită, un fel de chioşc în care se află bănci în
amfiteatru, zărim chiar un grup de pelerini şi o soră îmbrăcată în alb care le
vorbeşte (poate Sora Marie-Claire?)
O dată ajunşi aici trebuie să lepezi toate îngrijorările şi supărările căci te
afli, parcă într-o altă realitate, mult mai înaltă, mult mai frumoasă, totul se
derulează prin faţa ochilor uimiţi şi încântaţi peste măsură, cu repeziciune şi nuţi
rămâne de făcut decât să te încadrezi locului, colţului acesta de Paradis de
unde nu ai mai vrea să pleci niciodată.
Doar la Assisi am avut astfel de trăiri şi n-aş mai fi vrut să părăsesc
Umbria până la sfârşitul zilelor mele.
Intrăm în capela de la Oaza Păcii şi îl regăsim pe Isus, tot pe cruce,
însângerat peste măsură, cu trupul vânăt, cu părul năclăit de sânge (nu perucă, e
păr omenesc lipit pe ţeastă), cu venele pronunţate şi vânăt-albăstrii. Atâta
veridicitate îţi dă fiori şi cutremur.
Stăruie aceeaşi impresie de trup mort de curând, dar care totuşi nu este
putrezit, nu răspândeşte miasme, cu numai stă nemişcat, cu ochii larg deschişi,
fixaţi spre lume. Priveşte la omenirea care se află la picioarele Crucii Sale. Gura
i-a rămas întredeschisă în jumătate de cuvânt. Se văd urme de vergi pe trup.
Deasupra capului, inscripţia însângerată în trei limbi: evreieşte, latineşte şi
greceşte.
Mă atrage nespus de mult acest crucifix cu Isus pe el şi nu-mi pot
desprinde ochii de la imaginea lui. La fel de mult mă atrage şi această casă din
piatră masivă, roşie şi albă, cu acoperişul de lemn boltit.
Un grup de călugări începe rugăciunea de la ora 12,00 – după ce un
călugăr îmbrăcat în haine cenuşii (capucin) trage clopotele pentru Angelus
(Îngerul Domnului).
Într-o nişă a ferestrei se află Iosif cu Pruncul Isus în braţe.
Rostesc o rugăciune în gând: „Lasă-mă Doamne să mă odihnesc un pic în
Oaza Ta de pace, în rana Ta din coastă, în Inima Ta Preasfântă.
E atât de bine aici. Dacă aş îndrăzni să-Ţi sărut fie şi pironul de la
picioare, poate că aş deveni vrednică de Tine, vrednică să-mi încredinţezi partea
Ta de lucrare pe care ai pregătit-o pentru mine. O să am curajul oare? Căci ştiu
165