Ucenici la scoala fecioarei

Vicka se roagă continuu, dreaptă, în picioare, cu mâinile împreunate,
implorând haruri pentru toţi aceşti oameni strânşi în curtea sa. Apoi se roagă cu
glas tare Ave Maria, Gloria, Regina Păcii, prega per noi!
Toţi pelerinii vor s-o atingă pe Vicka, să-i strângă mâna, să primească o
binecuvântare din partea ei, prin impunerea mâinilor.
Marta a ajuns la ea. Se îmbrăţişează puternic, căci se cunosc.
Vicka dă autografe, face fotografii cu grupurile.
Cum a ajuns Marta la ea, prin atâta lume, nu ştiu. A sărit peste mulţimea
de oameni, căci pentru noi este imposibil de a ne apropia.
Vicka e foarte slăbuţă, poartă pantaloni negri, pieptănătură simplă cu păr
peste cap şi coc, fruntea liberă, nu poartă nici o podoabă.
Plecăm şi noi, pentru că Vicka s-a retras, în părerile de rău ale mulţimii
care ar fi vrut s-o mai aibă alături. Binecuvântarea se revarsă din ea ca un fluviu
cald şi impetuos.
În noiembrie 1991, Preacurata i-a dezvăluit unele lucruri privitoare la
suferinţă:
„Atunci când aveţi vreo problemă, o suferinţă, o boală, nu spuneţi: Nu, dragi copii, spuneţi mai
curând: Căci
suferinţa, atunci când este oferită, este izvor de mari haruri pentru voi şi pentru
alţii.
Atunci când sunteţi bolnavi, mulţi dintre voi nu se roagă decât repetând:
Nu, dragi copii, nu e bine aşa; căci în acest fel
inimile voastre nu sunt deschise lui Dumnezeu. Voi închideţi inimile voastre
asupra bolii şi nu sunteţi deschişi nici la voinţa lui Dumnezeu, nici la harurile
pe care El vrea să vi le dea.
Rugaţi-vă mai degrabă astfel: .
Numai atunci Dumnezeu vă va putea da harurile Sale. Acesta poate fi
harul vindecării, harul unei puteri noi de lumină, de bucurie. Este suficient să
vă deschideţi inimile lui Dumnezeu.”
Să nu uităm că Vicka a suferit şi suferă mult de anumite boli, pentru că ea
s-a oferit ca jertfă pentru intenţiile Imaculatei.
Ea ştie cel mai bne ce înseamnă suferinţa mântuitoare. A suferi în
comuniune cu Cristos. Cu cât suferi mai mult, cu atât te simţi mai unit cu El.
Suferinţa leagă, uneşte, mult mai mult decât fericirea. Suferinţa adună sub
acelaşi acoperiş, multe inimi. De ce oamenii suferinzi sunt mai legaţi între dânşii
decât ceilalţi? Pentru că ei au ceva în comun: cunosc experienţa Crucii lui Isus,
străbat pas cu pas şi staţiune cu staţiune, întreg parcursul sureros al vieţii, până
la eliberarea totală. Şi în mijlocul celor mai tragice situaţii izbucneşte în sufletul
lor o pace de nezdruncinat, o bucurie spontană că nu sunt singuri şi că, datorită
suferinţei lor, se aseamănă tot mai mult cu Cristos. Jerfindu-şi împreună cu El
viaţa, participă la mântuirea lor proprie. Şi oferindu-şi durerile lui Isus, ca mijloc
de răscumpărare a celorlalţi, devin co-părtaşi la mântuire. Astfel ei dobândesc o
161