Ucenici la scoala fecioarei

Ave, salută ea un grup de români şi unul din Ungaria. „Să păstrăm un
moment de tăcere şi rugăciune pentru ei” - spune Vicka, şi în această clipă
emoţiile noastre cresc până la paroxism.
„Înainte de a termina, spune vizionara, ne vom ruga şi pentru voi toţi. Un
Pater Noster, un Ave Maria şi un Gloria, pentru intenţiile Gospei.”
Aici sunt grupuri din Franţa, Mexic, Luxemburb.
Vicka se roagă cu mâinile la gură, în şoaptă, cu ochii închişi, cu zâmbetul
pe buze. Tot timpul zâmbeşte.
În acest moment al rugăciunii Marta Odae intră din nou, pentru a treia
oară de când suntem aici, în extază mistică. Se prăbuşeşte pe ciment, dar câteva
femei o prind imediat şi în atenuează căderea, aşezând-o încet jos. Zâmbeşte,
râde, e chiar în faţa mea, pe ciment, întinsă, cu capul puţin plecat spre dreapta,
mâinile lângă corp, rozariul în mână (nu dă niciodată drumul Rozariului din
mâini în timpul extazelor sale), picioarele drepte, desfăcute.
Vicka se roagă în continuare. Traducătorii şi toţi pelerinii se roagă, de
asemenea, în tăcere.
Magdalena îngenuncheză lângă Marta şi se roagă Invocaţiunea către
Sfântul Spirit.
Pleoapele Martei tresaltă uşor. Ea râde în continuare, râde. Deja au trecut
zece minute.
Vicka se roagă, în aceeaşi poziţie, cu mâinile împreunate la gură. Preotul
capucin, sprijinit în bastinul său, priveşte munţii înzăpeziţi din zare, priveşte
cerul.
Marta pare că-şi revine râzând, dar nu încă.
Soarele o bate pe faţă şi pe mâini. Înclină capul uşor cu bărbia în piept.
Magda s-a aşezat invers, cu faţa la pământ şi pcioarele în dreptul capului Martei,
mâinile desfăcute şi palmele atingând cimentul. Cred că ar dori să simtă ceea ce
simte şi vede acum, Marta, în extazul ei mistic.
Vicka se roagă la fel, cu disperare. Nu ştie (sau poate ştie?) ce ce petrece
acum cu Marta pentru că e cu spatele la ea, pe scări. Poate că simte sau
întreevede. Francezii se uită uimiţi la cele două femei românce, una cu faţa în
sus, şi cealaltă, invers, cu faţa în jos, lungite într-o poziţie nefirească, fiecare.
Deja au trecut 20 de minute. Rugăciunea a atins maximum de intensitate.
Nimeni nu mişcă, nimeni nu comentează. Doar privirile şi ruga tăcută vorbesc
de la sine. Vicka se roagă.
Marta, în sfârşit, murmură ceva, înclină capul în semn de încuviinţare (de
multe ori a făcut aşa, răspunzând parcă unor îndemnuri), întinde degetele mâinii
drepte, ca şi când ar vrea să primească ceva, ridică mâna puţin cu palma în sus, o
atinge pe Magda, apoi mâna îi cade din nou inertă, la pământ. Râde. Apoi se
trezeşte brusc, e ajutată să se ridice. A stat pe ciment 25 de minute, total
inconştientă, puteai s-o înţepi, s-o pălmuieşti, puteai să-i faci orice că ea nu s-ar
fi trezit. Se scutură pe haine. Nu s-a murdărit, nu s-a lovit. Râde, e fericită. Şi
fericirea aceasta nu i-o poate lua nimeni.
160