Ucenici la scoala fecioarei

Cartea, editată de Comunitatea Cenacolo-Saluzzo. Şi intitulată Olte
l’Aids. Diario di Nicola, este alcătuită din jurnalul acestui tânăr sub formă de
scrisori trimise Sorei Elvira şi câteva mărturii ale celor care l-au cunoscut pe
acest mărturisitor al iubirii lui Cristos.
„Din toate darurile, scrie Nicola, cel mai are dar pe care mi l-a oferit
Dumnezeu este de a simţi că-I aparţin Lui. Sănătatea e darul lui Dumnezeu
înlăuntrul meu.
Cred că izvorul iubirii se află în voi, dacă vă abandonaţi lui Dumnezeu, şi
vă veţi simţi proprietatea Sa în totul. Îi mulţumesc Domnului pentru marele dar
al vieţii şi pentru că mi-a dat posibilitatea de a transmite ceea ce primesc.
Puterea lui Dumnezeu este un dar imens care e dat tuturor, tuturor celui
care I se dăruiesc Lui.
(...) Această victorie a binelui asupra răului se numeşte Dumnezeu, care
adeseri mă cheamă să conduc această bătălie, nu cu propriile mele forţe, dar cu
ale Sale, folosindu-mă ca instrument.
Nu mă cheamă să devin sacerdot dar, în mod simplu, să mă consacru Lui,
în chip tainic, de a fi servitorul Său din umbră, ca atâţia alţii care-L iubesc pe
Dumnezeu, fără a face mult zgomot. Aceasta, poate, în ochii oamenilor nu este
mult, dar în ochii lui Dumnezeu, e suficient pentru a putea intra în Împărăţia Sa.
Eu m-am încredinţar Lui şi El mă modelează încet-încet, cu multă
delicateţe.
26 ianuarie 1996: „Iubirea, unitatea, sunt darul lui Dumnezeu pe care L-
a dat celor care trăiesc aici, în Casa Sa. Îmi vine în minte Cuvântul lui
Dumnezeu care soune că Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul nostru.”
Nicola, un tânăr mântuit prin suferinţă, care a cunoscut Comunitatea
Cenacolo, în 1992 şi a intrat în ea în 13 noiembrie, întreprinzând un drum plin
de sacrificii, de oboseli şi de bucurie, de cunoaştere a rugăciunii şi a credinţei în
Cristos. Aici a găsit bucuria vieţii, a dobândit puterea şi dorinţa de a iubi şi de a
fi iubit cu acea Iubire născută din Crucea lui Cristos şi care dă viaţă celor morţi,
îi eliberează pe prizonieri, dă vederea celor orbi.
„Mă consolez la gândul că sunt în mâinile lui Dumnezeu şi când sunt în
mâinile Lui nu mă mai tem de nimic” - spunea Nicola.
Cât de tulburător este acest jurnal al ultimului său an de viaţă, la spital,
printre cei bolnavi în stadiu terminal, asemenea lui, oferindu-le ajutorul zi şi
noapte, în pofida propriilor slăbiciuni şi dureri şi fiind încredinţat că Dumnezeu
l-a ales ca pe un instrument în mâinile Sale pentru a lucra prin el.
Îmi vin îăn mine acum, versetele Psalmului 143:
„Doamne, ce este omul, de-l iei în seamă
şi fiul omului de te gândeşti la el?
Omul e ca o suflare şi zilele lui,
ca umbra ce trece!” (Ps.143 (144) v.9-12).
156