Ucenici la scoala fecioarei

însemna pe ntru mine o adevărată nenorocire, un prilej de spaimă atavică, o
strângere de beregată, o sufocare, lucru ce-mi făcea deosebit de rău, un rău fizic,
dublat de unul psihic, pentru că, numai la gândul că trebuia să plec, să
călătoresc, mă îmbolnăveam, mi se părea că voi muri negreşit, voi cădea pe
stradă, îmi va veni rău, şi mă vor aduna cu făraşul de pe caldarâm.
Făcusem o adevărată psihoză şi numai acasă mă simţeam într-o relativă
siguranţă, în patul meu, unde stăteam aproape tot timpul lungită, cu ochii închişi.
Desigur că aceste neajunsuri erau pe fondul unui echilibru precar, organul
de echilibru îmi fusese afectat, aveam o nesiguranţă la mers, îmi pierdeam
direcţia, o luam prin arătură, deci totul pleca de la cauze reale, dar se amplifica
nemăsurat de mult, şi în chip dăunător mie.
Cum am depăşit pragul?
Prin şocuri dure, prin experimente de neimaginat.
Dumnezeu a îngăduit asemenea experienţe pentru mine ca să mă scoată
din impas.
Există mentalitatea că dacă vrei să înveţi pe cineva să înoate (fie şi pe un
copil nou născut - s-au făcut experienţe) trebuie numaidecât să-l arunci pur şi
simplu în apă, acolo unde vâltoarea este mai adâncă. Dacă se descurcă singur,
bine, dacă nu, iarăşi bine. E un fel de terapie de şoc.
De regulă, persoanele acestea, de frică, încep să dea bezmetic din mâini
şi din picioare şi la un moment dat se trezesc că au ajuns la liman. Însă prin ce
trec ele, nu se poate descrie în cuvinte. Personal nu sunt de acord cu această
metodă care mi se pare barbară. Această învăţătură îi costă scump şi pot rămâne
traumatizaţi pe viaţă. Dar dacă înving, devin cu siguranţă mai puternici, mai
căliţi, mai sănătoşi. Legea junglei.
Într-o bună zi însă, mi-am luat inima în dinţi şi mi-am spus: „Ia să văd ce
se întâmplă dacă pornesc singură. O să mor? Bine, o să mor şi gata. Oricum nu
mai puteam suporta teama acerbă care-mi paraliza voinţa şi simţurile. Şi puţin
câte puţin, metru cu metru, mi-am câştigat dreptul de a merge din nou singură pe
propriile picioare (care de altfel, erau cât se poate de sănătoase).
Şi cu toate că fusesem aruncată în mijlocul vârltoarei, să înot singură la
mal, nu aceea fusese experienţa fundamentală, ci aceasta din urmă, trecerea
pragului, clipa când singură am decis s-o iau pas cu pas de la început, învăţând
să deprind paşii.
Mă gândesc adeseori la Arcadie. Acest om (cunoscut-necunoscut mie),
atât de apropiat dar atât de departe (până mai ieri nici nu ştiam că există!), cu
destinul lui nepereche, aşa cum sunt toate destinele, îndeobşte.
Aş dori să-l revăd pentru că simt că ne leagă aceeaşi spaimă de
necunoscut, aceeaşi dureroasă experienţă şi aceeaşi şovăială în faţa pragului
invizibil pe care trebuie negreşit să-l sărim pentru a păşi definitiv în Lumină.
Răsfoiesc cartea în limba italiană primită de la Arcadie despre un tânăr,
Nicola, toxico-dependent, bolnav de SIDA, mort în iunie 1996, dar, a cărui
inimă, pentru tinerii din Comunitatea Campo della Vita, bate încă...
155