Ucenici la scoala fecioarei

Cu adevărat mulţumiţi nu putem fi niciopdată dacă nu ne dobândim acea
pace lăuntrică, în stare a ne face să înfruntăm toate problemele cu încredere,
curaj, speranţă.
Dacă ar fi să-i fac un portret lui Arcadie, nu aş putea să nu recunoscut că
ne leagă ceva foarte puternic, un sentiment, o stare comună.
Pe Arcadie aveam senzaţia că-l cunosc demult. Nu ştiu de unde se
cuibărise în mine această senzaţie. Figura lui deschisă mi se părea cunoscută şi
dacă n-ar fi spus că este originar din Craiova, aş fi crezut că l-am întâlnit în
oraşul meu, la vreun cenaclu, bibliotecă, biserică sau chiar pe strada mea. Era o
senzaţie fizică de cunoaştere, deosebit de acută, aproape familiară, puteam să mă
adresez lui ca unui prieten sau ca unei rude, pentru că iată, îl întâlneam aici şi-mi
venea să-l întreb, fără pronumele de politeţe: „Ce mai faci?” ca şi când nu ne
văzusem de câteva zile.
Povestea lui s-a dovedit foarte interesantă în ciuda încâlcelii ei şi a
faptului că nici el nu prea ştia să-i dea de capăt.
Îl regăsisem aşadar pe Arcadie (cel cunoscut lăuntric) în Campo della
Vita din Comunitatea Cenacolo, un bărbat agreabil din toate punctele de vedere,
uşor încărunţit, cu alură de intelectual rasat (ceea ce şi era, de altfel -) terminase
fizica nucleară şi lucrase în domeniu, se învârtise prin cercuri selecte) – trăise în
străinătate ani buni, cu familia şi descoperise (ceea ce nu e nou sub soare!) că, în
pofida faptului că avea de toate, era profund nefericit, neîmplinit şi nimic nu-l
mulţumea, iar gândul sinuciderii îi dădea tot mai des târcoale. Intrase într-un
cerc vicios din care nu întrezărea nici o ieşire, un labirind vegetal sau mineral,
sau mai degrabă psihologic şi Ariadna nu se zărea nicăieri să-i dăruiască ghemul
miraculos care l-ar fi ajutat să găsească ieşirea.
Cum a ajuns la Medjugorje, ne-a mărturisit că nici el nu ştie. De fapt,
voise să ajungă la Mostar, să se înroleze voluntar la musulmani. De ce Mostar?
De ce musulmani? Nu se ştie. Cert e că se pomenise în această pază de pace în
care locuia de circa şase ani şi pe care nu voia s-o părăsească perntru că, spunea
el: „dacă mă duc afară (în lume) sunt un om mort”.
Se simţea deci, protejat, apărat, în siguranţă, numai aici. Singura
posibilitate de a supravieţui era să trăiască, aşadar, aici, junde era cât se poate de
mulţumit, fiindcă îşi găsise rostul, calea, temeiul. În meditaţie profundă în faţa
Prea Sfântului Sacrament din Capela Comunităţii, îşi derulase de mii de ori,
fiecare episod din viaţă, îl mărunţise, îl analizase, ca să ştie unde a greşit.
Arcadie, se afla deci în faţa unui nou prag, în faţa unei uşi închise în care
nu îndrăznea să bată, pe care nu avea curajul s-o deschidă să vadă ce se află
dincolo de ea. Stătea pur şi simplu în prag şi aştepta momentul prielnic, aştepta
să-şi facă avânt, curaj, să poată merge mai departe. Nu era uşor. Ar fi vrut, de
pildă ca uşa aceasta să se deschidă singură şi cineva să-i facă vânt dincolo de ea,
o forţă din afară. Dar forţa trebuia să vină dinăuntrul său, şi încă nu sosise clipa.
Eu am trăit realmente o asemenea experienţă, destul de dură, cu câţiva ani
în urmă cţnd, a pleca de acasă (indiferent unde), cu trenul, cu maşina, pe jos,
154