Ucenici la scoala fecioarei

cerească, cea care-L slujea cu devoţiune, pentru ce? Pentru a se naşte pe
pământ, pentru a lua trup din trup ca şi noi,pentru a trăi ca om într-o casă,
alături de părinţi pământeni, chiar dacă sfinţi. Dacă a părăsit Scaunul Său de
domnie şi Împărăţia Cerurilor, pentru ce n-am putea şi noi să renunţăm la ceva
pentru El? La timp, la distracţii, la plăceri, la obiceiuri?
Aici creştem în renunţare puţin câte puţin, azi la ceva, mâine la altceva
până toate cele de ieri ni se par îndepărtate şi jinduim la altă realitate, la alte
bogăţii care nu se pot cumpăra cu bani şi cu tot aurul din lume.
Când nu mai ai la ce renunţa, devii liber, liber, pentru a te acoperi de noi
şi noi avuţii, nemăsurate, nelimitate, temeinice, care nu se împuţinează şi nu se
sfârşesc, care nu se strică.
Cei care vin aici descoperă adevăratul pământ al făgăduinţei, descoperă
adevărata Americă. Ei au eliminat cu totul plăcerea din viaţa lor. Deviza lor a
devenit: Trăieşte bine înlăuntrul tău!
Ce înseamnă viaţa fără aceste lucruri pe care le-au părăsit? Spiritul
comunităţii este diferit de spiritul lumii, de spiritul din afară. Cine intră aici are
un î nger păzitor care-l îndrumă. Aici îţi poţi cunoaşte, dacă putem spune aşa,
îngerul pământean. Deci: omul îi este omului înger. Să ne fim îngeri unul altuia,
iată ce învăţăm aici.
Întreaga viaţă ai căutat ceva afară şi nu ai fost mulţumit.
Singura salvare a omului este Isus Cristos înviat din morţi.”
Nu poţi intra aici fără să observi zâmbetul, seninătatea acestor tineri. Ce
straniu lucru şi ce înălţător în acelaşi timp: o bandă de gunoaie ale societăţii, aşa
cum se exprimă Sarcadie, care duc aici o viaţă de călugăriu. Cine îi ţine aici?
Speranţa.
În toţi cei de aici există speranţa.
„Te aşezi aici, undeva, în faţa Preasfântului Sacrament şi începi să-ţi
derulezi şi să-ţi analizezi viaţa. Prin faţa ochilor îţi trece filmul vieţii. Am
devenit isteţi – spune Arcadie – trăind în Duhul. Dacă eşti isteţ – mai spune el –
îl ierţi pe cel ce ţi-a greşit şi-ţi păstrezi pacea”.
Arcadie ne mărturiseşte nişte lucruri de un dramatism şi de o sinceritate
care şochează.
„Unul dintre lucruri, absolut obligatorii aici: a elimina plăcerea. În
saceastă Comunitate, ajungem să ne spiunem lucruri pe care nu le-am spus
nimănui. Nici măcar nouă înşine.
Este un har al lui Dumnezeu să poţi să spui tot ce-ţi trece prin gând.
Rugăciunea este începutul Duhului Sfânt, te luminează pe dinăuntru. Şi tu
începi să te cureţi. Toţi trec prin acesată etapă. Este o Şcoală a Vieţii.”
Arcadie a învăţat să se roage aici. Mai întâi în limba italiană.
„Aici învăţăm să zâmbim – spune el.
Când zâmbeşti, dai ceva şi eşti mai mulţumit decât atunci când primeşti.
Un zâmbet nu costă nimic. Aici mai învăţăm să facem bine celor din jurul
148