Ucenici la scoala fecioarei

1) Rozariul – cele trei Mistere – zilnic;
2) Euharistia;
3) Biblia;
4) Post – două zile pe săptămână cu pâine şi apă;
5) Spovada.
Glasul Părintelui Jozo mngâie auzul ca o muzică dulce. A luat un crucifix în
mâinile sale. Se roagă lui Dumnezeu: „Pane...” (Doamne, în limba poloneză).
„Pane
Doamne, îndură-te de noi,
Cristoase, îndură-te de noi;
Doamne, îndură-te de noi”.
După această scurtă iaculatorie, începe Sfânta Liturghie. Sunt 7 preoţi la
altar printre care şi părintele nostru, Eusebio.
În locul de unde stau, îl am în stânga pe Sfântul Anton cu Pruncul în braţe
şi la dreapta pe Sfântul Francisc în vitralii. Iar jos, statuia Sfântului Francisc şi
Crucifixul cu Cristos răstignit într-un fel de nişă.
Liturghia se desfăşoară în limba poloneză. Un preot în vârstă predică.
„Doamne, mari şi minunate sunt lucrările Tale, rege al neamurilor,
drepte şi adevărate sunt căile Tale” – spune psalmistul.
Iată, în stânga mea o tapiserie într-o nişă, înfăţişându-l pe Cristos.
Staţiunile Căii Crucii sunt icoane mari, pictate.
În altar, sus, 9 vitralii mari şi 9 mici, rotunde.
12 vitralii rotunde pe pereţii laterali şi 12 ferestre alungite, rotunjite.
Rozeta de la intrare este impresionantă.
Arcele sunt jumătate romanice, jumătate gotice.
Coloanele simple, masive, dau un aer de impetuozitate şi impun respect.
Am timp să studiez arhitectura bisericii franciscane şi să mi-o fixez în
memorie, cât timp predică preotul polonez, fiindcă înţeleg foarte puţin, ici şi
colo câteva firicele de cuvinte, mai mult intuiesc ce spune acesta.
Pe bună dreptate se spune despre o casă că e „frumoasă ca o biserică.”
Dar biserica întrece orice măreţie şi frumuseţe, orice aşezământ laic, orice
alt lăcaş, pentru că aici locuieşte Dumnezeu. Este Casa Lui pe pământ şi
anticamera Paradisului, Poarta Cerului, grădina înmiresmată, plină de flori
proaspete, a lui Dumnezeu.
Orice biserică, oricât de modestă ar fi, este un „colţişor de rai”.
Preotul predică, dar pentru că nu înţeleg prea mult, îmi dau frâu liber
gândurilor.
Această dulceaţă, acest deliciu spiritual mă umple de pace şi mă face să
uit toate celelalte lucruri din jurul meu, din trecut şi din viitor. Pot spune că am
pregustat veşnicia. Trăiesc acest prezent sacru cu intensitate, cu frenezie, şi cu
pioşenie totodată, dar cu acuitate maximă. Dacă nu m-aş sfii de cei din jurul
meu şi nu mi-ar fi teamă că tulbur Sfânta Liturghie, aş începe să cânt în gura
106