Numele proprii în proza mitică a lui Mircea Eliade. Preliminarii

Transilvania, 7 / 2007
M o n i c a B O R Ş
Numele proprii în proza mitică
a lui Mircea Eliade
În măsura în care era adevărat că mergând prin pădure mergi prin cuvântul pădure, este la fel de adevărat, ba încă mai
direct, că rătăcim în viaţă prin numele nostru. Cu fiecare experienţă socială numele pe care îl purtăm se împlântă mai adânc în
noi, până la a ne fixa în el. Ceilalţi ne deţin şi subjugă tocmai prin numele nostru, aproape ca în experienţa magică primitivă
a omului cu lucrurile, sau ca astăzi în controlul obiectelor cosmice (…) Oricum ar fi, şi chiar rămas ca simplu sunet, numele
acesta superficial îi devine natură şi fiinţă, sau se îngemănează cu ele 1 .
I
nterpretarea prozei mitice a lui Eliade prin
grila unei etimologii arhetipale este
posibilă atât prin apelul la semantica
lumilor posibile 2 , cât şi prin relaţionarea cu opera de
istoric al religiilor. Pentru Eliade toate gesturile umane
sunt repetarea actelor arhetipale din illo tempore, prin
care omul participă la sacru; creatorul de personaje
repetă gestul arhetipal al numirii, nomothetul ataşează
personajului-arhetip numele care îi redă esenţa, ousia.
Povestirea mitică relatând despre întâmplări sacre şi
semne cosmice camuflate în profan şi creatoare a unor
personaje- mit este inteligibilă printr-o lectură a semnelor
– numele 3 personajului fiind un astfel de semn- care să
releve simbolurile şi miturile. În cele ce urmează am
avut în vedere caracterul de semn lingvistic motivat
(„potrivirea” sensului cu natura lucrului, realizată la
nivel lingvistic nu atât prin funcţia icastică, cât prin
monemele alcătuitoare ale semnului) al numelui
propriu, distincţia dintre nume proprii şi nume
ficţionale, intenţia pragmatică şi reprezentativă a
numelor proprii eliadeşti, precum şi funcţiile de
identificare şi de desemnare ale numelui. O încercare de
tipologie a numelor proprii eliadeşti va face obiectul
unei analize viitoare.
Numele care desemnează funcţia personajului apar
încă din faza premergătoare naraţiunii mitice; în
Domnişoara Christina, păstrarea intenţionată a etimonului
biblic (grafia cu h care a fost eliminată din onomastica
modernă) redă nostalgia acestui dublu mincinos pentru
nostalgia echilibrului viaţă-extincţie, unitate pe care
numai esenţa divină o stapâneşte. Celelalte nume
(Simina, de la substantivul latin simia, -ae, cu trimitere la
asemănare, similitudine între persoane, este demonul
diurn analog celui nocturn, Nazarie care propune
salvarea prin terapia rugăciunii este un calc după un
cognomen al lui Isus etc. 4 ) evidenţiază aceeaşi tehnică a
camuflajului pe care o găsim şi în La ţigănci, unde
numele protagonistului trimite la cel al arhanghelului
biblic, teoforic frazeologic. În proza mitică multe
personaje poartă elementul Pan (Pantazi, Pandele,
Pantelimon), numele zeului grec 5 .
Studiile de logică modală şi implicit de semantică
formală fac distincţia dintre numele proprii care denotă
indivizi din lumea reală, definite ca designatori rigizi,
adică expresii semantic nestructurate, referenţiale care
desemnează acelaşi individ în toate lumile posibile,
identificabili pe cale ostensibilă (cazul cel mai tipic e
acela al numelor proprii, dar designatori rigizi sînt şi
numele de substanţe sau de specii), şi numele ficţionale
sau numele de entităţi ficţionale sau designatori nonrigizi,
adică expresii lingvistice, de asemenea referenţiale, care
desemnează indivizi diferiţi în lumi posibile diferite (de
ex. Hamlet sau Don Quijote denotă indivizi inexistenţi în
lumea reală, neidentificabili pe cale ostensibilă).
Numele ficţionale au trăsături comune cu numele
proprii: sînt nestructurate şi funcţionează asemenea lor, dar
denotă presupuse persoane sau entităţi din lumi ale ficţiunii 6 . Ele
sunt designatori nonrigizi, întrucît pot desemna lucruri diferite în
lumi diferite 7 , şi se caracterizează prin absenţa denotaţiei 8 .
Cele două teorii despre numelor proprii sunt teoria
Mill-Kripke sau teoria referinţei directe - numele proprii
au un referent fără a avea o semnificaţie, şi teoria
Russel-Frege sau teoria referinţei indirecte: numele
proprii au sens şi nu doar o denotaţie (referinţă), iar
numele proprii utilizate ficţional au sens, dar nu au
denotaţie.
Aşadar, până la Saul Kripke, numele proprii (şi cele
utilizate ficţional) erau considerate abrevieri 9 ale unor
grupuri/seturi de descrieri definite (de ex. în Pe strada
Mântuleasa, autorul a imaginat o serie de proprietăţi cu

numele învăţătorului Fărâmă 10 : „este bătrân”, „a fost
învăţător la şcoala de pe strada Mântuleasa” etc.).
Kripke a amendat teoria numelor proprii văzute ca
abrevieri, considerându-le designatori (termen generic
pe care îl foloseşte atât pentru nume, cât şi pentru
descripţii 11 ) rigizi, ataşaţi indivizilor, etichete lingvistice
fixate de indivizi, indiferent de proprietăţile pe care ei le
manifestă; ele au au referinţă directă, nemediată de
vreun sens sau conţinut descriptiv. Chiar în situaţii
contrafactuale/lumi posibile, numele propriu ataşat se
referă la aceeaşi fiinţă, deoarece schimbările ating
proprietăţile şi comportamentul, nu şi identitatea sa: un
nume propriu designează rigid referentul lui chiar şi atunci când
vorbim despre situaţii contrafactuale în care acel referent nu ar fi
existat 12 . Acesta este aspectul numit structural de către
Toma Pavel 13 şi se aplică atât numelor proprii, cât şi
celor ficţionale. Contrar altor opinii care consideră că
numele personajelor ficţionale se opun numelor
persoanelor reale, fiind reductibile la grupuri de
descrieri definite, Toma Pavel vorbeşte în ambele cazuri
de designatori rigizi, ataşaţi obiectelor individuale, independent
de proprietăţile obiectelor, făra nicio diferenţă structurală 14 .
(Toma Pavel consideră semantica lumilor posibile
inadecvată pentru specificarea naturii discursului
ficţional, de aceea utilizează termenul de lumi ficţionale,
şi nu de lumi posibile.)
Delimitând problema justeţei numelor proprii, cea
mai delicată condiţie a denumirii, de aceea mai uşoară, chiar
artificială, a numelor eroilor literari, care se impune oricărui
autor şi trebuie reclamată oricând de cititor 15 , observăm că
atenţia acordată etimologiei este o constantă de-a lungul
operei eliadeşti.
Încă din copilărie manifestă apetenţă pentru tot
felul de ipoteze fantastice, mai ales în perioada aflată
sub semnul influenţei lui Hasdeu; astfel, în Memorii
mărturiseşte cum a încercat să explice misteriosul nume
Basarab prin termenul grecesc bássaros, identic cu
bassaréus, unul din numele lui Dionysos şi derivînd din
bassára (vulpe), punând la originea Basarabilor un cult
secret tragic, avînd ca animal sacru vulpea, aşa cum capridele
fuseseră la obîrşia curentului dionisiac 16 .
Regăsim preocuparea pentru etimologie în toată
opera sa de istoric al religiilor (v. numele de divinităţi ale
diverselor triburi, nume de unelte, schimbarea numelui
după naşteri iniţiatice etc. în Istoria credinţelor şi ideilor
religioase; corporaţii de metalurgişti, fierari şi făuritori de
arme, purtînd numele sau revendicîndu-se de la
prototipuri mitice în Comentarii la legenda Meşterului
Manole; tot în Comentarii, Eliade afirmă că, prin magia
numelui, cei doi fraţi, Stoian şi Stoiana, participă la
statornicia absolută, la tot ceea ce stă în această lume de alunecări
şi căderi, la realitatea ultimă. 17
Interesant este şi faptul că în interviul acordat lui
Claude-Henri Rocquet, Încercarea labirintului, Eliade însuşi
îşi explică numele ca provenind de la mir (rădăcină slavă care
înseamnă pace) şi helios: Cuvântul Eliade este de origine greacă şi
fară îndoială te face să te gândeşti la Helios . La început se scria
Heliade. Un joc între Helios şi Hellade: soare şi grec (sublinierile
autorului), nume pentru care îi este recunoscător tatălui
său, care a devenit “Eliade”: Îi sunt recunoscător fiindcă îmi
place mai mult Eliade decât Ieremia. Îmi place numele meu 18 .
Una dintre nuvelele sale, În curte la Dionis, îşi are
începuturile sub semnul unei misterioase absenţe a
numelui: Începe să mă pasioneze un subiect de nuvelă. Nu-i
“văd” decât începutul, care este destul de misterios. Un om soseşte
cu taxiul, intră zorit într-un hotel cu multe etaje – şi se opreşte
exasperat. Venise să se întâlnească cu cineva al cărui nume l-a
uitat subit 19 .
În ce priveşte opera de ficţiune, Eliade e mai puţin
generos în a mărturisi o intenţionalitate în privinţa
numelor personajelor. Astfel, în interviul intitulat
“Traducătorul este cel mai îngrozitor cititor” 20 , Alain Paruit
relatează cum încercase să traducă numele de familie al
personajului Dayan din nuvela cu acelaşi nume, crezând
că are de a face cu o simbolistică intenţionată de autor.
La sugestia lui Alain Paruit de a utiliza, în traducerea
franceză a nuvelei, Orove pentru numele de familie
Orobete (de la orbete, personajul fiind chior), Eliade îi
răspunde că nu s-a gândit la legătura care putea fi
făcută, nici în acest caz, şi nici în alte proze.
Eludare a unei întrebări incomode, sau creativitatea
inconştientului de care vorbesc Marta Petreu şi Alain
Paruit?
În interpretarea dată unui cunoscut dialog
platonician, Cratylos, care se deschide, asemenea cărţiiinterviu,
cu problema justeţei numelui propriu al unuia
dintre cei trei participanţi la dialog, şi anume a lui
Hermogenes, Constantin Noica se referea la funcţia cel
mai greu de explicat, şi anume aceea de a fi valabil ca
nume propriu 21 . Dezbaterea asupra dreptei potriviri a
numelor se poartă între Cratylos, susţinătorul tezei physei
- cuvintele corespund naturii lucrurilor -, şi
Hermogenes care susţine soluţia thesei - cuvintele sunt
rezultatul unui acord, al unei convenţii între oameni, al
uzului şi al tradiţiei. (Această din urmă teză va face
epocă în lingvistica structuralistă începând cu Saussure:
între complexul sonor şi sens, între semnificant şi
semnificat, legătura nu este necesară, ci convenţională şi
culturală, bazată pe acordul dintre vorbitorii unei limbi
la un moment dat. Structuraliştii susţinători ai
arbitrariului semnului lingvistic au considerat că
unităţile lingvistice nu au existenţă în afara unei limbi,
limba nefiind nomenclatură.) 22
Dreapta potrivire a numelor la natura lucrurilor nu
înseamnă neapărat o potrivire fonică a cuvântului,
adică o relaţie “corectă” dintre aspectul său fonetic,
identificat 23 cu semnificantul lui Saussure sau
reprezentamenul lui Ch. S. Peirce, şi referentul său
extern - obiectul lui Peirce sau semnificaţia lui G. Frege.
Chiar dacă în partea a treia a dialogului Platon dezbate
redarea naturală a numelor prin materialitatea sunetelor
(adică onomatopeele, situaţie la care reduce Saussure
caracterul motivat al semnului lingvistic), problema de
fond este potrivirea numelui cu esenţa lucrului (ousia).
75 >>>

Transilvania, 7 / 2007
Atunci când se pune problema denumirii nepotrivite a
lui Hermogenes, Cratylos răspunde că acesta nu este
numele lui Hermogenes, ci un simplu sunet, un
zgomot, fiind numele altei naturi umane, dat lui şi
funcţionând doar în planul identificării din punct de
vedere social, nu şi pentru cunoaşterea lui 24 . Numele nu
trebuie să redea lucrul în mod exact, ci în mod adevărat.
În Scrisoarea a şaptea, Platon arată că actul de cunoaştere
începe de la nume, urcă la definiţie, ajunge la imagine,
apoi la ştiinţă, şi prin asemănarea inteligenţei cu
obiectul atinge natura, ousia obiectului 25 .
După ce în prima parte a susţinut teza lui Cratylos,
căutând în materialitatea cuvintelor esenţa lucrurilor, iar
în a doua, teza convenţionalistă a lui Hermogenes 26 ,
Socrate, cel care dirijează dialogul, avansează propria
teză, invitându-l pe Cratylos să părăsească numele şi să
se întoarcă la lucruri: cunoaşterea nu ţine de raportul nostru
cu numele, ci de raportul nostru cu lucrurile sau, mai bine zis, cu
ideile 27 . (Saussure va relua ideea peste două milenii,
atunci când observă că nu există cuvinte nici în
germană, nici în latină care să corespundă exact
distincţiei dintre limbaj, limbă, vorbire: Trebuie să facem
observaţia ca am definit lucrurile şi nu cuvintele…să porneşti de
la cuvinte pentru a defini lucrurile este o metodă inadecvată 28 )
Dacă Platon înţelege prin nume atât numele unui lucru
(clasă de lucruri) - referinţa (Bedeutung) lui Frege, cât şi
numele unui înţeles – semnificatul (signifié) lui
Saussure, atunci este vorba de două feluri de relaţii în
care intră numele: relaţia de denumire/denotare,
instituită între nume şi lucru, şi relaţia de desemnare
dintre nume şi conceptul lucrului; relaţia de denumire
este intermediată de relaţia de desemnare, iar semnul
platonician este unul ternar (nume-obiect-ideea sau
natura lucrului cuvânt) 29 .
Funcţiile de individualizare şi de desemnare ale
numelor personajelor eliadeşti, ca şi conţinutul lor
semantic, le situează la interferenţa dintre propriu şi
comun (în sens coserian, semnul lingvistic nu are
extensiune, are numai intensiune, substantivele comune
nu numesc clase, ci moduri de a fi; asemenea poeziei care
creează realităţi, semnificaţia este un model în realitate şi nu
o clasă ca în limbajul tehnic sau logic 30 ); prin selectarea unei
singure trăsături, ele imită referentul 31 . Prin sensul lor
general, abstract, numele proprii se aseamănă cu
substantivele comune, sensul lor denominativ putând fi
verificat în context verbal, linear şi demonstrând
intenţia pragmatică şi reprezentativă a utilizării lor de
către autor 32 .
Singurul nume în cazul căruia există o
intenţionalitate recunoscută de Eliade este numele
învăţătorului Fărâmă (Pe strada Mântuleasa), care înseamnă
în limba română “miez”, “fragment”, aluzie a aparentei lui
fragilităţi. Or tocmai el va supravieţui, pe când cei puternici vor
cădea 33 . În Încercarea labirintului, Eliade decriptează
personajul ca întruchipare a memoriei, puer-senex: copil şi
bătrân în acelaşi timp. Puer-senex şi Puer-aeternus: veşnic
renăscând, veşnicul renăscut 34 . Prenumele personajului,
Zaharia, de care Eliade nu mai pomeneşte nimic, nu
este nici el lipsit de importanţă; în ebraică Zekarjah
înseamnă Iehova şi-a amintit, fiind alcătuit din zekar-,
apropiat de specialişti de zakar, a-şi aminti, şi –jah, de la
Jahve. Este deci un nume teoforic frazeologic prin care
părinţii îşi exprimau mulţumirea faţă de Divinitate la
naşterea unui copil cerut şi mult aşteptat 35 , ceea ce
corespunde rolului bătrânului în economia nuvelei.
Ştefan Borbely 36 respinge ideea nimicniciei anodine a
personajului pe care vrea Eliade să o acrediteze,
afirmând că sensul acestui nume de un dualism criptic
este capacitatea de a “mişca” istoria prin poveste, grăbindu-le
unora sfârşitul…, întoarcerea către Cel Veşnic (către IHWH,
Iahve, divinitatea Vechiului Testament) prin amintire
concentrată… Lumea e alcătuită din entităţi disparate, din
“fărâme”, care continuă să existe tocmai datorită disparităţii lor,
în virtutea faptului că sunt “fragmente”. Când un “Zacharias”
leaga “fărâmele” între ele prin puterea unei viziuni, a unei
“vedenii”, se declanşează apocalipsa: mişcarea freatică a
istoriei…
Analiza semică a numelor proprii trimite tot la
dialogul platonician; Platon caută rădăcinile cuvintelor,
numele primitive instituite de nomothet (onomaturg),
care apoi au fost corupte prin uz, “derivate”; cuvintele
derivate au încărcătură pragmatică, arată spre realitate,
spre natura lucrurilor, sunt indici sau semne indiciale
(Ch. Peirce) 37 , sunt, în termenii de azi, identificabili pe
cale ostensibilă (dacă noi nu am avea voce, nici limbă, dar am
vrea să ne indicăm unii altora lucrurile 38 ). Vorbim aşadar şi de
o motivare internă a numelui propriu, în interiorul
sistemului lingvistic, care nu este între lucrul semnificat
şi forma semnificantă, ci prin trimitere la monemele
lexicale care alcătuiesc numele/semnul lingvistic 39 .
Studiind problema numelor proprii din nuvela În
curte la Dionis, Sabina Fânaru afirmă că, datorită
caracterului motivat al numelui, personajul este plasat
într-un univers originar, aflat sub semnul
semnificativului, inteligibilului şi al adevărului. Numele
de familie au funcţie de identificare şi de depăşire a
cotidianului, precum şi de evocare, convertind înţelesul
lingvistic denotativ în înţeles logic, argumentativ şi
sensul în semnificaţie de gradul al doilea. Astfel,
desemnatul din planul real este absorbit de arhetip. Numele
devine un argument al logicii povestirii şi desemnează funcţiile
personajelor, împlinind în text condiţiile aristotelice ale
verosimilului şi necesarului 40 .
În Pe strada Mântuleasa apare de mai multe ori, în
legătură cu varii personaje, „avea şi el istoria lui”; legat
de faptul că fiecare nume de persoană îşi are istoria proprie 41 ,
că fiecare nume este un mit (despre etimologiile
platoniciene, C. Noica 42 spunea că fiecare dintre ele
poate fi considerată un mit al cuvântului respectiv, ele
fiind înzestrate cu aceeaşi funcţie pe care o au miturile,
de a răspunde acolo unde raţiunea n-ar mai putea triumfa nici
măcar cu armura ei dialectică ) concentrat 43 .

Note:
1. C. Noica, Interpretare la Cratylos, în Platon, Opere III,
Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 159
2. Semantica formală, devenită, la Richard Montague,
semantică a modelelor teoretice sau semantică a lumilor
posibile, se revendică de la tradiţia analitică în logica şi
filosofia continentală şi, mai cu seamă, cea anglo-americană
(v. Ştefan Oltean, Lumile posibile în structurile limbajului, Editura
Echinox, 2003, p.7)
3. Thomas A. Sebeok, Semnele: o introducere în semiotică,
Humanitas, Bucureşti, 2002, p.83
4. Florina Rogalski, Evoluţia fantasticului. Aspecte ale genului în
proza lui Mircea Eliade, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p.
260-264
5. v. Ştefan Borbely, op. cit.
6. Ştefan Oltean, Lumile posibile în structurile limbajului, Editura
Echinox, 2003
7. idem, p. 78
8. Toma Pavel, Lumi ficţionale, Bucureşti, Editura Minerva,
1992, p.24, 54
9. J. Searle, Proper Names. Strawson, De asemenea, Frege şi
Russell consideră că un nume propriu, folosit în mod corect,
este o descripţie definită prescurtată sau deghizată, este
sinonim cu descripţia care l-ar înlocui. Frege afirmă chiar că
o astfel de descripţie dă sensul numelui (v. Saul Kripke, op.
cit.)
10. Am adaptat exemplul după modelul d-lui Pickwick, dat
de P. Toma în Lumi ficţionale, p.53
11. Saul Kripke, Numire si necesitate, ALL
EDUCAŢIONAL, 2001, p. 29
12. idem, p. 25
13. Toma Pavel, op.cit, p.54-55
14. idem, p. 61
15. C. Noica, Interpretare la Cratylos, în Platon, Opere III,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 176
16. Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Humanitas,
Bucureşti, 1991, 1997, p.114-115
17. Mircea Eliade, Comentarii la legenda Meşterului Manole,p.31
18. Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Editura Dacia, 1990,
p. 11
19. Mircea Eliade, Jurnal, I, p.552
20. Interviul a fost acordat de către Alain Paruit Martei
Petreu şi lui Ion Vartic în mai 1999 la Paris şi a fost publicat
în revista Apostrof, nr. 6/2000, p.10-13
21. C. Noica, Interpretare la Cratylos, în Platon, Opere III,
Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 160
22. Pentru E. Coseriu, cele două soluţii physei şi thesei, departe
de a fi antitetice, sunt, din punct de vedere filosofic,
formulări ale semanticităţii înseşi şi ale alterităţii, care sunt
trăsăturile universale/universalii ale limbajului; în realitate, e
acelaşi lucru, numai că văzut din punctul de vedere al semanticităţii,
physei (limbajul spune esenţa lucrurilor) sau din punctul de vedere al
alterităţii, limbajul e comun, semnificaţiile sunt comune, limbajul e
caracterizat prin alteritate (Eugeniu Coseriu, Filosofia limbajului,
conferinţă ţinută la Sibiu, mai 1999).
23. Ioan S. Cârâc, Teoria şi practica semnului, Institutul
European, Iaşi, 2003, p. 56-57
24. C. Noica, op.cit., p.225
25. idem, p. 233
26. În legătură cu cele două teze, Traian D. Stănciulescu
identifică efectele de putere ale semnului mitic în natura
motivată, în mimetismul lor, cu alte cuvinte în funcţia lor
icastică. Această idee e explicată atât prin intermediul
ipotezei naturaliste, cât şi a celei convenţionaliste cu privire
la geneza limbajului: în primul caz, efectele de putere
pătrund pe calea semnificantului, in cel de al doilea caz, pe
calea semnificatului (Traian D. Stănciulescu, Miturile creaţiei,
lecturi semiotice, Iaşi, Editura “Performantica”, 1995, p.186).
27. Umberto Eco, În căutarea limbii perfecte, Iaşi, Editura
Polirom, 2002, p. 18
28. Ioan S. Cârâc, Teoria şi practica semnului, Institutul
European, Iaşi, 2003, p. 63
29. idem, p. 67-68
30. Eugeniu Coseriu, Limbaj şi poezie, conferinţă ţinută la
Sibiu, 13 mai 1999.
31. E. Mihăilă, apud Sabina Fânaru, Eliade prin Eliade,
Bucureşti, Editura Univers, 2003, p. 231
32. R. Mihăilă, apud Sabina Fânaru, op.cit, p.231
33. Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Editura Dacia, 1990,
p.155
34. idem, p.156
35. Christian Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, Bucureşti,
Editura enciclopedică română, 1975, p. 293; Domniţa
Tomescu, Numele de persoană la români. Perspectivă istorică,
Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001, p. 26
36. ştefan Borbely, Proza fantastică a lui Mircea Eliade, complexul
gnostic, Cluj Napoca, Biblioteca Apostrof, 2003, p. 179-180
37. Ioan S. Cârâc, op.cit., p. 56-57
38. Platon, Opere III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1978, p. 306 (Cratylos, 422 e)
39. v. Paul Miclău, Semiotica lingvistică, Editura Facla, 1977,
cap. Motivarea
40. S. Fânaru, op.cit., p.232
41. Ştefan Paşca, apud Domniţa Tomescu, Numele de persoană
la români. Perspectivă istorică, Bucureşti, Univers Enciclopedic,
2001
42. C. Noica, op.cit., p.154
43. Semnul sacralizat (cuvântul sacralizat “havuz” care
valorifică prezenţa germenului de sacralitate din cuvântul
profan) este un mit cosmogonic concentrat. Dialectica sacru
– profan este o expresie a dialecticii dintre motivat şi
nemotivat. Efectele de putere ale cuvântului sunt în relaţie
de corespondenţă/directă proporţionalitate cu gradul lor de
motivare (v. Traian D. Stănciulescu, op. cit.).
Résumé
L’étude se propose une analyse de la prose mythique de Mircea Eliade par la grille de lecture etimologique
des noms de ses personnages, en utilisant des informations offertes par la logique modale, la semantique des
mondes possibles (la distinction noms propres/noms fictionnels). Le caractère motivé du signe linguistique
est redevable à l’imitation du référent, et mis l’analyse des monèmes lexicaux.
77 >>>