Statele Unite ale Austriei Mari, de Aurel C. Popovici

V a s i l e C R I Ş A N
Centenarul unei celebre cărţi:
Statele Unite ale Austriei Mari, de Aurel C. Popovici
Î
n primăvara anului 1906 apărea la prestigioasa
editură B. Elischer din Leipzig cartea lui Aurel
C. Popovici „Die Vereinigten Staaten von
Gross-Öesterreich. Politische Studien zür Lösung der
nationalen Fragen und staatsrechtlichen Krisen în Österreich-
Ungarn”(„Statele - Unite ale Austriei – Mari. Studii politice în
vederea rezolvării problemei naţionale şi a crizelor
constituţionale din Austro-Ungaria”).
Incontestabil, “Stat şi naţiune. Statele-Unite ale Austriei-
Mari” este opera de căpătâi a lui Aurel C. Popovici, Prin
construcţia sa îndelung gândită, prin erudiţia care este liantul
vastului material informativ, prin curajul opiniei, prin
universul tematic de interes general european şi, nu în ultimul
rând, prin caracterul original al proiectului politic pe care îl
propune, cartea lui Aurel C. Popovici înfruntă timpul şi
istoria. Un întreg deceniu de acumulări şi confruntări cu
realităţile geopolitice ale centrului şi sud-estului european i-au
fost necesare autorului pentru a-şi elabora sinteza gândirii sale
naţionale şi politice. Rezultatul a fost această lucrare de
referinţă atât pentru cercurile politice influente ale imperiului,
cât şi pentru politologia europeană, preocupată de progresul
ideologiei federaliste. Dovezi sunt ecourile în epocă, destinul
postum al cărţii şi, implicit, al autorului.
În 1939 cartea a fost tradusă în limba română de Petre
Pandrea, cu a cărui prefaţă este publicată prin grija Fundaţiei
pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”, repunând în
circulaţie ideile federaliste ale lui Aurel C. Popovici în ajunul
celui de al doilea război mondial. Titlul primei ediţii în limba
română este uşor modificat de către editor: „Stat şi naţiune.
Statele – Unite ale Austriei – Mari. Studii politice în vederea
rezolvării problemei naţionale şi a crizelor constituţionale din
Austro-Ungaria”.
A doua ediţie în limba română aparţine Fundaţiei
Europene Drăgan, care o publică integral, după ediţia
Pandrea, ca al doilea volum al unui ciclu iniţiat de Iosif
Constantin Drăgan, dedicat precursorilor europeismului.
Ediţia Drăgan poartă şi un supratitlu: „Aurel C. Popovici,
Statele Unite ale Europei”, marcând evidenta intenţie a
iniţiatorului de a sublinia contribuţia românului Aurel C.
Popovici la afirmarea ideologiei federaliste europene. De
altfel, primul volum al ciclului mai sus menţionat este dedicat
în întregime vieţii, operei şi activităţii federaliste ale
politologului lugojan 1 .
După 1990, în condiţiile orientării tot mai ferme a
României pe calea integrării europene, cartea lui Aurel C.
Popovici este reeditată a treia oară în editura Albatros, însoţită
de un consistent studiu introductiv, note şi comentarii
datorate lui Constantin Schifirneţ, acelaşi care a repus în
atenţia contemporanilor şi volumul de eseuri publicat de
Aurel C. Popovici în 1910, sub titlul „Naţionalism sau
democraţie. O critică a civilizaţiunii moderne”.
Repetatele ediţii ale cărţii lui A.C. Popovici confirmă
actualitatea ideilor care au stat la baza ei.
Ideea unor State Unite ale Austriei nu era chiar nouă. Ea
a mai fost vehiculată în epocă, în contextul căutării unor
soluţii federaliste la dualismul ce dădea tot mai evidente
semne de criză în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.
Astfel, chiar în vara anului 1891, când studenţii români se
organizau pentru redactarea „Replicei”, apărea un articol de
fond în „Tribuna” intitulat „Transformarea formei de stat a
monarhiei habsburgice”. Autorul comenta o opinie preluată
din ziarul „Kreuzzeitung”, după care „în locul statului dualist
actual va avea să urmeze o confederaţiune de state bună-oară
sub numirea Statele Unite din Austria. Fiecare din aceste
state va primi cu privire la administraţiunea sa, la finanţele
sale, la justiţia sa şi la afacerile sale culturale o autonomie
deplină” 2 . Formularea conduce în mod evident la modelul de
succes mereu invocat de federalişti, cel al Statelor Unite ale
Americii.
Aurel C. Popovici face un uriaş pas înainte. El propune
popoarelor Europei un nou concept, acela al Europei
Centrale federalizate pe baza egalităţii între naţiunile ce o
locuiesc, prin liber arbitru. Imperiul Habsburgic ocupa la
începutul secolului al XX-lea acest spaţiu geopolitic. Misiunea
14

sa istorică era aceea de a reprezenta un factor de stabilitate şi
echilibru între vocaţia europeană în ascensiune a Imperiului
german, apetitul expansiv al Rusiei şi Imperiul Otoman în
accentuat proces de destrămare. Între federalismul panslav şi
Confederaţia germană, Statele-Unite ale Austriei–Mari erau
concepute de Aurel C. Popovici ca o garanţie pentru existenţa
naţiunilor din acest areal: germani, austrieci, maghiari,
români, cehi, slovaci, polonezi, sârbi, sloveni, croaţi, ruteni,
saşi, secui, a căror existenţă individuală să o apere şi să o
garanteze.
Între afirmaţia lui Kossuth, după care Austria nu mai are
nici o raţiune de a exista 3 şi cea a lui Palacky, a cărui
convingere era că dacă Austria nu ar fi existat ea ar fi trebuit
inventată 4 , Aurel C. Popovici se apropie prin opera şi
acţiunea sa politică de acesta din urmă.
Aurel C. Popovici şi-a conceput cartea în două părţi.
Prima secţiune propune cititorului un enunţ fundamental,
teza Austriei–Mari, urmat de capitole de analiză a evoluţiilor
politice în Austria şi în Ungaria după instaurarea dualismului.
Argumentele aduse de autor caută să convingă cititorii asupra
iminenţei prăbuşirii dualismului, atât ca rezultat al acţiunii
principiului naţionalităţilor în interiorul Austro-Ungariei, cât
şi ca imperativ al situaţiei internaţionale de la începutul
secolului al XX-lea.
Partea a doua a cărţii este dedicată proiectului de
federalizare propus de Aurel C. Popovici şi argumentelor
după care el reprezintă singura soluţie pentru menţinerea
monarhiei habsburgice.
Cuvântul introductiv al ediţiei princeps a cărţii, intitulat
„Către prietenul cetitor”, este datat de autor, Leipzig, ianuarie
1906, indicând faptul că tipărirea volumului s-a realizat sub
directa supraveghere a autorului în prima parte a anului 1906.
În câteva fraze Aurel C. Popovici îşi declină calităţile de
român, de cetăţean al Ungariei, de fost membru al
„comitetului naţional memorandist”, de condamnat politic şi
cea de exilat din pricina persecuţiilor guvernelor ungureşti 5 .
De ce o Austrie – Mare?
Bineînţeles, pentru că Austria timpului său era slabă,
măcinată de contradicţii, incertitudini şi nemulţumiri. Un fel
de bellum omnium contra omnes era starea de fapt a monarhiei.
Oamenii politici ai vremii nu se puteau ridica deasupra
cotidianului politic. Politica jumătăţilor de măsură, a
conciliabulelor nesfârşite pe teme minore, caracteriza
strategia guvernanţilor şi a Coroanei. „Şi, deoarece, de la
început, politica noastră a naţionalităţilor a fost lipsită de
scopuri clare şi precise, ea a trebuit să trăiască de azi pe mâine,
mulţumindu-se cu paliative, reuşind prin jumătăţi de măsură
să reducă la tăcere pe unele dintre naţionalităţile din cuprinsul
imperiului şi să îndârjească pe altele” 6 , constata Aurel C.
Popovici. S-a ajuns, astfel, ca nemulţumirea să fie generală. În
Austria, cehii erau mereu pe poziţii de frondă, luptându-se
pentru Boemia Mare, germanii din teritoriile istorice
revendicate de cehi îşi vedeau interesele naţionale ameninţate,
italienii manifestau tendinţe centrifuge fireşti, naţionalităţile
din Austria erau nemulţumite, iar în Ungaria furia
deznaţionalizatoare a guvernelor maghiare a stârnit reacţia pe
măsură a românilor, slovacilor şi sârbilor. Rutenii din Galiţia
erau supuşi la acţiuni deznaţionalizatoare din partea
polonezilor, cei din Ungaria - din partea maghiarilor. Croaţii
aveau nemulţumirile lor, într-un contencios secular. Românii
şi-au manifestat cu mare energie voinţa naţională, devenind
un catalizator al alianţei naţionalităţilor împotriva dualismului.
Până şi maghiarii, în favoarea cărora a fost creat sistemul şi
care erau mereu sprijiniţi de Coroană, ridicau noi şi noi
pretenţii, încurajaţi de liberalii austrieci şi de presa aservită din
Viena şi Budapesta 7 . Kossuthismul, antiaustriac, antigerman,
antimonarhic şi în mod permanent antidinastic, acţionează
împotriva imperiului şi chiar împotriva maghiarilor înşişi, fără
să se gândească la faptul că idealurile sale vor ajunge,
inevitabil, sub dărâmăturile lui, afirma vizionar Aurel C.
Popovici. Politica pe care o duceau de patru decenii
guvernanţii unguri şi care a stârnit mânia naţionalităţilor nu
putea avea nici un viitor. Lipsa de maturitate şi de orizont
politic a clasei politice maghiare este cauza adevărată a tuturor
crizelor pe care le traversa monarhia – subliniază cu insistenţă
autorul 8 .
Nu este scutit de şarje critice nici Franz Iosif, actor
principal al compromisului dualist din 1867 şi apărător
consecvent al acestuia. Sunt aduse în sprijinul afirmaţiei, după
care fără sprijinul Coroanei nu ar fi fost posibilă politica de
deznaţionalizare a guvernelor ungureşti, opiniile prinţului
Schwartzemberg, ale primarului Vienei, Dr. Karl Lueger şi ale
lui Louis Eisenmann, care afirma fără echivoc, în volumul de
studii dedicate dualismului: „În lupta sa pentru maghiarizare,
statul ungar a găsit un concurs preţios, chiar esenţial şi fără de
care nu ar fi putut niciodată să o ducă aşa de departe,
concursul Coroanei” 9 . Pe măsură ce va trece timpul, Aurel C.
Popovici îşi va întări convingerea că principala piedică în calea
înfăptuirii federalismului naţional, alături de guvernanţii
unguri, era bătrânul împărat.
15

capăt, va fi groparul imperiului – afirmă răspicat Aurel C.
Popovici, argumentând cu faptul că de multă vreme „Ungaria
a degenerat într-un gen hibrid de stat anarhic şi poliţist, în
care nebunia naţionalistă a partidului guvernamental şi înalta
trădare, făţiş manifestată a partidului care dictează 12 ,
sărbătoresc adevărate orgii. Aceste partide se întrec unul pe
celălalt în folosirea abuzivă a aparatului represiv al statului
împotriva majorităţii populaţiei, pe care reuşesc să o ţină în
frâu numai cu ajutorul jandarmeriei şi armatei. Această
Ungarie, nu numai că ea singură se va nărui prin absurda sa
politică de violenţă, dar va trage în prăpastie şi Austria” 13 .
Acesta fiind finalul, în condiţiile continuării politicii de până
acum, Aurel C. Popovici propune o nouă concepţie şi o nouă
strategie a guvernării imperiului. Ea poate fi sintetizată în
următoarele idei principale: renunţarea la trecutul istoricopolitic,
la experienţa constituţională dualistă şi adoptarea
conceptului Imperiului Austriei – Mari, aşezat pe principiul
dinastic, forţa militară şi federalism naţional 14 .
Formulările categorice, cu caracter de concluzii, care pe
alocuri sună ca adevărate verdicte, trimiterile bibliografice la
opinii exprimate în presa austro-ungară sau europeană din
ultimele luni ale anului 1905, ne îndreptăţesc să afirmăm că
acest capitol introductiv a fost elaborat de Aurel C. Popovici
după redactarea ansamblului cărţii. Autorul a fost inspirat,
reuşind să imprime proiectului său imperativul actualităţii şi să
stârnească atenţia cititorului din dubla perspectivă a evoluţiei
istorice a problematicii naţionale în Austro-Ungaria precum şi
a măsurilor de soluţionare concretă a acesteia prin proiectul
federalist din partea a doua a lucrării.
Francisc Iosif I
Nici celelalte naţionalităţi ale imperiului nu au scăpat de
accentele critice ale lui Aurel C. Popovici legate de starea
monarhiei. Fiecare dintre naţionalităţile supuse oprimării de
către aranjamentul dualist îşi urmărea realizarea programelor
proprii, de multe ori în contrazicere unele cu altele, fără să fie
preocupate de felul în care imperiul ar fi putut fi menţinut şi
întărit. Aproape nici una dintre naţionalităţi şi dintre partidele
acestora nu aveau program de guvernare a imperiului care să
conţină soluţii concrete ale tuturor problemelor privind
situaţia naţionalităţilor, observa Aurel C. Popovici 10 .
Concluzia acestui tablou este una singură: alcătuirea de
stat dualistă este caducă. „Nici constituţia austriacă, nici cea
maghiară şi cu atât mai puţin împărţirea dualistă a puterii, nu
corespund nevoilor şi năzuinţelor naţiunilor conlocuitoare de
pe teritoriul Imperiului Habsburgic – constată Aurel C.
Popovici. Nici una dintre constituţiile care sunt în vigoare în
monarhia noastră, nu permite naţionalităţilor o dezvoltare
liberă, în sensul unei egalităţi de drepturi, care – cu drept
cuvânt a fost atât de des şi atât de apăsat accentuată. Pe de altă
parte, nici germanii nu pot scăpa de primejdia slavizării şi
maghiarizării, în cazul în care se păstrează această alcătuire
constituţională” 11 . Faţă de această situaţie, soluţiile încercate
de clasa politică a imperiului s-au dovedit lipsite de eficienţă.
Nici cantonarea în federalismul istoric, cu regate şi provincii
ale căror drepturi, desprinse din pergamente învechite, nu mai
aveau corespondent în realitate, nici dualismul aşezat pe o
temelie găunoasă nu a dus la aşteptata consolidare a
monarhiei. Mai ales acesta din urmă, dacă nu i se va pune
Eşecul panmaghiarismului
Există numeroase similitudini între felul în care şi-a
conceput Aurel C. Popovici „Statele – Unite ale Austriei –
Mari” şi una dintre primele sale scrieri pe această temă:
„Cestiunea naţionalităţilor şi modurile soluţionării sale în
Ungaria” (1894). În ambele cazuri este prezent, încă din
primele pagini, cadrul general al discursului, formularea
problemei la care îşi propune să răspundă. Urmează apoi –
mai restrâns ca spaţiu geografic, ca argumentaţie şi ca număr
de pagini, la lucrarea din tinereţe, mai amplu, mai
documentat, mai dezvoltate în spaţiu şi în detalii, în cazul
cărţii „Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei – Mari” -
capitole dedicate istoricului problemei naţionale în Austria şi
în Ungaria. Ele sunt elaborate cu scopul de a detalia şi a
demonstra eşecul politicii guvernelor austriece şi austroungare
în politica faţă de naţionalităţi.
Ideea lansată cu un deceniu în urmă în „Cestiunea
naţionalităţilor şi modurile soluţionării sale în Ungaria”, -
panmaghiarismul, caracterizat drept ideologia
deznaţionalizării popoarelor nemaghiare dintre hotarele ţării,
este dezvoltată de Aurel C. Popovici în „Stat şi naţiune” pe
parcursul a nu mai puţin de trei capitole: „Rezultatele politicii
maghiare a naţionalităţilor”, „Politica de asimilare a
maghiarilor” şi „Eşecul politicii de maghiarizare”, pentru a
reveni asupra ei într-un capitol – concluzie a demersului său
din prima parte a cărţii: „Prăbuşirea dualismului”. Este una
dintre temele cele mai des bătătorite de Aurel C. Popovici,
care i-a adus notorietate europeană la fel de mare ca ura
naţionaliştilor şi a organelor statului maghiar.
În „Stat şi naţiune”, informaţiile legate de continuarea
politicii faţă de naţionalităţi, inaugurată de dualism, prezente
16

în „Replică” şi în „Cestiunea naţionalităţilor...”, sunt
actualizate prin referiri preluate din „Pester Lloyd”,
„Egyetértés”, „Budapesti Hirlap”, „Neue Freie Presse”, din
anii 1893-1905, precum şi cu opinii ale unor autori maghiari
care s-au ocupat de situaţia naţionalităţilor din Ungaria şi care
indicau continuarea politicilor de maghiarizare forţată: dr.
Kostelszky Géza, Tibor Antal, Beksits Gustáv, Andrássy
Iulius, Kossuth Ferencz, Öreg Pór Imre, Moldován Gergely,
Balogh Pál, dr. Jancsó Bénedek. Este încă o dovadă că Aurel
C. Popovici urmărea zi de zi bibliografia problemei naţionale.
Cât priveşte concluziile demersului său, ele sunt aceleaşi
de pe parcursul întregii primei părţi a cărţii: necesitatea
introducerii federalismului în întregul imperiu, pe baza
delimitării naţionalităţilor în hotarele lor etnografice 15 .
Inconsistenţa federalismului istoric
Pentru Aurel C. Popovici era foarte important să
dovedească faptul că renunţarea la principiile federalizării
monarhiei pe baza drepturilor istorice este un imperativ al
salvării sale. Acestui demers îi rezervă un întreg capitol 16 .El
este adresat atât oamenilor politici ai cehilor, polonezilor şi
ungurilor, care foloseau argumentele dreptului istoric în
construirea programelor lor naţionale, cât şi unor cercuri
austriece favorabile federalizării. Plecând de la diploma din
octombrie 1860, autorul demonstrează ambiguitatea
constituirii federalismului pe baza istoricelor „ţări ale
Coroanei”. Ea a deschis cutia Pandorei care a prilejuit
ridicarea unor naţionalităţi cu „drepturi istorice” împotriva
altora mai puţin privilegiate şi nemulţumirea cvasigenerală. În
esenţă, „dreptul istoric” reprezintă o noţiune destul de
ambiguă în virtutea căreia se formulau pretenţii de stăpânire
teritorială pe baza unor date ale trecutului istoric. Conceptul,
puţin studiat şi asimilat de filozofia istoriei, a fost din
abundenţă folosit pentru legitimarea unor cuceriri teritoriale,
adesea abuzive, de către factorii politici în situaţiile de
decizie 17 . Aurel C. Popovici a sesizat corect naţionalizarea de
către clasa politică şi de către ideologia maghiară a ”dreptului
istoric” şi folosirea lui în scopul justificării unirii Transilvaniei
cu Ungaria. În aceeaşi măsură, aşezarea pe poziţiile
”dreptului istoric” a naţionalităţilor asuprite din monarhie
însemna, în accepţiunea lui A.C. Popovici, o capcană.
Înaintaşii săi, Inochentie şi Samuel Micu Klein, Gheorghe
şincai, Petru Maior, Simion Bărnuţiu, A.P. Ilarian, au folosit
argumentele de drept istoric pentru susţinerea drepturilor şi
aspiraţiilor româneşti. Dacă efectul lor asupra formării
conştiinţei naţionale este incontestabil, în domeniile vieţii
politice s-au dovedit arme ineficace sau chiar
contraproductive. Reacţia ideologică s-a dovedit foarte
puternică, conducând la un contencios parcă fără sfârşit.
Prin analogie cu afirmaţia lui Schiller după care nu se pot
stabili hotarele unei noi religii prin vechi tratate, Aurel C.
Popovici demonstrează că veşmintele moştenite din istorie de
diferitele ţări ale Coroanei erau, la începutul secolului al XXlea,
prea strâmte pentru popoarele imperiului. Ele se
impuneau a fi recroite după realităţile naţionale ale timpului.
Iar piedica principală în calea acestei înnoiri era dualismul.
Nici un om politic din Austro-Ungaria, în afara lui Ludovic
Kossuth, nu a fost mai redutabil adversar al dualismului decât
Aurel C. Popovici. Kossuth denunţa aranjamentul
constituţional de la 1867 de pe poziţiile luptătorului pentru
independenţa Ungariei, pentru care Imperiul Habsburgic nu
mai avea nici o raţiune de a mai exista, în timp ce Aurel C.
Popovici denunţa dualismul ca o piedică în calea consolidării
aceluiaşi imperiu pe bazele federalizării unor popoare libere şi
egale, delimitate după criteriul naţional. Şi unul şi celălalt au
acordat criticii dualismului pagini memorabile. Kossuth
considera necesară dezmembrarea monarhiei şi constituirea
pe ruinele sale a unor state slave independente, care, având
drept centru de gravitate o Ungarie independentă în graniţele
sale istorice, să reprezinte stavilă în calea panrusismului.
Austria unitară fiind moartă, după dezastrul din 1866, Austria
dualistă s-a născut moartă iar Austria federalistă este
imposibilă în fapt, considera Ludovic Kossuth în memoriile
sale politice 18 . Urmaşii săi vor susţine independenţa Ungariei
istorice şi în vremea în care Aurel C. Popovici îşi elabora
proiectele sale federaliste. Pe de altă parte, dualismul era
considerat principala piedică şi în calea obiectivului propus de
Popovici: consolidarea monarhiei habsburgice prin
constituirea Statelor – Unite ale Austriei Mari.
Geopolitică şi federalism
Unele dintre cele mai consistente pagini de analiză din
cartea de căpătâi a lui Aurel C. Popovici sunt adunate în
capitolul pe care îl dedică impactului problemei
naţionalităţilor asupra politicii externe a Austro-Ungariei
precum şi asupra spaţiului geopolitic european.
Încă din 1894, când îşi publica opiniile privind problema
naţională din Ungaria, Aurel C. Popovici atrăgea atenţia că
aceasta se află în corelaţie directă cu situaţia geopolitică a
Europei centrale. Această idee este urmărită cu atenţie de
autor pe parcursul anilor care au urmat, dedicându-i în
„Statele–Unite ale Austriei–Mari” o atenţie specială. Intenţia
autorului este atragerea atenţiei factorilor de decizie din
imperiu şi din Tripla Alianţă asupra pericolelor la care se
expun prin menţinerea dualismului şi nerezolvarea, conform
proiectului său, a problemei naţionale din Austria şi din
Ungaria. În analiza pe care o face, Aurel C. Popovici pleacă de
la enunţul, devenit un bun comun în epocă, după care politica
internă a unui stat este determinantă pentru politica externă 19 .
În consecinţă starea de slăbiciune, de descompunere şi de
colaps a imperiului, pricinuită, în opinia lui Aurel C. Popovici,
de nerezolvarea problemei naţionale şi de criza dualismului,
se răsfrânge direct asupra tăriei Triplei Alianţe. La rândul său,
o Triplă Alianţă slăbită ar fi devenit o pradă uşoară în calea
proiectelor expansive ale Rusiei în centrul şi în sud-estul
Europei.
Semnele unor posibile defecţiuni în sânul Triplei Alianţe
veneau, în primul rând, din partea Austro-Ungariei. Iar
principala cauză a slăbiciunii imperiului era situaţia sa internă
minată de nerezolvata problemă a naţionalităţilor, credea
Aurel C. Popovici.
Pe de altă parte, principalul pericol extern pentru
monarhie era reprezentat de procesul expansiunii ruseşti în
sud-estul Europei. Primejdia viza în egală măsură şi
Germania, care era invitată să nu privească cu indiferenţă
stabilitatea internă a Imperiului Habsburgic. Nici Ungaria
singură, nici România singură sau în alianţă cu o Ungarie
independentă şi cu atât mai puţin ţările slave din sud-estul
european, care s-ar fi constituit pe ruinele Imperiului Otoman
şi ale celui habsburgic nu ar fi putut reprezenta stavile serioase
în calea pericolului rusesc. Concluzia autorului viza
necesitatea unei Austrii – Mari, aliată cu o Germanie
puternică în centrul Europei ca barieră în calea panslavimului.
17

Panslavism şi panrusism
Pentru Rusia, Balcanii au fost şi au rămas un teritoriu de
interes geopolitic şi geostrategic. Pentru generaţia lui Aurel C.
Popovici nu era nevoie de mare perspicacitate politică pentru
a observa acest lucru. Rolul armatelor ţariste în înfrângerea
revoluţiilor de la 1848-1849, războiul Crimeii, războiul rusoromâno-turc
din 1877-1878 şi chiar politica de alianţe
promovată de Rusia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la
începutul secolului al XX-lea relevau un imperiu cu apetit
ofensiv în matricea stabilită de Petru cel Mare.
Din 1792, de când această nouă putere europeană ajunge
cu graniţele pe Nistru, relaţiile bune pe care le-au avut domnii
români cu ţarii de la Moscova şi Petersburg s-au
metamorfozat profund. Ruşii, asemenea austriecilor şi
turcilor, au devenit candidaţi la supremaţie asupra teritoriului
nostru naţional, românii trebuind să facă un permanent
balans diplomatic între imperiile care, adesea, le hotărau
soarta.
Evoluţia situaţiei politice după câştigarea independenţei
şi, mai ales, după întemeierea regatului, a adus România în
Tripla Alianţă (1883). În acelaşi timp, însă, accentuarea
politicii de deznaţionalizare dusă de guvernele Ungariei
dualiste şi intensificarea mişcării naţionale a românilor
împotriva acesteia au pus mereu în dificultate raporturile
României cu Tripla Alianţă, complicând tabloul geopolitic al
sud-estului european. Era firesc ca Aurel C. Popovici, în
ampla analiză a raporturilor dintre situaţia internă a monarhiei
şi spaţiul mai larg, central şi est - european să acorde atenţia
cuvenită raporturilor Austro-Ungariei cu Rusia şi România.
Aurel C. Popovici deosebea două concepte, acolo unde lumea
era înclinată să le confunde într-unul singur – panslavismul.
El înţelegea prin panrusism tendinţa de expansiune rusă
în sud-estul european în conformitate cu testamentul lui
Petru cel Mare.
Panslavismul, în accepţiunea lui Popovici, era curentul
favorabil Rusiei, care exista şi se manifesta sub diferite forme
(culturale, ideologice, politice) în sânul popoarelor slave din
Europa.
Manifestaţiile de simpatie ale slavilor din Austro-Ungaria
faţă de Rusia sunt considerate de Aurel C. Popovici o
consecinţă a politicii naţionale greşite a Austriei şi a Ungariei
faţă de naţionalităţi. Nesatisfacerea revendicărilor lor legitime,
a drepturilor de afirmare în conformitate cu acţiunea
principiului naţional, nu putea să-i transforme pe cehi,
slovaci, sârbi, croaţi, ruteni în susţinători ai dualismului,
dimpotrivă constituiau catalizatori ai panslavismului.
Autorul urmăreşte evoluţia politicii expansive ruseşti în
Europa de sud-est, începând de la războiul ruso-româno-turc
din 1877-1878, încheiat cu preliminariile de pace de la San
Stefano şi cu Congresul de pace de la Berlin. El era convins
că apetitul ofensiv al Rusiei în Balcani, având ca ţintă
Constantinopolul şi spre sud-vest, având drept sprijin
naţiunile slave din Austro-Ungaria, au fost numai
temporizate de hotărârile Congresului de la Berlin şi de
constituirea Triplei Alianţe. Încurcăturile militare ale Rusiei
din Asia răsăriteană şi înfrângerile suferite în războiul rusojaponez,
au amânat numai adâncirea crizei din Balcani şi
resuscitarea panslavismului 20 . Acest moment de relativă
acalmie în raporturile cu Rusia, din anii de început ai secolului
al XX-lea ar fi putut reprezenta, considera Aurel C. Popovici,
un moment nimerit pentru reformarea imperiului, în sensul
federalizării pe baza proiectului Statelor–Unite ale Austriei –
Mari. Urmând această cale, „ideea panslavistă şi cu atât mai
puţin cea panrusă, ar fi încetat de mult să ţină sub vraja ei
spiritele slavilor. Căci aceştia din urmă ar avea, astăzi, de făcut
lucruri mai înţelepte. Fiecare popor slav ar fi ocupat, şi încă
din belşug, cu luarea unor măsuri politice pozitive privitoare
la buna lui stare generală, în cadrul individualităţii sale
naţionale şi politice, n-ar fi trebuit să aştepte nici un ajutor,
pentru eliberarea sa naţională şi politică, de la Rusia slavă şi
înrudită, aşa după cum a aşteptat odinioară Italia latină acest
ajutor de la Franţa latină şi, prin aceasta, înrudită” 21 . Starea de
spirit generală de nemulţumire ar fi făcut loc unui spirit
constructiv, transformând naţiunile egale în sprijinitoare ale
Austriei–Mari.
În ce măsură previziunile legate de coeziunea
naţionalităţilor, într-un stat austriac confederat pe criteriul
naţional, s-ar fi adeverit este foarte greu de evaluat astăzi.
Autorul credea cu tărie că situaţia internă a preconizatei
Austrii – Mari ar fi evoluat spre bine după depăşirea impasului
dualist care a transformat Austro-Ungaria într-un „imperiu
compus din mai multe Irlande”, făcând aluzie la frământările
similare din Marea Britanie.
Panslavism şi daco-românism
În privinţa raportării românilor din Transilvania şi
Ungaria la ideologia panslavistă, Aurel C. Popovici
supralicitează simpatia populaţiei româneşti faţă de Rusia în
scopul de a demonstra că ea este provocată, în mod artificial,
de dualism. În acest sens îl citează pe Ion Maiorescu,
delegatul guvernului revoluţionar român de la 1848 pe lângă
dieta de la Frankfurt, care îi scria lui Nicolae Bălcescu la 1848,
referindu-se la românii din Ardeal, care au pus mâna pe arme
împotriva ungurilor: „Te înşeli crezând că oamenii aceia au
înclinaţii către muscali. Numai frica de unguri i-au dus la pasul
disperat să se gândească că ar putea fi ajutaţi de ruşi” 22 .De
altfel, românii, marcaţi stilistic de spaţiul mioritic, cu
orizonturi clare şi finite, percep abisalitatea spaţiului şi
spiritului rus mai mult ca un pericol decât ca o binefacere.
Poziţia geopolitică a arealului românesc îl expunea însă
implacabil jocului de interese al celor trei imperii vecine.
Marota Daco-României a fost vânturată cu mare
insistenţă la 1848-1849, şi în anii ce au urmat, ca o armă de
discreditare a mişcării naţionale româneşti în faţa Curţii de la
Viena, determinându-l pe guvernatorul Transilvaniei, Ludwig
Wolgemuth să exclame cu o oarecare bunăvoinţă: „Dacă
poporul român se simte în stare de a restaura prin puterile
sale un stat daco-roman, el nu are decât să încerce, să înceapă.
Planul de executat este simplu: o armată bine deprinsă, de cel
puţin 200.000 soldaţi valoroşi, însoţiţi de artileria
corespunzătoare, cu câteva sute de tunuri; o constelaţie
europeană favorabilă; un aliat puternic, ca să poată declara
dintr-o dată război Austriei, Rusiei şi Turciei. Dacă românii
vor ieşi victorioşi dintr-un război ca acela, ca să poată dicta ei
condiţiile la încheierea păcii, atunci toată lumea îi va lăuda şi
admira ca pe restauratorii imperiului daco-roman” 23 . Aceleaşi
acuzaţii iredentiste cu ameninţări daco-romaneşti apar mereu
în presa naţionalistă maghiară sau în discursurile politice ale
guvernanţilor. Desfiinţarea Societăţii de lectură a studenţilor
români „Iulia”, din Cluj (1884) sau afirmaţiile procurorului
regal Jeszenzky în procesul „Replicei” ilustrau o anume stare
de spirit a clasei politice ungureşti.
Şi în „Replica junimii academice române” argumentul
18

apelului la ruşi ca salvare a naţiunii române de la oprimarea
ungurească, apare în aceeaşi formă şi cu acelaşi scop: alertarea
clasei politice din imperiu şi a conducătorilor Triplei Alianţe
faţă de pericolul panrusismului şi al panmaghiarismului.
La rândul lor, fruntaşii politici şi presa naţionalistă
maghiară căutau cu obstinaţie acreditarea ideii dacoromânismului,
a existenţei unei iredente româneşti, în
interiorul hotarelor Ungariei şi în afara lor, în România,
sprijinită de guvernele de la Bucureşti. În acest scop, Aurel C.
Popovici face, în stilul deja consacrat, o seamă de trimiteri
bibliografice la discursurile din parlamentul Ungariei. Autorul
consideră, însă, că toate acuzele legate de manifestaţiile
iredentiste din România sunt nejustificate, deoarece ele sunt
îndreptate nu împotriva Austriei, ci împotriva Ungariei.
Declanşarea lor datează din momentul în care a început
politica de zdrobire a naţionalităţilor sub tăvălugul
dualismului 24 . Opinia exprimată de Aurel C. Popovici este
confirmată chiar de către unul dintre doctrinarii
maghiarismului, Jancsó Benedek, într-un eseu publicat în mai
multe numere ale cotidianului sibian „Tribuna”, intitulat
„Daco-românismul şi politica culturală maghiară” 25 . Autorul
surprinde cu fineţe impactul pe care copilul român, venit
dintr-un sat al Transilvaniei la un liceu maghiar, îl resimte în
contact cu colegii lui unguri, mai bogaţi, mai bine îmbrăcaţi.
Nu este bine văzut în clasă, nu are acces la cantină, este adesea
rău tratat pentru stângăciile de limbă şi comportament de
colegi şi de unii profesori. Pleacă din acest mediu ostil la liceul
românesc din Braşov, unde este bine primit, se simte printre
ai lui, i se deschid orizonturi nebănuite legate de vechimea şi
nobleţea neamului său. După absolvire, revine cu o bursă
acordată de fundaţiile culturale româneşti la Universitatea din
Budapesta, unde întâlneşte acelaşi mediu cultural ostil.
Tânărul absolvent, respins de administraţia statului este
nevoit să ia drumul Bucureştiului, unde se va încadra cu
însufleţire în Liga Culturală, devenind un nou iredentist
român. Iar dacă rămâne în ţară, continuăm noi, integrat în
mişcarea naţională, are toate şansele să devină „agitator
periculos”, la fel ca Aurel C. Popovici, să fie urmărit de
organele de siguranţă ale statului, condamnat, închis,
persecutat. Şi atunci apare reacţia firească de a căuta izbăvirea
naţiunii în afara cadrului constituţional maghiar. Iar una
dintre opţiunile la îndemână era panslavismul stimulat de
Rusia. În consecinţă, avertizează Aurel C. Popovici „e o
chestiune de viaţă pentru monarhia noastră ca să creeze
asemenea stări de lucruri, încât să poată respinge cu succes
viitorul atac din partea Rusiei. Tocmai pentru a putea face faţă
acestei sarcini, monarhia habsburgică trebuie eliberată de
bolile sale cronice, care privesc naţionalităţile, iar acest lucru
este posibil numai prin federalizare” 26 .
Ca o obsesie apare această concluzie în fiecare dintre
capitolele primei părţi a volumului „Stat şi naţiune.
Statele–Unite ale Austriei–Mari”.
În încheiere ne propunem să formulăm posibile
răspunsuri privind dihotomia între invocarea căii
revoluţionare de rezolvare a problemei naţionale de către
Aurel C. Popovici în “Principiul de naţionalitate”(1894) şi
soluţiile federaliste propuse în lucrările sale ulterioare.
De la bun început se impune constatarea că nici unul
dintre ideologii naţionalişti români din Transilvania şi Ungaria
nu au disecat cu atâta rafinament şi spirit critic esenţa
dualismului, strategiile deznaţionalizatoare ale statului şi
naţionalismului unguresc, precum şi consecinţele pe termen
scurt, mediu şi lung ale continuării acestor politici.
Prin structura sa sufletească, Aurel C. Popovici este un
răzvrătit împotriva sistemului, însă prin formaţia sa
intelectuală şi prin convingerile sale politice este un
conservator, un „reacţionar”, cum îi plăcea să se
autocaracterizeze. Revoluţiile nu le accepta drept mijloace de
acţiune naţional-politică, deşi ameninţa cu spectrul lor.
Mijloacele pe care le propunea, e drept radicale, erau
reformele constituţionale, care să acţioneze asupra cauzelor
ce determinau nemulţumirile naţionale şi sociale, dezvoltarea
organică, progresivă, a societăţii spre scopurile emancipării,
independenţei şi unităţii naţionale.
Mai era, apoi, de luat în considerare contextul
internaţional în care Aurel C. Popovici şi-a elaborat opera sa
teoretică la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui
următor. Alianţele erau create, Austro-Ungaria, sprijinită de
tot mai puternica Germanie, mai avea încă veleităţi de mare
putere cu vocaţie şi misiune europeană; România şi Italia, ţări
spre care ar fi putut gravita forţele centrifuge ale mişcării
naţionalităţilor din imperiu, erau integrate sistemului central
european al Triplei Alianţe, Polonia era o ficţiune, iar Rusia -
o mare ameninţare. În aceste condiţii raţiunea şi concepţiile
politice îl îndemnau pe Aurel C. Popovici spre o „politică
reală”, atât de propovăduită în epocă de marele Bismark. În
acelaşi timp, soluţia federalistă propusă de Popovici pornea şi
de la convingerea că românii nu erau împovăraţi, ca maghiarii
sau germanii austrieci, de existenţa unei aristocraţii proprii şi
nici inhibaţi de „dreptul istoric”, care pentru ei era mai
degrabă un obiectiv de aruncat peste bord. În consecinţă,
naţionalismul românesc era mai tânăr, mai puţin tarat de
istorie şi mai disponibil pentru soluţii integratoare, cu atât mai
mult cu cât, nici românii, nici statul maghiar, singuri sau
împreună, nu ar fi putut reprezenta stavile în calea
panrusismului.
Reţinem, de asemenea, şi argumentul potrivit căruia
Aurel.C. Popovici, în 1906, mai credea în misiunea istorică a
Imperiului central-european ca factor de echilibru între
Germania şi Rusia şi ca umbrelă protectoare a popoarelor din
centrul şi sud-estul european, printre care şi naţiunea română.
Marele proiect federalist: Statele Unite ale Austriei Mari
Într-o lucrare dedicată de G. Ciorănescu activităţii
federaliste a revoluţionarilor români în perioada 1850-1852,
referindu-se la proiectul Confederaţiei dunărene a lui Nicolae
Bălcescu, se afirma că acesta nu era scutit de „tirania
principiului naţionalităţilor” 27 . Această constatare i se
potriveşte cu mult mai bine lui Aurel C. Popovici, care aşează
„principiul de naţionalitate” în centrul ideologiei sale
naţional-politice. Principiul reprezenta, în opinia sa,
paradigma care guverna viaţa popoarelor ajunse la conştiinţa
propriei identităţi şi factorul catalizator al evoluţiei lor spre
libertate, egalitate şi suveranitate naţională.
În deschiderea părţii a doua a volumului „Stat şi naţiune”,
dedicată expunerii proiectului de federalizare a Austro-
Ungariei, intitulată sugestiv „Zidirea nouă a Austriei Mari”,
Aurel C. Popovici revine cu un capitol dedicat explicării
esenţei principiului naţionalităţilor.
Deşi face apel la ideologii consacraţi ai ideii naţionale din
spaţiul european, prezenţi şi în eseul având acest subiect,
publicat în 1894, autorul este mai ponderat în afirmaţii,
ocolind cu grijă sublinierea dreptului natural al popoarelor
19

asuprite la revoluţia de eliberare şi unitate naţională. Undeva
era o omisiune firească, având în vedere că în anii petrecuţi în
România Aurel C. Popovici îmbrăţişase ideologia
conservatoare iar, pe de altă parte, proiectul său se adresa
oamenilor politici austrieci apropiaţi Curţii vieneze, pentru
care chiar şi numai evocarea spectrului revoluţiei trezea
repulsie şi disconfort. Din aceste motive, Aurel C. Popovici
insistă, aici, mai mult asupra caracterului reactiv al
fenomenului, un alt concept împrumutat din darwinism.
Astfel, afirmă Popovici, tendinţa către unitate naţională se
manifestă numai atunci când popoarele, având conştiinţa
propriei lor personalităţi, sunt expuse unor nesăbuite
experimente în scopul asimilării. Prin urmare ideea naţională
nu va dispare din societate decât atunci când ea va fi
satisfăcută, pentru că „o idee care timp îndelungat, în mod
atât de persistent şi cu atâta impetuozitate îşi cere înfăptuirea,
se justifică complet politiceşte şi apare adânc întemeiată din
punct de vedere sociologic. Împotriva unei asemenea idei
politice, naturale, pot fi intentate procese. Procesele le câştigă
până la urmă totuşi natura care-i mai puternică” 28 – conchide
Aurel C. Popovici.
Principiul naţionalităţilor este o formă de luptă între
contrarii, care nu încetează nici o clipă să se manifeste ca o
lege a naturii. În societatea modernă această luptă între
diversele rase şi neamuri pentru supravieţuire sau supremaţie
îmbracă costumul naţional. Dar, această luptă odată
obiectivată, trebuie să devină civilizată, etică, în opoziţie cu
cea bestială, din epocile apuse ale evoluţiei omenirii. În
sprijinul acestor afirmaţii ponderatoare, autorul aduce citate
din L. Gumplowitz, W. Schalmayer şi B. Novicov 29 .
Dualism sau federalism?
În istoria sa, Imperiul Habsburgic a balansat mereu între
centralism şi federalismul istoric. Dilema momentului era însă
şi mai nuanţată, deoarece dualismul în sine îngloba două
centralisme. Unul mai tolerant faţă de naţionalităţi, în vestul
imperiului, altul mai etnofag, cel din Ungaria. Deci, la
începutul secolului al XX- lea, problema monarhiei era acea
de a decide între dualism sau federalism pe criterii naţionale,
credea autorul „Statelor-Unite ale Austriei-Mari” 29 . Aurel C.
Popovici şi-a exprimat de multă vreme opţiunea pentru
federalism cu aceeaşi pasiune cu care a criticat dualismul şi
centralismul excesiv. După toate experienţele constituţionale
şi după toate eşecurile suferite era momentul să se acţioneze
radical. Prin forţa împrejurărilor, monarhia trebuia să se
reorganizeze pe baza recunoaşterii şi garantării
individualităţilor naţional – politice ale diferitelor sale naţiuni
şi să asigure, totodată, unitatea şi forţa imperiului. Aceasta era
miza pe care o lansa proiectul federalist a lui Aurel C.
Popovici. Între centralismul extrem şi federalismul vetust, el
propune o a treia cale: statul federal organizat pe baza
delimitării naţiunilor. Această formă de stat va fi centralistă, în
limitele garantării stabilităţii şi tăriei imperiului şi, în acelaşi
timp, descentralizată sau federalistă, în măsura în care să
asigure dezvoltarea liberă a naţionalităţilor componente care
vor forma individualităţi politice autonome pe teritoriile lor
naţionale.
Modelele avute în vedere erau Elveţia şi Belgia, state
multietnice care ofereau exemple de stabilitate şi de respect
pentru afirmarea liberă a naţionalităţilor componente. În
privinţa constituţiilor, pe care Aurel C. Popovici le-a studiat în
vederea elaborării proiectului său, acestea au fost cele ale
Germaniei, Elveţiei şi Statelor Unite ale Americii. El relevă
faptul că cele trei state federale s-au constituit prin liberă
voinţă din confederaţii, ca argument împotriva duşmanilor
federalismului, considerat un potenţial pericol de disoluţie a
imperiului.
Structura Austriei Mari
Teritoriul federaţiei urma să fie împărţit după criteriul
delimitării naţionalităţilor în cincisprezece unităţi teritoriale.
În cadrul acestora o naţionalitate anumită beneficia de o
covârşitoare majoritate. Graniţele etnografice stabilite de
autor nu corespund decât parţial vechilor hotare „istorice” ale
provinciilor de odinioară.
Noile state propuse de Aurel C. Popovici sunt
următoarele 31 :
Austria interioară germană, împreună cu teritoriile
preponderent germane de la graniţa maghiară apuseană, din
sud – estul Boemiei şi sudul Moraviei;
Boemia germană, în partea de nord – vest a Boemiei,
împreună cu ţinutul Tratenau;
Moravia germană (Silezia), cuprinzând întreaga Silezie
germană şi ţinuturi germane din Moravia şi Boemia;
Boemia cehă, cu teritoriile învecinate din Moravia şi
Silezia;
Galiţia apuseană, locuită majoritar de polonezi;
Galiţia răsăriteană, împreună cu comitatele rutene din
Ungaria şi Bucovina;
Transilvania, împreună cu toate teritoriile locuite de
românii din Ungaria şi Bucovina;
Croaţia, împreună cu Dalmaţia, Istria croată, Fiume şi
insula Mur;
Kraina, înglobând toate teritoriile slovene;
Slovacia;
Woivodina, ţinutul locuit majoritar de sârbi din Ungaria
de sud;
Ungaria;
Ţara Secuilor, formată din comitatele ardelene Trei –
Scaune, Ciuc, Odorhei, cu teritorii maghiare învecinate din
comitatul Mureş-Turda;
Tirolul;
Trieste, împreună cu teritoriile italiene din jur.
Deoarece Bosnia şi Herzegovina fuseseră abia înglobate
în imperiu, se propunea păstrarea lor în situaţia de atunci.
Cele cincisprezece ţări propuse urmau să reprezinte
fiecare o individualitate naţională, cu mult mai omogenă din
punct de vedere naţional decât majoritatea statelor europene.
Fiecare naţionalitate, în teritoriul astfel delimitat, urma să
devină purtătoare de drepturi constituţionale. La fel ca în
Statele Unite ale Americii, sublinia Aurel C. Popovici, trebuie
să se plece de la ideea fundamentală că diferitele naţiuni ale
imperiului au anumite interese şi nevoi comune, care urmau
să fie încredinţate unui guvern central. Celelalte domenii ale
vieţii comunităţilor vor rămâne în sarcina statelor naţionale,
rezervându-li-se o autonomie foarte largă. În acest sens sunt
invocate proiectele federaliste ale lui Fr. Palacky (1849) 32 şi
Rudolf Springer (1902) 33 . Palacky propunea în proiectul său
opt entităţi naţionale. Germanii erau grupaţi într-un singur
teritoriu naţional, cehii erau împreunaţi cu slovacii, croaţii,
slovenii şi sârbii erau reuniţi, de asemenea, într-o singură
formaţiune statală. Afacerile comune ce ar fi revenit
autorităţilor centrale ale federaţiei urmau să fie politica
20

externă, armata şi marina, finanţele, comerţul şi căile de
comunicaţie precum şi Casa imperială.
Aurel C. Popovici măreşte numărul statelor federaţiei la
cincisprezece, plecând de la premiza asigurării între graniţele
lor a unei majorităţi hotărâtoare a unei anumite naţiuni, care
să-şi poată dezvolta în aceste cadre specificul propriu.
Autorul crede că cifra lor nu este mare, având în vedere, spre
exemplu, cele patruzeci şi cinci de state ale confederaţiei
americane sau cele nouăsprezece state, regate şi provincii care
formau monarhia habsburgică 34 .
Principiile constituţionale ale federaţiei
Marii Austrii.
Depăşind toate proiectele federaliste de până la el, Aurel
C. Popovici expune elementele de bază care ar fi trebuit avute
în vedere la elaborarea constituţiei Statelor Unite ale Austriei
Mari. Acestea ar fi, în sinteză, următoarele:
Forma de stat este monarhia, avându-l în frunte pe
împăratul Francisc Iosif I.
Fiecare cetăţean al unui stat din federaţie era, în acelaşi
timp, cetăţean austriac.
Statele Unite ale Austriei urmau să formeze o uniune
vamală.
Competenţa autorităţilor centrale urma să se întindă
asupra listei civile a Coroanei, politica externă, inclusiv
reprezentanţele diplomatice şi comerciale, armata şi marina,
împreună cu legislaţia în domeniul militar, legislaţia vamală,
dreptul civil, penal şi procedura, liniile de comunicaţii
magistrale de tranzit şi de apărare, legislaţia cetăţeniei şi a
domiciliului, dreptul maritim, paşapoarte, controlul străinilor,
poliţia sanitară şi veterinară, moneda şi cursul de schimb,
sistemul de măsuri şi greutăţi, mărci, brevete, invenţii,
jurisdicţia litigiilor între statele componente, administrarea
Bosniei şi Herzegovinei şi finanţele legate de veniturile şi
cheltuielile organelor statului federal.
Guvernul federal se va compune din reprezentanţii
statelor naţionale. şeful guvernului era cancelarul numit de
împărat.
Organul legislativ federal era parlamentul imperiului,
bicameral, constituit din Camera deputaţilor şi Senat. Camera
deputaţilor va fi formată din reprezentanţi ai popoarelor
întregii federaţii aleşi prin vot universal, direct şi secret.
Senatul urma să fie format din membri ai Casei domnitoare,
prin naştere, membri de drept, membri aleşi şi membri numiţi
de împărat.
Aurel C. Popovici propunea un guvern central format din
patruzeci şi doi de membri delegaţi de către guvernele statelor
naţionale, proporţional cu numărul cetăţenilor cu drept de
vot din statul respectiv.
Fiecare stat naţional component al federaţiei avea dreptul
la o constituţie proprie care nu trebuia să conţină prevederi
contrare constituţiei imperiale, la guvern, parlament şi putere
judecătorească proprii. În fruntea guvernului va fi numit de
către împărat un guvernator care trebuia să fie cetăţean al
statului respectiv. Guvernatorul alegea membrii guvernului, a
cărui componenţă urma să fie aprobată de împărat. Imperiul
este garantul autonomiei şi teritoriului statelor naţionale
componente. La rândul lor, statele naţionale se raportau la
autoritatea centrală. Ele nu vor putea întreprinde alianţe şi
tratate de natură politică între ele. De asemenea, statele care
cuprind minorităţi naţionale erau obligate să le garanteze
drepturi şi libertăţi necesare conservării propriilor identităţi.
Limba oficială a imperiului, a comunicării între statele
componente şi în relaţiile internaţionale, era propusă a fi
limba germană. Fiecare stat naţional îşi va hotărî limba
naţională. În parlamentul imperial fiecare membru putea să
întrebuinţeze limba proprie (!). Legile, decretele şi alte acte
oficiale ale guvernului central, în statele componente, vor fi
publicate în limba oficială a statului respectiv.
Funcţionarii imperiali din statele federaţiei trebuiau să fie
cetăţeni ai statelor respective.
Capitala federală şi oraşul de reşedinţă al împăratului era
oraşul Viena.
Acesta era, în linii generale, proiectul Statelor-Unite ale
Austriei-Mari.
Note:
1 J.C. Drăgan, Otto de Habsbourg, Marco Pons, Alexander Randa, Franz
Wolf, Les précurseurs de l’ éuropeisme – Aurel C. Popovici, Ed.Fondation
Européenne Dragan, Milano, 1977.
2 „Tribuna”, VIII, nr.177, 10/22 august, 1891, p.1.
3 L. Kossuth, Souvenirs et écrits de mon exil. Période de la guerre d’ Italie, E.Plon,
Paris, p. XXI
4 Apud Constantin Graur, Cu privire la Franz Ferdinand, Ed. Adevărul,
1935, p.196.
5 Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune. Statele – Unite ale Austriei Mari. Studii
politice în vederea rezolvării problemei naţionale şi a crizelor constituţionale din
Austro-Ungaria, Editura Albatros, Bucureşti, 1997.( În continuare Aurel C.
Popovici, Stat şi naţiune). Vom cita după ediţia Schifirneţ.
6Ibidem, p.6.
7Ibidem, p.6-8. În sublinierea rolului marilor cotidiene din Viena şi
Budapesta în sprijinul politicii maghiare, analiza lui Aurel C. Popovici
capătă accente antisemite.
8 Ibidem, p.132-133.
9 Louis Eisenmann, Le compromis austro-hongrois de 1867. Étude sur le
dualisme, Paris, Societé nouvelle de librarie et d’ed., 1904, p.566. Apud
Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune..., p.138.
10 Ibidem , p.10. Vezi p.14 şi urm.
11 Ibidem, p.12.
12 Autorul se referă la mişcarea kossuthistă adeptă a desprinderii Ungariei
istorice de Austria. Vezi Ibidem, p.7-8.
13 Ibidem, p.21.
14 Ibidem., p.21-22
15 Ibidem, p.107.
16 Ibidem , Cap.VI, p.108-109
17 Victor Isac, Dreptul istoric şi pacea mondială, Editura Gândirea
Românească, Bucureşti, 1992, p.3.
18 L.Kossuth, op.cit. p. XXI, Vezi şi La Hongrie, Éditions Corvina,
Budapest, 1964, p.104.
19 Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune.., p.163.
20 Ibidem, p.163 şi urm.
21 Ibidem, p.173-174.
22 Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, Bucureşti, 1893, p.171, Apud
Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune..., p.177. În ediţiile în limba română,
scrisoarea este datată greşit în anul 1838. În ediţia princeps (1906) data
este corectă (1848).
23 George Bariţiu, Ideea Dacoromaniei. Ediţie îngrijită de Mircea Valer
Stanciu, Noua Gazetă de Transilvania, Braşov, 1993, 5 [nepaginat].
24 Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune..., p.187.
25 „Tribuna”, X, nr.232-233 din octombrie-noiembrie 1893.
26 Aurel C. Popovici, op cit., p.187.
27 G.Ciorănescu, op.cit., p.122.
28 Ibidem, p.183
29 Ibidem, p.216-218
30 Ibidem., p.279-280. vezi Anexa nr.1.
31 Ibidem, p.228.
32 Fr.Palacky, Gedenkblätter, Praga, Tampsky, 1879, p.210. Apud Aurel C.
Popovici, Stat şi naţiune..., p. 284-285.
33 Rudolf Springer, Kampf der österreichiscten Nationalitäten um den Staat,
Leipzig und Wien, Deuticke, 1902, p.78, Apud Ibidem.
34 Ibidem, p.280.
21